Neseriozitatea ca arta

By Iulian in Filme 1 Comment

American Hustle1Vazand si American Hustle, mi-e limpede ca lumina zilei ca anul asta Oscarurile se invart in jurul unor abateri mai mult sau mai putin grave de la moralitate si decenta, asta presupunand ca acestea exista in mod imuabil.

Spre deosebire de restul filmelor, cel regizat de David O. Russell se distinge prin evolutia ascendenta a placerii pe care mi-a generat-o. Daca la 12 Years a Slave placerometrul a stat tot timpul jos, la Captain Phillips a scazut datorita lungimii si a conventionalitatii, pentru a creste usor spre final, la Gravity a oscilat datorita ineptiei scenariului, iar la The Wolf of Wall Street a atins maximul pentru a cadea la medie, din cauza supraincarcarii, la American Hustle acul a stat la inceput nemiscat vreo 20 de minute, perioada care pare un elogiu adus inutilitatii.

Apoi are loc revelatia!

Gainariile unei Amy Adams foarte femme fatale si ale unui Christian Bale durduliu si cu acelasi complex pe care il avea Basescu pana sa isi taie suvita, precum si mega-complotul de demascare a coruptilor in care ii atrage agentul FBI interpretat de Bradley Cooper nu trebuie sub nicio forma luate in serios! Daca faceti asta, actiunea vi se va parea puerila, asa cum si este, si veti pierde exact deliciile pe care le ofera aceasta pelicula.

American Hustle este facut pentru pura incantare de a pune niste actori formidabili sa joace in scene amuzante, ridicole, tandre, agitate sau absurde, fara ca acestea sa aiba neaparat vreo logica sau coerenta. Daca puteti accepta asta, va asteapta o distractie pe cinste. Nu stiu cum face, dar David O. Russell e un fel de Midas in ceea ce priveste scenariile si interpretarile.

Are si cu cine. Amy Adams este derutanta si fermecatoare si afiseaza masiv un decolteu inuman pentru barbati, Christian Bale este retinut, dar foarte expresiv, chiar si sub machiaj si ochelari fumurii, Bradley Cooper este inca o data halucinant de hazliu, dupa ce acum doi ani nu dadeam un pol pe potentialul lui actoricesc, iar Jennifer Lawrence isi joaca rolul de casnica tzatza cu o verva aiuritoare. Acestia sunt nominalizatii la Oscar, dar nu merita ignorati nici Jeremy Renner, Louis C.K. sau Michael Pena.

Reiau, pentru cine n-a avut rabdare sa-mi citeasca tot articolul: Mergeti la American Hustle, lasati logica la usa la cinematograf si va asteapta o distractie pe cinste!

Depravarea ca arta

By Iulian in Filme 6 Comments

wolf1Odata la cativa ani, filmele angrenate in competitia pentru Oscaruri par a fi lovite de un morb al negativitatii sau de pasiuni anti-sociale. Se intampla in anul cu There is no Country for Old Men si mi se pare ca se intampla si acum.

Sa luam The Wolf of Wall Street, bunaoara. In aceasta poveste a unui intreprinzator broker care a facut ceva cu niste actiuni nelistate, n-am inteles prea bine, incat sa castige o gramada exasperanta de bani, se perinda toate cocalarismele si deviatiile pe care vi le puteti imagina, plus cateva care nu v-ar fi trecut prin cap nici la o sedinta de brainstorming vulgar. Si cand te gandesti ca Scorsese voia la un moment dat sa se faca preot!

Per ansamblu, am inteles cum functioneaza filmul, deloc ca o biografie, cat mai ales ca o demonstratie despre divertismentul si absurditatile pe care le poate genera figura de stil numita hiperbola. In ceea ce ma priveste, o jumatate de film a mers impecabil, am ras atat de mult, incat am simtit ca imi amortesc pometii, apoi a dat chix, obligandu-ma sa privesc cu lehamite acelasi gen de scene care, pana cu putin timp inainte, ma amuzasera teribil. O forfecare de-o ora ar fi prins tare bine la impresia generala.

