Americanii nu erau prea corecți politic în secolul al XIX-lea

Unul din gândurile care mi-a întreținut și amuzat lectura cărții lui James O. Noyes, România, țară de hotar între creștini și turci era următorul:

Cum ar fi să i-o dau unui american din prezent, înfocat susținător al lui Bernie Sanders și al mișcării Black Lives Matters, fără a-i spune că este scrisă de un compatriot al domniei sale?

Cred că ar fi oripilat de remarcile tendențioase ale autorului despre anumite etnii sau grupuri sociale, precum și de evidenta sa simpatie față de altele.

Apoi i-aș dezvălui detaliul-cheie și l-aș întreba cum se poate așa ceva.

Dar, nefiind american, eu, unul, m-am bucurat de un volum de impresii de călătorie care oferă o dublă provocare intelectuală.

Una este de a vizualiza spații cunoscute, în special cele din Principatele Române, și de a le compara cu tabloul contemporaneității, dar și a le confrunta cu imaginea idealizată sau unilateral dezvoltată la care ne-au condamnat atâția ani de istorie șablonardă predată în școli.

Cealaltă este de a decanta informațiile veridice de prejudecățile fățișe ale lui Noyes, care, protestant american în preajma anului 1850, vede lucrurile prin prisma confesiunii sale, dar și a unei educații unice în lume la acel moment.

Aceste filtre ale religiei și formației democratice fac din carte mult mai mult decât un travelogue de odinioară. Simplul exercițiu al expunerii la păreri pe care azi unii le-ar considera de-a dreptul obscurantiste este foarte util.

Asta ca să nu mai amintesc de preferința pe care o are despre două nații cu care noi, românii, am avut porții copioase de divergențe – ungurii și turcii.

Aș folosi pasaje din această carte drept materiale didactice și i-as provoca pe elevi să distingă ei înșiși cât este informație și cât este senzație preconcepută în rândurile sale.

A nu se înțelege că James O. Noyes și memoriile sale îmi displac.

Dimpotrivă, temerarul doctor american înrolat în armata turcă din timpul Războiului Crimeii a avut și un condei inspirat, și o cultura clasică bogată, care îi slujește la o îmbrăca orice colțișor în veșminte mitice.

Așa mi-am văzut confirmată o convingere:

Călătoria este fizică doar jumătate.

Restul este proporțional cu limitele imaginației.

Pe care le împingi prin supremul sport al minții.

Care să fie acela oare?

Ați ghicit.

Cititul.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că, deși sunt nevoit să stau acasă, am putut totuși peregrina, și nu doar în spațiu, ci și în timp.

2 Comments

  1. Foarte frumos comentariul. Şi după 1950, occidentalii au observat că bucureştenii nu aveau haine noi sau aproape noi. Dintotdeauna am fost sacrificaţii vicisitudinilor istoriei.

    Reply
  2. Acum, ca sa fiu sincer pana la capat, autorul are si cuvinte de lauda fata de doinele romanilor, iar in pasaj din Miorita chiar este reprodus in carte.

    Reply

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.