Aș putea foarte ușor să mă dedau la un panegiric al filmului România sălbatică.

Însă consider că aceste meleaguri minunate au nevoie să fie populate și cu un pic de onestitate, așa că voi menționa că documentarul realizat cu multă dragoste de Dan Dinu și Cosmin Dumitrache nu este chiar pionierul producțiilor de gen.

În 2018 apărea România neîmblânzită, o creație înrudită, un pic mai convențională în abordare și mai profesoral în scenariu, înnobilată de vocea inconfundabilă a maestrului Victor Rebengiuc.

Încă de la primele cadre, e limpede că realizatorii României sălbatice și-au propus să meargă mai departe și mai sus, către piscurile artei.

Și le-a ieșit, în principal în prima parte a filmului, când episoade narative precum triunghiul amoros al prigoriilor sunt savuroase și cu nimic mai prejos decât etalonul din domeniu, adică acelea povestite de Sir David Attenborough.

Ajută și finețea cu care Adrian Titieni își modulează vocea pentru a conferi interacțiunilor necuvântătoarelor o notă de ironie sau duioșie sau dramatism, după caz.

În a doua jumătate, deși imaginile rămân la fel de spectaculoase, documentarul alunecă ușurel pe grohotișul atitudinii didactice, neîndoios utile, dar care nu mai suscită același angajament emoțional.

Impresionează oricând faptul că realizatorii au surprins rarități naturale aproape neverosimile, precum o familie de râși, animale discrete, despre care știam chiar că sunt dispărute din fauna României.

La final, însă, România sălbatică redevine acel manifest al frumosului și acel îndemn la comuniune cu ființele din jur care își propusese să fie.

Privind aceste minunate viețuitoare în ochi, mi-am adus aminte de Anima Mundi, poemul vizual al lui Godfrey Reggio, însoțit de muzica lui Phillip Glass.

România sălbatică e parte din sufletul lumii.

Iar dacă ne pierdem sufletul, ce ne mai rămâne?