Psihiatrie artistica

By Iulian in Filme 0 Comment

persona1De curand am aflat doua lucruri:

1. Ca sunt un porc de barbat.

2. Ca arta este o alegere.

Aceste inestimabile farame de intelepciune mi s-au relevat vazand Persona, regizat de Ingmar Bergman.

Cand doua tipe stau singure intr-o casa pe malul marii, costumele de baie sunt scoase pe tapet, iar confesiunile erotice nu intarzie sa apara, voi la ce v-ati gandi?

Ca si mine, ati pica sigur testul decentei, pentru ca Ingmar Bergman nu foloseste situatia de mai sus ca pretext pentru harjoneli sub clar de luna sau lupte in ciocolata, ci pentru a plasmui un tulburatoar si subtil proces de osmoza a constiintelor, aiurind privitorul pana cand acesta nu mai stie care este mai dusa cu sorcova: Liv Ullmann – actrita care tace sau Bibi Andersson – infirmiera care vorbeste.

Cele doua actrite sunt impecabile din punct de vedere al interpretarii, desi au sarcini diferite: Andersson trancane intr-una, parcurge stari sufletesti expansive, in timp ce Ulmann se manifesta doar prin priviri si prin zambet, dar care sunt atat de expresive, cat o ajunge pe partenera la capitolul contributie actoriceasca.

Daca, per ansamblu, Persona are darul fie de a fascina, fie de a buimaci pana la enervare, in functie de disponibilitatea privitorului fata de o astfel de psihiatrie explorata artistic, din punct de vedere vizual, filmul nu poate decat sa intruneasca unanimitate in privinta componentei vizuale.

persona2

Nu e scena care sa n-aiba un ce, un unghi, o privire, un clar-obscur care sa nu apese pe retina, trimitand senzatia de desavarsire direct in cortex. Momentul cand cele doua figuri ating zenitul apropierii nu mai este doar o imagine de cinema, este deja un bun de patrimoniu al omenirii, este expresia distantei colosale pe care fiinta umana reuseste uneori sa o parcurga fata de regnul animal, de care altminteri se incapataneaza sa se pastreze aproape.

Cred ca Persona este singurul film de pe lumea asta care ar merita vazut atat de psihiatri, cat si de pacientii lor, pentru ca si unii, si altii ar avea ceva de castigat.

persona3

 

 

Ca Goe la Dl. Noe

By Iulian in Filme 2 Comments

noah1Nu m-am identificat niciodata cu dl. Goe. Nu am fost repetent, desi la chimie m-am apropiat asimptotic de corigenta, iar mamitica nu mi-a cantat in struna cand am facut vreo boroboata. Insa la Noah m-am dus exact ca dl. Goe – fara nimic in cap. Fara prejudecati, fara vreo atitudine extremista, doar cu o oarecare stiinta a personajelor si a ce spune povestea biblica in cauza.

Drept urmare, spre deosebire de ateii (mai numerosi) sau habotnicii din jurul meu din sala de cinema, m-am putut bucura de un film remarcabil. Darren Aronofsky poate fi acuzat de multe, numai de lipsa de curaj nu. Pentru ca asta e ce a facut in Noah: a riscat sa supere pe multa lume si a si facut-o, dupa cum ii descreste nota pe IMDB in mod constant.

Filmul poarta apasat amprenta stilistica a regizorului, asta e clar. Imaginile, modul cum sunt compuse si combinate si caracterul socant al unor aspecte ale scenariului sunt marca Aronofsky. Unele sunt superbe, altele nu, dar cert este ca acest cineast este un om cu o anumita viziune. Ca nu-i functioneaza intotdeauna la fel, este o chestiune cu totul diferita.

Noah s-ar putea imparti in trei capitole: 1. SF post-apocaliptic; 2. film de bubuiala; 3. dileme morale si tensiune psihologica.

Primul este cel mai inspirat din punct de vedere vizual, campurile acelea dezolante si siluetele personajelor profilate la crepuscul mi s-au parut foarte reusite, iar atmosfera de lume secatuita de excese e subtil indusa.

noah2

 

Al doilea este surprinzator, deoarece nu mi-am putut reprima impresia ca Aronofsky a plecat in concediu si l-a lasat pe Michael Bay sa-si faca de cap pe platou, pentru ca apoi sa revina si sa mai grefeze si el cateva elemente specifice. Avem astfel niste colosi de piatra care smardoiesc la multimi si cateva scene de maxima exaltare vizuala, cu pasari si animale care vin sa populeze Arca. Tot acum apar si elementele dilemei morale care va ocupa capitolul al treilea.

Acesta este mai static si, desi suspansul nu-i foarte apasat, adica nu prea te indoiesti de ce o sa se intample, e bine potrivit din condeiul scenaristului. Acum se pun intrebari grave, carora nu le strica un pic de reflectie: cat lasi misiunea pe care ti-o asumi sa interfereze cu viata personala? care e raportul omului fata de natura – microb sau stapanitor? si pana unde merge puterea unui parinte asupra copiilor?

