Nobile pervertiri

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Trec rapid peste deja obişnuita observaţie referitoare la ineditul care caracterizează concertele de la Filarmonica „Oltenia” Craiova şi intru în subiect ex abrupto.

Ce mi-a fost dat să ascult de data această se poate înscrie în sintagma pe care am folosit-o drept titlu.

Să începem cu acel Valse de Maurice Ravel. Da, a fost un vals, fără doar şi poate, am recunoscut multe dintre acele sunete specifice, curgătoare, care îmi încântă începutul de an, însă compozitorul s-a şi jucat cu ele, le-a denaturat artistic, le-a deturnat uneori direcţia, astfel că audiam ceva familiar şi necunoscut deopotrivă.

A urmat Concertul în Re major pentru mâna stângă, bucata de spectacol care mi-a oferit cele mai profunde revelaţii, facilitate de interpretarea solistei la pian Lena Vieru-Conta.

Aşa cum o arată şi numele, această compoziţie aruncă oricărui artist al clapelor provocarea de a utiliza doar mâna stângă. Fiind destul de aproape de scenă, am putut urmări cu mare atenţie deplasările acesteia pe toată claviatura, prilej care mi-a adus aminte de studiul asupra frumuseţii mâinilor din Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci. Dar la fel de impresionantă era imaginea mâinii drepte, pe care muziciana o ţinea pe coapsa aferentă, iar eforturile de a nu-i permite să intervină lângă surata activă mi-au apărut ca un miraculos triumf al voinţei.

În partea a treia şi cea mai lungă a concertului, linia ideatică pe care am dezvoltat-o mai sus a căpătat dimensiuni şi mai ample, prin suita Tablourilor dintr-o expoziţie ale lui Modest Musorgski în aranjamentul aceluiaşi Maurice Ravel, care, mărturisesc cu umilinţă, nu îmi era cunoscut până în acea seară decât ca autor al faimosului Bolero, pe care Jayne Torvill şi Christopher Dean au făcut istorie la Sarajevo în 1984.

Multe dintre bucăţile muzicale pe care ni le oferea orchestra filarmonicii, sub bagheta lui Eric Lederhandler, aveau începuturi similare, dar care apoi virau înspre orizonturi nebănuite.

Însă, în niciun moment nu am avut senzaţia că ascultam operă fragmentată, ci una care, ca şi Uniunea Europeană care îşi serbase de curând aniversarea, era caracterizată de o unitate în diversitate.

Proiectul european este unul de succes, în ciuda criticilor oneste şi, mai ales, a celor răuvoitoare, însă cred că acolo unde chiar şi politica eşuează, muzica reuşeşte.

Pe 26 mai merg la vot şi la filarmonică

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Nu ştiu cum e prin alte părţi, dar, în Craiova, ziua de 26 mai 2019 are o configuraţie minunată.

În acea zi au loc alegerile pentru Parlamentul European, la care vă îndemn să mergeţi cu mic, cu mare, care aveţi drept de votare!

Şi ce poate fi o mai frumoasă expresie a ce înseamnă Uniunea Europeană decât un concert în care valorile noastre naţionale sunt parte a unui întreg care reuneşte altele de pe tot continentul?

În seara aceleiaşi zile, la ora 19:00, poposeşte la Craiova concertul Vive la Musique! din cadrul Turneului Internaţional Stradivarius, ediţia 2019, care propune fuziunea între muzică şi dans într-o formulă care îmi face sufletul să vibreze (cuvânt ales cu schepsis, după cum veţi vedea) de plăcere.

Spectacolul îi va reuni pe violonistul Alexandru Tomescu (pe care l-am mai ascultat şi cu o altă şi similară ocazie), pe harpista Delphine Benhamou şi pe actorul Lari Georgescu.

Acesta din urmă, craiovean de origine, dar în prezent interpret al Teatrului Naţional din Bucureşti, va susţine o reprezentaţie de dans contemporan în timp ce cei doi virtuozi vor reda melodii care par desprinse din patrimoniul comun al Europei: Balada de George Enescu, 6 dansuri româneşti de Béla Bartók, Cygne, Fantaisie op. 124 şi Introduction et Rondo Capriccioso de Camille Saint-Saëns, Pas encore de Sabina Ulubeanu (piesă compusă special pentru acest turneu) şi Tzigane de Maurice Ravel.