In rolul principal, un Leonardo DiCaprio pe amfetamine. De fapt, nu e un rol, ci o ingramadire de oratorie desantata, cabotinisme si concupiscenta, care urmeaza acelasi traseu ca al filmului: jumatate din timp te tii cu mana de burta, jumatate cu mana de falca. Eforturile-i supraomenesti nu au trecut neobservate de membrii Academiei, care l-au nominalizat, desi castigator pare a fi Matthew McConaughey, un veritabil miracol, al sex-simbolului talamb evoluat in actor de calibru, dovada fiind si scena din debutul lui The Wolf of Wall Street, cu lectia sa ireverentioasa despre secretule succesului in brokeraj.

wolf2

Leo e secondat de o distributie la fel de nabadioasa, in frunte cu Jonah Hill, grasomega simpaticu’ (© bestiala mea sora), si el protagonistul catorva momente dezastruos de comice, dar si al unora mult peste limita absurdului, si din care mai fac parte a-pe-ti-san-ta Margot Robbie sau pururea fermecatorul Jean Dujardin.

De apreciat la The Wolf of Wall Street este ca nu insista prea mult pe inevitabila si cliseistica decadere a celui care si-a cladit succesul pe minciuna, ba chiar, dupa trei ore halucinogene, prin scena de final, ne da niste zeama de potroaca sa ne trezim.

wolf3

Pe langa pelicula de fata, sa vedem ce-avem pana acum: Gravity, Captain Phillips, 12 Years a Slave. Mai trebuie, mai trebuie, pana sa ne putem avanta in pronosticuri fara sorti de izbanda.

Dezaxarea ca arta

By Iulian in Filme 4 Comments

12 years a slave1Dupa cum stau lucrurile, se pare ca am inceput deja serialul Oscarurilor cu Gravity si Captain Phillips si daca anul trecut, pronosticam in mod eronat castigatorul, acum ma vad in situatia de a dezaproba filmul care este dat deja drept favorit: 12 Years a Slave.

Povestea va e, probabil, cunoscuta: un barbat de culoare din Nord, liber, ajunge sa fie vandut in sclavie in Sud si patimeste numarul de ani mentionat in titlu. Aici e si marea problema cu acest film – suferinta si modul cum este prezentata.

Departe de mine gandul ca persoanele de culoare nu au fost tratate in modul barbar pe care il infatiseaza filmul regizat de Steve McQueen. Dimpotriva, sunt convins ca a fost si mai rau de-atat, inventivitatea sadismului uman e egala cu inventivitatea umana in general.

De ce, insa, a ales regizorul sa prezinte in mod prelung, studiat si ostentativ aspecte ale declasarii si durerii? Am stat si m-am uitat la protagonist atarnand de o funie mai mult decat l-am admirat pe Dragos Bucur in Politist, adjectiv, am vazut in detaliu spatele unei femei despicat de lovituri de bici, in dulcele stil al Patimilor lui Hristos si am asistat la o deloc glorioasa scena de sex la limita violului, pura ilustrare a ce descrie Margaret Atwood (ce femeie!) in The Handmaid’s Tale. De ce toate acestea?

12 years a slave4

De fapt, n-are sens sa intreb, stiu. E estetica uratului, care are un potential enorm sa devina arta. Insa o atare alegere e riscanta si, chiar executata bine sau poate tocmai de aceea, are potential sa produca un efect contrar. Exact ce s-a intamplat in ceea ce priveste, asa ca afirm, in deplina cunostinta a faptului ca vorbesc probabil despre marele castigator de la Oscaruri, ca este un demers estetic esuat.

Exista si aspecte impotriva carora nu pot carti nimic: interpretarile. Dintr-un scenariu maladiv, actorii construiesc reactii puternice, consistent redate fizic. Chiwetel Ejiofor e chinuit in fel si chip si sufera o subtila transformare/adaptare de la om liber revoltat ca e sclav la sclav care tine cat mai adanc dorinta de libertate. E bataie mare intre el si Tom Hanks pentru Oscar. Michael Fassbender e odios intr-un mod bolnavicios in ton cu filmul. Restul distributiei se descurca de minune in a produce suferinta/suferi in fel si chip. Iar Brad Pitt e tare chiar si cu fata de mormon cu pleata slinoasa.

TWELVE YEARS A SLAVE

Si-acum sa asteptam Globurile de Aur, sa vedem cum ne mai pacalesc in previziunile pentru Oscar!

12 years a slave3

Cum va spuneam.

Stigmatul raului

By Iulian in Filme 2 Comments

Jagten1Copiii sunt niste fiinte gingase si nevinovate, care trebuie protejate de rau. Ce te faci, insa, atunci cand mint? Nu neaparat cu buna stiinta sau cu rauvoitoare premeditare, ci pentru ca mintisoara lor nu proceseaza consecintele acestui act.