Distributia isi face treaba bine. Russell Crowe este alegerea fireasca pentru acest Noe imaginat de Darren Aronofsky, pentru ca este o combinatie rara de vitalitate si expresivitate, chiar daca a mai inaintat in varsta. Noe da bine cu reteveiul, dar este si muncit de dubii si ganduri negre, poarta poveri fizice, dar si morale pe umerii sai largi. Il secondeaza onorabil Jennifer Connelly, in rolul sotiei devotate (acelasi cuplu superb din A Beautiful Mind), si este urmat binisor de cei trei fii si de Emma Watson.

noah3

Despre ea am auzit cele mai antitetice pareri: extraordinara vs. scandura. Impresia mea este fix la mijloc. Mai dureaza pana se va scutura de imaginea de copilita adorabila din seria Harry Potter, dar talent are si exista cateva scene puternice, al caror merit ii revin. Intalnirea dintre ea si personajul cam bufon al lui Anthony Hopkins are efect in economia actiunii, dar si valoare de simbol: nu una, ci doua generatii ii despart pe cel care a scris o pagina de nesters in istoria cinematografiei si pe cea care se pregateste sa o scrie pe a ei.

Personajul asa-zis negativ al lui Ray Winstone are o situatia inedita. Este mai important pentru privitori, decat pentru actiunea propriu-zisa a filmului. El contribuie semnificativ la relativitatea morala care face din Noah mai mult decat o simpla ecranizare a unui episod din Biblie. Sub stratul de duritate gratuita, ideile pe care le intruchipeaza exista fara doar si poate in lumea reala. Cunosc oameni educati, seriosi, cu simt de raspundere, care sunt de parere ca Rosia Montana trebuie exploatata, ca natura trebuie stoarsa acum, nu maine, ca industria e cheia prosperitatii. Gresesc? Au dreptate?

Ca sa ma intorc la un verdict general, impresia este ca Darren Aronofksy a vrut sa faca prea multe, l-a tras in jos si sensibilitatea subiectului, rezultatul fiind un film mai putin omogen decat alte creatii ale sale.

Insa, in ciuda betesugurilor, Noah ramane un film-eveniment, care nu trebuie ratat.

noah4

 

 

Femeia decide

By Iulian in Filme 1 Comment

lady_eve1The Lady Eve e pura placere cinematografica. E un film prea mic pentru a i se spune capodopera, poate ca si bijuterie ar fi o exagerare, dar toate care il compun sunt de cea mai buna calitate.

Scenariul e simpatic, pare cunoscut pana la jumatate, cu mostenitorul bogat si naiv pe care pun ochii trei cartofori onerosi in timpul unei croaziere, pentru ca asul din maneca, respectiv ispita feminina, sa se indragosteasca de victima si sa dea planul peste cap. Are loc un moment de fractura, ca in multe alte comedii romantice, numai ca planul ei de a-l recastiga nu se bazeaza pe vreo fapta onorabila, ci e de-a dreptul malitios. Stiti bine ca n-o sa vi-l dezvalui, dar, in compensatie, va spun ca aluziile cu tenta de-aia sunt suprinzator de indraznete, pentru anul cand este facut filmul (1941).

Regizorul Preston Sturges isi mobilizeaza excelent actorii, compune gagurile vizuale (multe foarte fizice) cu umor si, in general, imprima peliculei un iz de usuratate, dar si de ironie la chiar adresa acestei caracteristici. Un film care se ia singur la misto, in mod foarte subtil, e o raritate.

lady_eve2

Si uite asa am ajuns si la interpretari, adevaratele delicatese din The Lady Eve. Henry Fonda, al carei rol din 12 Angry Men ii confera o aura de inalta tinuta morala, dovedeste aici un minunat repertoriu comic: e naiv, scortos, impiedicat chiar, dar are circumstante atenuante, pentru ca este cazut in limba dupa o Barbara Stanwyck superba din toate punctele de vedere. Eleganta, locvace, capabila sa disimuleze, dar si sa mangaie afectuos, femeia fatala din Double Indemnity este aici femeia totala, de care nu ai cum sa nu te indragostesti, daca ea si-a propus asta.

Pe langa alte cateva personaje secundare, al carora haz e uneori fortat, dar care ofera si momente de amuzament autentic, distributia il mai include si pe impunatorul Charles Coburn, in rolul tatalui ei, alunecos, profitor, dar irezistibil. Cei trei mari sunt protagonistii unei scene de poker in care nu stii ce e mai tare: umorul sau suspansul.

The Lady Eve – distractie vintage, garantata.

lady_eve3

Gotic imatur

By Iulian in Filme 0 Comment

night_of_the_hunter1Nu mi se intampla des, dar, cateodata, nu impartasesc opinia posteritatii despre un anume film. A fost cazul cu Laura si s-a intamplat si acum, cu The Night of the Hunter.

