Anima Mundi românești

Aș putea foarte ușor să mă dedau la un panegiric al filmului România sălbatică.

Însă consider că aceste meleaguri minunate au nevoie să fie populate și cu un pic de onestitate, așa că voi menționa că documentarul realizat cu multă dragoste de Dan Dinu și Cosmin Dumitrache nu este chiar pionierul producțiilor de gen.

În 2018 apărea România neîmblânzită, o creație înrudită, un pic mai convențională în abordare și mai profesoral în scenariu, înnobilată de vocea inconfundabilă a maestrului Victor Rebengiuc.

Încă de la primele cadre, e limpede că realizatorii României sălbatice și-au propus să meargă mai departe și mai sus, către piscurile artei.

Și le-a ieșit, în principal în prima parte a filmului, când episoade narative precum triunghiul amoros al prigoriilor sunt savuroase și cu nimic mai prejos decât etalonul din domeniu, adică acelea povestite de Sir David Attenborough.

Ajută și finețea cu care Adrian Titieni își modulează vocea pentru a conferi interacțiunilor necuvântătoarelor o notă de ironie sau duioșie sau dramatism, după caz.

În a doua jumătate, deși imaginile rămân la fel de spectaculoase, documentarul alunecă ușurel pe grohotișul atitudinii didactice, neîndoios utile, dar care nu mai suscită același angajament emoțional.

Impresionează oricând faptul că realizatorii au surprins rarități naturale aproape neverosimile, precum o familie de râși, animale discrete, despre care știam chiar că sunt dispărute din fauna României.

La final, însă, România sălbatică redevine acel manifest al frumosului și acel îndemn la comuniune cu ființele din jur care își propusese să fie.

Privind aceste minunate viețuitoare în ochi, mi-am adus aminte de Anima Mundi, poemul vizual al lui Godfrey Reggio, însoțit de muzica lui Phillip Glass.

România sălbatică e parte din sufletul lumii.

Iar dacă ne pierdem sufletul, ce ne mai rămâne?

Generații eșuate

Cel mai bun prieten al unui băiat este mama lui.

Cinefilii vor recunoaște această replică și vor surâde cu un fior.

Într-un registru ironic, se poate aplica și unui film românesc care a avut succes peste hotare din același motiv cu care eu, unul, nu mă pot mândri cu niciun chip: i-a impresionat pe străini cu viața noastră nasoală.

Dacă stilistic și tehnic Poziția copilului păcătuiește precum multe producții care l-au precedat sau i-au urmat, are totuși o trăsătură prin care se distinge și reușește să se scuture de aerul de creație de pluton.

Multe pelicule autohtone prezintă mizeria societății de tranziție postdecembriste cu voluptate și fac din ea aproape o glumă, însă filmul lui Călin Peter Netzer este odios de la un cap la altul.

Culmea ironiei este că printre puținele momente de respiro se numără interacțiunile pasiv-agresive dintre soacră și noră, încărcate de adversitate în sine.

Oi fi eu bărbat și pot extrage amuzament din astfel de dueluri, dar cert este că doar atunci mi-am permis niște zâmbete.

În rest, numai senzații de neplăcere sau revoltă au însoțit mecanismul corupției și pilelor pe care o mamă posesivă îl pune în mișcare, ca să-l ferească pe fiul dereglat la rându-i de consecințele penale ale unui accident în urmă căruia s-a pierdut o viață de om.

Critica socială e foarte acidă. Există multe scene și replici al căror scop nu este decât a contura o clasă socială de noi îmbogățiți care se ajută unii pe alții în a eluda legea.

Dacă tabloul corupției la nivel de instituții nu e vreo noutate, disfuncționalitatea la nivel de familie este ilustrată aici mai sugestiv ca oricând.

Oamenii ăștia merg până în pânzele albe, numai să nu facă plodul pușcărie, dar nu sunt în stare să își adreseze unul altuia o vorbă bună.

În mijlocul acestei urzeli de defecțiuni emoționale domnește Luminița Gheorghiu.

La început, figura ei pare plată, dar, treptat, adaugă straturi, straturi de dimensiuni psihologice. Eforturile ei nu sunt numai expresia unei penitențe a unei generații de părinți care s-au concentrat pe făcut bani și își află mântuirea în progenituri, ci și manifestarea unor impulsuri invers oedipiene.