Aceasta este premisa de la care porneste Jagten, un film danez grav, numai bun de vazut in perioada sarbatorilor, chiar si pentru simplul motiv ca una dintre scenele sale esentiale are loc in timpul adunarii de Craciun a comunitatii care il marginalizeaza pe un profesor de gradinita, dupa ce o fetita sustine care ar fi supus-o la perversiuni sexuale.

Actiunea n-are un ritm foarte sustinut, dar momentele care conduc spre dezagregarea brumei de fericire pe care personajul lui Mads Mikkelsen o acumulase au un dramatism aproape palpabil. Simti o durere fizica sa vezi cum adultii se reped cu judecata, doar pentru ca teama pentru copii ii impiedica sa gandeasca lucid, si cum protagonistul este izgonit si agresat fatis pentru ceva ce nici justitia nu poate proba. Singura raza de lumina este relatia dintre personajul principal si fiul sau, singurul care nu se indoieste de nevinovatia tatalui.

In rolul principal, Mads Mikkelsen afiseaza o variata panoplie de trairi retinute, de la fericire usor incoltita la stupoare si deznadejde, iar micuta Annika Wedderkopp reuseste paradoxul de a-si transforma inocenta intr-un atribut de personaj negativ. Restul distributiei ii inconjoara cu interpretari exacte, la fel ca si regia, care nu urmareste vreun efect artistic deosebit, ci doar o precisa si arida acumulare psihologica.

Concluzia e amara: stigmatul raului poate fi acoperit, dar niciodata racait de pe nefericitul caruia i-a fost aplicat.

Jagten2

Savoarea moderna a clasicilor

By Iulian in Filme 0 Comment

IfigeneiaCa sa poti aprecia cu adevarat filmul Ifigeneia, n-ar strica sa fi citit in prealabil piesa Ifigeneia. Daca, vorba bancului, n-ai prealabil, poti s-o faci si dintr-o colectie de dramaturgie antica greaca.

Marele regizor Mihalis Kakogiannis (Zorba Grecul) si-a pus talentul si patriotismul in slujba transpunerii pe ecran a piesei lui Euripide: patriotismul l-a impiedicat sa altereze continutul monumentului literar mai mult decat o cer exigentele cinematografiei, iar talentul l-a ajutat sa faca niste alegeri stilistice inspirate. Cea mai importanta a fost decizia de a filma in locuri reale, dar nu recreate, ci in forma de ruina in care se prezinta acum.

Doua imagini imi staruie in minte ca definitorii pentru atemporalitatea superba rezultata din aceasta punere in scena: cortegiul condus de Clitemnestra parasind Micene prin faimoasa poarta cu leii afrontati si Ifigenia urcand trepte mancate de calcar in drum spre locul sacrificiului.

Apropo de sacrificiu, sa vorbim rapid si despre subiectul filmului/piesei: Aheii sunt chititi sa mearga sa o recupereze pe Elena din Troia si sa faca rost de niste prada babana, dar se vad blocati intr-o exasperanta inactivitate, datorata lipsei de propulsoare – recte energie eoliana. Consultand pe un profet, liderul lor, Agamemnon, afla cu groaza ca, pentru a putea ridica ancora, va fi nevoit s-o jertfeasca pe scumpa sa copila, Ifigenia. Sfasiat sufleteste, accepta sa o cheme, sub pretext ca vrea sa o marite cu Ahile (care aici nu e Brad Pitt, repet, nu e Brad Pitt), nestiind ca infipta-i sotie, Clitemnestra, tine mortis sa asiste la maritisul fiicei.

Ca pondere de prim-plan si forta interpretativa, Ifigeneia se poate imparti in trei.

Prima parte ii apartine lui Agamemnon, jucat de impunatorul Kostas Kazakos, care se zbate intre ambitie si sentimente paterne; bucata sa poate fi considerata si o alegorie a capcanei in care se gasesc cei ce detin puterea, care nu pot sa se ghideze dupa propriile valori, ci trebuie sa isi intretina imaginea si sa ii multumeasca pe cei multi pe care isi fundamenteaza aceasta putere.