Harpă şi vioară, România şi Franţa, bărbat şi femeie, muzică şi dans, unitate în diversitate, nu-i aşa?

Pe 26 mai, haideţi să ajutăm Uniunea Europeană să îşi continue această menire şi să ne delectăm cu operele sale!

Japonia plăsmuită în Bănie

By Iulian in Carti 0 Comment

Că haiku-urile au depăşit fruntariile Japoniei ştiam, însă surpriza şi încântarea de a descoperi unele atât de aproape de mine au fost la fel de greu de descris în cuvinte precum proza lui Yasunari Kawabata.

Ramona Bădescu este cea care mi-a dat prilejul să gust din sufletul nipon, prin intermediul unor creaţii proprii, reunite în volumul Floare de cireş.

Sub acest titlu atât de des asociat cu Japonia se ascund creaţii de artizanat liric, dintre care o treime respectă întru totul canoanele genului.

Iată pe una dintre preferatele mele:

Cuvintele bune s-au risipit,

A rămas un gând stingher,

pe cerul pustiu

Spun doar o treime, pentru că a face artă înseamnă şi a-i încălca regulile, iar Ramona Bădescu împinge spiritul haiku-urilor, păstrat intact, pe făgaşul poeziilor cu o muzicalitate sporită:

Mi-e dor de alb, mi-e dor de negru,

de îngeri scuturaţi de gânduri

de steaua ce tăcea prin crânguri

Şi, că tot veni vorba de muzică, nu pot să nu vă redau şi poezia intitulată Jazz, care surprinde în câteva cuvinte esenţa acestui gen aparte:

laguna albastră a muzicii

închisă în scoica uitării –

departe de lumea dezlănţuită

Însă, în lirica Ramonei Bădescu, muzica este mai prezentă decât vă imaginaţi.

Floarea de cireş vi se poate dezvălui şi auditiv, chiar în lectura autoarei, însoţită de ilustraţia muzicală a lui Justinian Micu.

Deşi n-am avut niciodată vreo pasiune pentru conceptul de audiobook, am parcurs şi această variantă şi am constatat cu surprindere că vocea Ramonei Bădescu, mult diferită decât cea din capul meu, a îndreptat chiar acele poezii pe care vi le-am redat mai sus în alte direcţii, spre alte gânduri şi senzaţii.

Mare e diversitatea asta omenească!

Cartea Floare de cireş a Ramonei Bădescu este disponibilă pentru precomandă în ambele variante – format fizic şi CD sau ebook şi mp3 – pe site-ul editurii Aius şi benefiază de o reducere de 20% până pe 16 mai.

Egipetul pentru copii mari şi mici

By Iulian in Carti 0 Comment

Despre Egiptul antic s-a scris atât de mult, încât orice volum nou apărut riscă fie să apară ca superfluu, fie să atenteze la ridicol, doar pentru a atrage atenţia.

Cu toate acestea, Larousse junior – Egiptul are ceva irezistibil, fără a cădea în niciuna dintre extremele de mai sus.

Ca format, acoperă civilizaţia (de la cronologie la aspecte ale vieţii de zi cu zi) care a înflorit pe cursul şi în Delta Nilului în acel mod cuprinzător care caracterizează publicaţiile care poartă distincţia de Larousse. Fără nicio lipsă de modestie, pot să afirm că, pasionat de istorie fiind, subiectul nu mi-e străin, dimpotrivă, însă, chiar şi aşa, tot am mai descoperit detalii care îmi erau necunoscute şi mi-am văzut unele lacune astupate.

Ce m-a încântat cel mai mult a fost prezentarea grafică. Pe lângă numeroase imagini de obiecte, peisaje şi monumente, ilustraţiile includ şi diverse desene de Jeremy Pemberton, realizate în stil caricatural, dar foarte adecvate tematicii pe care le însoţesc.

Unii ar critica, poate, această infantilizare, dar aş vrea să le reamintesc că istoria nu este obiect de cult, ci de interpretare sau reflecţie, iar dacă printr-o astfel de abordare îi apropiem pe cei mici de o latura a culturii atât de mult timp prăfuită şi neatractivă, e un câştig unanim.

Da, o să citiţi din nou acelaşi dicton:

Istoria este cea mai frumoasă poveste.

Iar când o spui copiilor, parcă e şi mai frumoasă.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-au oferit ocazia să retrăiesc fascinaţia copilăriei.