Urmărind-o cum redă toate aceste reacții, nu m-am putut abține să nu mă gândesc cum un astfel de talent colosal ar putea lua Hollywood-ul pe sus, dacă, parafrazându-l pe Călinescu, cinematografia românească ar avea sprijinul unei limbi universale.

Ca să mai alung din gustul amar pe care mi-o lăsa trama narativă și urâciunea personajelor, încercam să îi găsesc Luminiței Gheorghiu un echivalent în lumea mare a filmului și am reușit.

Frances McDormand.

Aceeași asprime a trăsăturilor și aceeași uimitoare capacitate de a trece de la o stare la alta fără să vezi cusătura actoricească.

Roluri bune secundare fac și două interprete pe care am avut plăcerea și onoarea de a le urmări pe scena Teatrului Național din Craiova – Natașa Raab și Cerasela Iosefescu – precum și Adrian Titieni, sfâșietor și mult diferit de aerul taciturn din Bacalaureat.

Bogdan Dumitrache (cutremurător în Pororoca) este cam încorsetat și prea agresiv să fie credibil în rolul fiului, iar Florin Zamfirescu sau Vlad Ivanov n-au provocări pe măsura capacităților.

Sunt convins că, văzând Poziția copilului, mulți părinți își vor fi spus cu satisfacție:

Al meu n-o ajungă niciodată așa!

Să sperăm.

Avem deja destule generații eșuate în România asta pe care ne încăpățânăm să o iubim.

Discutii grele

bacalaureat1Ca roman, nu puteam sa nu ma amuz vazand Bacalaureat si gandindu-ma cum i-a tras Cristian Mungiu pe sfoara pe straini, prezentandu-le o pretinsa fresca a disfunctionalitatii societatii noastre.

Departe de mine gandul ca nu s-ar mai intampla lucruri precum cele infatisate aici, insa caracterul ostentativ al situatiilor, arhetipurile umane ultra-ingrosate si, mai ales, decorurile decrepite nu pot fi decat trucuri de cineast care vrea sa proiecteze o lume, nu neaparat cea reala, ci una care sa-i serveasca scopurile.

In cazul de fata este Romania generatiei nascute si educate inainte de ’89, care sufera dezamagiri amarnice si face compromisuri, mai sperand doar sa caute implinirea in proposarirea odraslelor. In aceasta paradigma se inscrie personajul principal (jucat cu admirabila gravitate si retinere de Adrian Titieni), pe care pica norocul sa ii fie agresata fata fix inainte de Bac si care se face luntre si punte sa ii aranjeze nitel examenele, incercand, in acelasi timp sa isi gestioneze relatiile cu o sotie depresiva, o amanta insistenta si o mama bolnava.

bacalaureat2

Aceste avataruri il duc in postura de a purta discutii care de care mai grele, statice vizual, dar intense psihologic. Dincolo de dezaprobarea fata de demersul ca intreg, ii recunosc lui Mungiu meritul de a-si fi stimulat actorii cu aceeasi iscusinta ca in 4 luni, 3 saptamani si 2 zile. Primele elogii merg, evident, catre protagonist, apoi, spre exemplificare, catre de-a pururea excelentul Vlad Ivanov in rolul politistului, catre Lia Bugnar in cel al mamei care de-abia se mai da jos din pat, si asta doar ca sa-si aprinda o tigara, sau Petre Ciubotaru in cel al vice-primarului care vorbeste clar cand era vorba de chestiuni nevinovate si din varful buzelor cand abordeaza invarteli nu tocmai legale.

bacalaureat3

La nivel micro, scenariul e stralucit, dar, ca ansamblu, deschide o sumedenie de fire narative care raman despletite mai ceva ca fecioarele Hortensiei Papadat-Bengescu. „Opera deschisa!” s-au extaziat criticii straini deja orbiti de icoana lui Arsenie Boca tronand in holul mamei sau de ciorba sorbita indelung la lumina lumanarilor.

Spuneam ca Romania infatisata de Mungiu nu (mai) e chiar cea reala si ca semintele schimbarii prind deja si am sa-mi argumentez convingerea cu mijloace furnizare de filmul insusi. Pe langa clasicele cadre lungi, arsenalul regizoral al cineastului nostru s-a imbunatatit cu o abilitate de a genera tensiune de thriller pur, de care noul mare expert in domeniu, Denis Villeneuve (Prisoners, Sicario), ar fi mandru.

Bacalaureat – cum sa faci bine reclama proasta Romaniei.