Ifigeneia2

In a doua, atentia ti-e absorbita de Clitemnestra, mama care pleaca incantata sa isi marite fata si descopera ce soarta ii rezerva chiar tatal ei. Pe Irene Papas o stiu de mult drept o mare actrita, dar aici, in limba ei si intr-o opera pe care, probabil, a simtit-o dintotdeauna apropiata (asa cum un roman simte O scrisoare pierduta, de pilda), da adevarata masura a fortei sale actoricesti. Cum spuneam, Agamemnon e impunator, dar chiar si el se face mic in fata furiei de tigroaica a mamei care, pentru a-si apara odrasla, e hotarat sa infrunte mii de barbati pusi pe ucis.

In a treia, eroina eponina, Ifigenia, isi revendica filmul care, in fond, ii apartine. Tatiana Papamoschou, cvasi-decorativa pana atunci, reda o multitudine coplesitoare de reactii: se roaga pentru viata ei, incearca sa convinga si isi accepta soarta cu un curaj induiosator. Astfel, cand tragi linie, intelegi de ce Euripide a considerat-o pe ea cea mai importanta figura a piesei. In ea se regaseste umanitatea perpetua care uneste arta si creatiile de la inceputul lumii si pana in zilele noastre.

Un film mare se recunoaste si prin modul cum iti modeleaza perceptiile. Intotdeauna am considerat-o pe Clitemnestra drept un personaj negativ, prin prisma a ce face dupa ce Agamemnon se intoarce din razboi. Figura Irenei Papas din finalul filmului nu o scuza, dar e pledoarie convingatoare asupra a ce a motivat-o sa procedeze astfel.

Vai de barbatul pe care il urmareste sotia cu o astfel de privire!

Ifigeneia3

De cati somalezi e nevoie pentru a deturna un vapor?

By Iulian in Filme 4 Comments

captain-phillips1De patru, daca e sa ne luam dupa Captain Phillips. Dar acesta este un film si trebuie tratat ca atare.

Multi zic ca este un film foarte bun. Eu as zice ca este mai degraba un film bine realizat: bine regizat, bine filmat, bine jucat. A insista ca este inspirat din realitate nu ar face decat sa-i stirbeasca din efect.

Paul Greengrass struneste precis o poveste situata intre United 93 si seria Bourne, care mimeaza realismul, dar este si antrenanta in acelasi timp. Ar fi mers de minune o forfecare de 30 de minute spre final, cand actiunea treneaza, scenariul se osifica in vechile sabloane americane, iar puscasii marini se cam cacaie inainte de a ne demonstra cat de eficienti sunt. Imaginile variaza de la cadre largi cu marea brazdata de nave si barci la prim-planuri si detalii care construiesc si intretin tensiunea. Bucata urmaririi vaporului urias de catre o umila barcuta cu motor concureaza prin dinamism cu orice scena rutiera de gen.

Sunt destule personaje in Captain Phillips, fiecare actor fiind ales exact pentru ce are de facut (inclusiv sindicalistul care a distrat-o pe bestiala mea sora), dar protagonistii sunt aceia care salta filmul peste media contemporana a thriller-ului.

Tom Hanks este un talent deosebit. Are o figura careia i-ai putea spune comuna, pana deschide gura si este pus in diverse situatii. Atunci intra in joc o combinatie unica de tonalitati subtil schimbate si grimase de mare finete. Finalul ii prilejuieste un moment de interpretare pur organica, care a comprimat parca daruirea din Cast Away si care il pune pe acest extraordinar actor in cursa de a-l egala pe Daniel Day-Lewis.

Tom Hanks

Dar, asa cum remarcau foarte bine cei de la Total Film, Hanks are de muncit serios, pentru a nu-i fi furat filmul de capul piratilor somalezi, jucat cu neasteptata subtilitate de amatorul intr-ale actoriei Barkhad Abdi, care apartine paradigmei interpretilor care provin din chiar mediul pe care il infatiseaza, alte exemple notabile fiind Harold Russell in The Best Years of Our Lives sau Haing S. Ngor in The Killing Fields.

Uscativ, cu ochii exagerat de mari, este o figura pitoresca in sine, dar personajul sau nu se limiteaza la simplul rol de antagonist. Barkhad Abdi nu este villain-ul in deplin control, asa cum Tom Hanks nu este eroul desavarsit. Tanarul somalez intretine un mecanism al iluziei care mi-a adus aminte de personajele din Of Mice and Men, iar asta nu facut decat sa-mi sporeasca placerea de a-l urmari.

captain-phillips3

Tom Hanks si Barkhad Abdi sunt ca si nominalizati, iar lor li se vor mai adauga regizorul si alti cativa pe la categoriile tehnice, facand din Captain Phillips unul dintre candidatii de la Oscarurile de anul viitor. Despre premii este, insa, prematur sa vorbim.

