Toata lumea il recunoaste; toata lumea stie unde e.
Dar Turnul Eiffel e mai cameleonic decat v-ati astepta de la o structura metalica, simpla in conceptie.
Noaptea e tiranic cand esti departe de el si apasator cand ajungi aproape. Are in varf un far care scruteaza Parisul de jur-imprejur, curat Sauron care il cauta pe Frodo pentru a-l duce la pierzanie. Desi spectacolul luminii care te ajunge oriunde ai fi este magnific in sine, n-am avut cum sa nu simt ca am intrat in The Zone, unde orice miscare imi este supravegheata, o dictatura binevoitoare ce-i drept, dar dictatura fara doar si poate.
Cand te apropii de turn si-ti dai seama cat e de MARE, simti ceea ce englezu’ numeste AWE, o stare de admiratie sora cu uluiala si vara de-a treia cu teama. Asta la nivel psihic, pentru ca la nivel fizic, suferinzii de spondiloza cervicala au de patimit.
Dar mai exista si o alta ipostaza a Turnului Eiffel pe care n-o simti decat in anumite conditii. Sa fie ceata in Paris, eveniment altminteri neplacut, si sa te sui in Arcul de Triumf, ceea ce presupune escaldarea unei scari spiralice consistente. Ajuns sus, Turnul se dezvaluie precum un liant intre cer si pamant, o conexiune intre mundan si transcedental. Ceata care iti patrunde in ochi, urechi sau nari nu mai e neplacuta, e materia care te uneste cu Turnul, acest vlastar de Yggdrasil care iti faciliteaza accesul in sferele cele mai inalte ale existentei.
Text inscris in concursul Komandamentul de iarna – Tabara de Fotografie pentru Bloggeri, un eveniment organizat de Foto Union, cu sprijinul Neola, Hotel Kehlbachwirt, Domeniile Vinju Mare, Hotel Continental, Opel, Anagrama.
1 Comments