E un pic nedrept din partea mea sa compar filmul lui Mel Gibson cu unul anterior lui cu mai bine de zece ani, dar subiectele celor doua sunt prea similare, sa ma pot abtine.
Ca si Braveheart, Lion of the Desert prezinta cam tezist lupta pentru neatarnare, curajoasa, dar si plina de sacrificii, a unor bastinasi impotriva invadatorilor straini. In cazul de fata, este vorba despre libienii care s-au opus cu vitejie incercarilor lui Mussolini de a le infeuda tara.
Problema cu Lion of the Desert este ca realizatorii s-au concentrat pe ce tine de istorie si au dat-o in bara cu partea filmica propriu-zisa. Furat de entuziasmul patriotismului regional si de incantarea de a beneficia de fonduri substantiale, regizorul sirian Moustapha Akkad a depus eforturi laudabile de a recrea personajele, costumele, armamentul si succesiunea evenimentelor. Aici intervine un mare „dar”: cei mai multi dintre actorii din rolurile secundar-episodice rostesc replicile ca pe niste poezii de serbare de sfarsit de an, scenele de anvergura sunt alterate tocmai de apasarea cu care se vor realiste, iar filmul per ansamblu plictiseste mai mult de doua treimi din timp.
Povestea ii opune pe generalul Graziani (Oliver Reed), trimis de Musollini (un Rod Steiger intr-un rol micut, dar pe care il exploateaza copios) sa subjuge definitiv Libia, care de ani buni i se opune, condusa fiind de Omar Mukhtar (Anthony Quinn). Curat duelul William Wallace – Edward I, numai ca, daca Anthony Quinn il cam face pe omologul sau Mel Gibson, manierismele exagerate ale lui Oliver Reed sunt de-a dreptul rizibile in fata rautatii impecabil structurate a lui Patrick McGoohan.
O sa insist asupra lui Quinn, pentru ca, pe langa faptul ca este protagonistul povestii, este si acela care scoate maximul dintr-un scenariu a la Sergiu Nicolaescu. Mai ales spre final, cand personajul sau da de restriste, mexicanul pe care multa lume l-a considerat si il considera grec il infuzeaza cu noblete si surmenare, pe care nu le reda doar din vorbe, ci din intrega fiinta. Cum aminteam mai in gluma, mai in serios in articolul anterior, in filmele mai slabe se vad actorii mari, pentru ca talentul le iese si mai mult in evidenta cand se confrunta cu amatorismul celorlalti sau cu al peliculei in general.
Imaginea lui Anthony Quinn incatusat, infrant, dar inca in stare sa ceara un lighean cu apa si sa se pregateasca plin de evlavie pentru ablutiuni este amintirea frumoasa care mi-a ramas in minte si motivul pentru care nu regret ca am vazut Lion of the Desert, in ciuda tuturor betesugurilor sale.