Film Review Captain Phillips

Obosit de viata, obosit de dans

By Iulian in Filme 1 Comment

concubine1Am pastisat cu nerusinare titlul exceptionalului roman al nobelizatului Mo Yan pentru ca Farewell, My Concubine, desi se diferentiaza prin multe aspecte, pastreaza aceeasi preocupare esentiala de a condensa istoria Chinei in secolul al XX-lea prin prisma unor experiente personale.

Filmul lui Chen Kaige urmareste povestea a doi balerini, din copilaria disckensiana (corespunzand perioadei imediat urmatoare caderii imperiului) si pana la senectutea ulterioara revolutiei culturale. In relatia dintre cei doi intervine de la un moment dat si aceea pe care unul dintre ei si-o alege ca sotie.

Cei doi balerini sunt protagonistii unei opere stravechi intitulate Adio concubina mea!, care ii are in prim-plan pe un rege infrant si pe iubita sa devotata, iar acest numar, derutant la inceput pentru un european, devine in fapt vehiculul care deplaseaza naratiunea prin istorie. Este fascinant sa observi cum dansul si interpretarea celor doi sunt receptate in diverse contexte politice si culturale.

Dansul celor doi este cheia intregului film, nu numai pentru ca il deschide si incheie intr-un superb si trist exercitiu de ciclicitate, dar si pentru ca de el se leaga grandoarea speciala a acestui film. Este speciala pentru ca este aplicata, pentru ca, spre deosebire de multe alte fresce istorice de acest gen, nu exista o separare pronuntata intre scenele de anvergura si cele intime, personale. Din trei ore si jumatate, care, apropo, trec neobservate, mi-e greu sa aleg un moment anume, desi imi staruie in minte imaginea lui Leslie Cheung in rolul concubinei, invartindu-se frenetic in timp ce membrii operei se incaierasera cu publicul recalcitrant.

concubine2

As fi nedrept, insa, daca as ignora relatiile din interiorul triunghiului de protagonisti, deoarece complexitatea lor da viata acestei creatii cinematografice. Fengyi Zhang este regele si este viguros, inimos si cu simtul umorului, Leslie Cheung (care e barbat, pentru cei care nu au auzit de acest interesant artist asiatic, decedat, din pacate, din proprie initiativa) este concubina, este fragil si nutreste fata de tovarasul sau o afectiune vecina cu Brokeback Mountain, iar prea-frumoasa Gong Li este sotia si este infipta, posesiva si pasionala. Inevitabil, concubina si sotia intra in conflict, latent sau fatis, iar duelurile dintre cei doi nu sunt mai putin grandioase decat cea mai de amploare scena.

Consistent fara a fi greoi, profund fara a fi inaccesibil, sincer fara a fi defetist, Farewell, My Concubine a reprezentat, in 1993 cand a fost realizat, pentru chinezi, inceputul impacarii cu un trecut zbuciumat si, pentru restul lumii, un prilej de a-i cunoaste si intelege.

concubine3

Pustimea luptatoare

By Iulian in Filme 0 Comment

Ender1Mi-aduc aminte ca am fost cu un prieten la Harry Potter 7 – Partea I, in conditiile nu avea habar de acest univers, de cine cu cine se imbarliga sau se lupta, cu atat mai putin ce e aia Expecto Patronum („Asteapta-l pe sefu’!”). S-a nimerit ca aceasta ecranizare din seria vrajitoreasca sa fie de departe cea mai incoerenta de pana atunci. Din toata acea experienta cinematografica n-am ramas decat cu imaginea amicului privind marele ecran cu o mina de interes confuz, stanjeneala si resemnare.

Banuiesc ca aceia care au fost la Ender’s Game fara sa fi citit cartea inainte au incercat o astfel de stare, pentru ca filmul nu e foarte amabil cu explicatiile. O batalie cu zburatoare la inceput, o voce narativa care enunta sumar ca niste copii sunt pregatiti sa devina soldati si gata, suntem aruncati in mijlocul naratiunii.

Romanul lui Orson Scott Card e adanc, fara sa aiba profunzimile unor alte capodopere ale SF-ului, asa ca o atare abordare cinematografica era sortita din start sa vaduveasca actiunea de motivatiile personajelor, dar ma gandesc ca realizatorii nu aveau vreo alta alternativa; de fapt, apreciez mai mult tentativa lor brutala de concizie decat diluarea din The Hobbit, care se va prezenta sub forma unei trilogii.

Beneficiind de privilegiul lecturii anterioare, am vizionat Ender’s Game ca si cum m-as fi aflat in fata unei versiuni ilustrate a cartii, comparand reprezentarile lor cu acelea mentale pe care le aveam deja si avand parte, per ansamblu, de o experienta agreabila, antrenanta uneori, desi filmul nu face rabat de la momente ridicole.

Irimia cu oistea-n gard zisa si tatuajul de pe fata lui Ben Kingsley.

Irimia cu oistea-n gard zisa si tatuajul de pe fata lui Ben Kingsley.

Distributia se imparte in tineri si maturi, mai bine zis batrani. Cei tineri sunt rodati prin diverse alte productii si isi fac treaba decent. Facial vorbind, Asa Butterfield ca Ender Wiggin e expresiv cat trebuie in a reda un suflet muncit de contradictii, dar nu il prea ajuta silueta subtirica de copil in crestere, desi face eforturi laudabile sa adopte o tinuta cat mai martiala.

Despre cei mai in etate, impresiile sunt mai complexe. Viola Davis isi joaca rolul cu un angajament de 10% maxim, Harrison Ford este charismatic de la natura, chiar si la cei 70 de ani ai sai, dar nu are un rol care sa i-o solicite prea mult, iar pe Ben Kinsley il strica tatuajul de pe fata. Am dezaprobat aceasta gaselnita inca de cand s-a lansat reclama, iar explicatia voit emotionanta care mi s-a oferit nu a contribuit cu nimic in a-mi modifica parerea. Il mai avem si pe impunatorul Nonso Anonzie in rolul unui sergent care face pe durul (tentativa lovita din start de futilitate, deoarece il avem deja pe R. Lee Ermey in Full Metal Jacket), dar care afiseaza in cateva momente niste ochi umezi de caprioara ranita.

Daca e musai sa scriu si o concluzie, am una foarte simpla din punct de vedere intelectual: Ender’s Game e mai bun decat Elysium.

Am uitat sa va spun ca in Cnder's Game se si copiaza un pic: in scena de fata, din Minority Report.

Am uitat sa va spun ca in Ender’s Game se si copiaza un pic: in scena de fata, din Minority Report.

O lume se destrama

By Iulian in Filme 3 Comments

Miniver1Despre regizorul William Wyler se spune ca nu mai este la moda, ca si despre una dintre realizarile sale, Mrs. Miniver. Pot sa inteleg pe ce s-ar fundamenta aceste afirmatii, dar imi rezerv dreptul de a nu fi de acord cu ele.

William Wyler este cineastul arhetipal al epocii de aur a Hollywood-ului, cand erau produse filme care par prafuite multor contemporani ai mei, chiar si pentru simplu motiv ca sunt alb-negru. Wyler a fost un excelent tehnician, atat al construirii discrete a mediilor in care activeaza actorii, cat si al unor scene de anvergura (exemplu peremptoriu: cursa de care din Ben-Hur) si i se reproseaza indeobste ca nu a avut un stil pe care sa i-l recunosti oriunde si oricand, cum era cazul cu Orson Welles.

Acest defect e usor de demontat, intrebati-va doar: ce e mai important, sa il recunosti pe un regizor inca de la inceputul unui film, dar acesta sa te lase rece, sau sa n-ai habar cine l-a realizat si sa-i cauti regizorul dupa, chitit sa il tii minte?

Wyler detine un record absolut: cele mai multe nominalizari si cele mai multe premii Oscar ale actorilor pe care i-a dirijat vreodata vreun regizor, dar aceasta performanta a venit cu pret – era asa de nazuros cu interpretii, incat rareori vreunul a mai acceptat sa lucreze din nou cu el.

Mrs. Miniver este unul dintre filmele deosebite ale lui Wyler. Avem aici toate trasaturile pe care le-am enumerat mai sus: scene de amploare, dar si unele discrete si sugestive in care actorii stralucesc. Pelicula a fost realizata cu un scop propagandistic, de ce sa ferim de cuvinte, de a-i familiariza pe americani cu vicisitudinile la care erau supusi englezii in timpul razboiului impotriva Germaniei naziste, dar si de a insufla curaj celor care infruntau zilnic bombardamente si privatiuni.

Povestea se centreaza pe familia Miniver, a carei doamna care da si numele filmului vede cum viata-i idilica si indestulata se destrama treptat. Greer Garson este Mrs. Miniver si e superba in multiplele ei ipostaze, de mama de soldat, de mama de copii mici, de sotie, de soacra binevoitoare (da, exista si asa ceva) si de femeie. Ingenua Teresa Wright este nora sa, iar cele doua sunt protagonistele scenei care singure se poate constitui intr-un manifest anti-razboi: prim-plan cu figurile indurerate ale celor doua mari actrite, care il urmaresc pe fiu, respectiv sot, cum pleaca sa infrunte moartea.

miniver2

Restul distributiei, de la copii la batrani, contribuie prin prestatii excelente la acest tablou profund uman al unei comunitati in valtoarea razboiului. Remarcabil in privinta lui Mrs. Miniver este ca tacerile au rol egal cu vorbele. Sunt taceri prelungi si profunde, in ipostaze subtil studiate, care te apropie si mai mult de personaje.

Wyler cauta situatii melodramatice, dar le gaseste cu atata finete, ca nu deranjeaza, ci sensibilizeaza; de referinta ramane scena in care doamna si domnul Miniver (flegmaticul si haiosul Walter Pidgeon) incearca sa incropeasca o discutie nostalgica in hambarul zguduit de bombele care cad in jur.

Pana la Paradisul reconcilierii si vindecarii din The Best Years of Our Lives a trebuit ca lumea sa treaca prin Infernul din Mrs. Miniver, iar William Wyler a fost cronicarul neintrecut al acestor avataruri.

Educatie Mortal Kombat

By Iulian in Filme 0 Comment

Miracle Worker1Hellen Keller a fost o persoana deosebita si subiectul unei povesti aproape de necrezut. A fost oarba si surda, dar, dupa ce ajunsese la pubertate intr-o stare de semi-salbaticie, a reusit sa invinga intunericul si sa comunice, nu doar cu parintii, ci si cu restul lumii. Miracolul nu s-a produs de la sine, ci impins de o alta persoana deosebita, Anne Sullivan, o profesoara cu o incapatanare aproape maladiva.

Interactiunea dintre cele doua se constituie in subiectul filmului The Miracle Worker, pe care il pot caracteriza succint drept o drama profund umana, dar in care nimic nu este natural. Totul este exagerat intr-un mod pozitiv, familia si personajele inconjuratoare au o stridenta vadita, in a vorbi si a se comporta, ca si cum totul ar fi receptat prin filtrul unei persoane care trebuie sa se concentreze mai apasat, ca sa auda si sa vada.

O alegere regizorala inspirata din partea lui Arthur Penn, deoarece protagonistele Patty Duke (Hellen Keller) si Anne Bancroft (Anne Sullivan) isi vad interpretarilor si mai accentuate, nu in sensul realismul, cat al incarcaturii cathartice.

Aveam informatii vagi despre acest caz miraculos, dar eram foarte curios cum de o persoana vaduvita de doua simturi vitale a putut fi integrata in lumea inconjuratoare. Filmul mi-a satisfacut curiozitate, dar nu aceasta este cea mai importanta calitate a sa.

Miracle Worker2

Interactiunile dintre cele doua nu constituie centrul pelicului, sunt pelicula insasi. Sunt violente, dar e o altfel de violenta. Nu e stupida, nu e sangeroasa, nu e inutila. E inaltatoare, pentru ca nu au ca scop durerea, ci invatarea. Una dintre aceste scene (care se invarte in jurul unei simple linguri) se detaseaza prin lungime, prin performatele fizice ale actritelor si prin virtuozitatea cameramanului. Indraznesc sa spun ca bataia din Bad Day at Black Rock si-a gasit aici rivala in materie de grandoare.

Pe langa deliciile trepidante ale Mortal Kombat-ului dintre Anne Bancroft si Patty Duke (ambele castigatoare de Oscar pentru interpretare), ca unuia care activeaza in domeniul educatiei, The Miracle Worker mi-a revelat un important precept al acestei activitati: un profesor bun nu este un parinte.

Miracle Worker3