Un ucigas in serie pozeaza in pastor, se casatoreste cu vaduve, le suprima intr-un fel sau altul si merge mai departe. Ajunge si pe la parnaie si aude de la un condamnat la moarte cum ca ar fi dosit cu ajutorul odraslelor o suma babana. Cand ii vine sorocul de eliberare, se duce intins spre proaspata vaduva, o seduce prin sfintenie si se da de ceasul mortii (altora) sa ii convinga pe cei doi copii, pasnic sau altminteri, sa ii dezvaluie unde sunt dolarii.

Se mai intampla si altele in The Night of the Hunter, dar cad sub incidenta unor asa-zise momente surprinzatoare, asa ca nu merg mai departe cu descrierea.

O sa ma axez pe stilul in care marele actor Charles Laughton, regizor in premiera, si-a compus povestea gotica. Ca orice nou-venit in bransa, vrand sa nu carecumva sa dea gres cu vreun efect vizual, le-a realizat apasat: umbre, unghiuri, cadre staruitoare. Nu inseamna ca rezultatul este negativ, dimpotriva, sunt momente de reala virtuozitate, aproape picturale, dar, per ansamblu, impresia este de imaturitate.

night_of_the_hunter3

 

Nici interpretarile nu scapa de atingerea emfazei, desi, in cazul protagonistului, abordarea merge, prea bine chiar. Robert Mitchum este odios prin sadism, prin maniere, prin voce, prin tot ce face. Intreaga lui prezenta nelinisteste, in spiritul marilor rai ai ecranului, precum Joker-ul lui Heath Ledger sau Hannibal Lecter al lui Anthony Hopkins. Supra-incarcarea cu detalii sugestive functioneaza in cazul lui: cele doua maini tatuate cu Love si Hate si modul ostentativ cum sunt prezentate produc un fior remarcabil, care exonereaza filmul de multe pacate.

Cel mai mare dintre acestea ramane scenariul, care oscileaza intre horror, satira la adresa credulitatii adultilor si elogiu al inocentei infantile si nu rezolva nicio abordare in totalitate.

Multi se intreaba ce bijuterii cinematografice ar mai fi scos Charles Laughton, daca ar fi continuat-o pe calea regiei. Nu vom sti niciodata si poate ca e mai bine.

night_of_the_hunter2

Ce facura iranienii, muica!

By Iulian in Filme 0 Comment

a separation1Exista filme care te anesteziaza inca de la primele cadre si replici, care pompeaza atata maretie in primele imagini, incat esti deja acolo, fara acel proces de acomodare care e necesar chiar si creatiilor foarte bune. The Godfather e un exemplu, cu acele cateva minute care deschid filmul si pe care nici una dintre scenele extraordinare ale trilogiei nu reuseste sa le egaleze.

Inceputul din A Separation are acelasi efect hipnotizant, te anunta inca din start ca ai sa vezi un film extraordinar. Partea si mai tare este ca, indiferent de cat ti-ai ridica stacheta, pelicula scrisa si regizata de Asghar Farhadi e tot timpul peste ea.

Cum? Nu stiu, vere, dar din povestea unei neveste iraniene care isi paraseste sotul pentru ca acesta refuza sa emigreze impreuna cu ea, alegand sa ramana sa aiba grija de tatal suferind de Alzheimer, motiv pentru care angajeaza o femeie nu foarte priceputa, rezulta un iures de rasturnari de situatii care m-a tinut tensionat si fascinat mai ceva decat cele mai mestesugite thriller-e. La fiecare 10 minute mai apare un eveniment, o reactie, o marturisire care da peste cap orice asezare de valori pe care ti-o incropisei pana atunci. Rar mi-a fost dat sa vad un mai echilibrat imn inchinat fiintei umane, cu toate calitatile si scaderile ei ingemanate.

a separation2

A Separation este puternic ancorat in realitatile societatii iraniene, religia si conditia femeii influenteaza comportamentul personajelor, dar exista si o latura universala, pur umana, datorata scenariului stralucit si interpretarilor pe masura. Peyman Moaadi, Leila Hatami, Sareh Bayat, Shahab Hosseini, Sarina Farhadi, Babak Karimi si toti ceilalti carora le cer iertare pentru ca nu i-am mai mentionat gresesc, exagereaza, mint, se caiesc, se infurie, se induioseaza, se sperie, trec prin tot ceea ce ne face oameni.

Ca un amanunt care arata cat de mult m-a prins aceasta poveste, mi-am dorit pe tot parcursul ei sa vad in intregime parul frumoasei Leila Hatami, iar aceasta dorinta nu mi s-a indeplinit, asa ca imi staruie in minte, la fel ca impresia pe care mi-a facut-o filmul per ansamblu.

a separation3

In incheiere, o sa descriu A Separation printr-o formula identica – un articol nehotarat si un substantiv comun:

O capodopera.

Vaii de ceii din Pompeii

By Iulian in Filme 6 Comments

PompeiiLa un film despre dezastrul care s-a abatut asupra orasului Pompeii e ca la Titanic: stii clar ce o sa se intample, esti doar curios sa afli cum si-o vor lua personajele care se chinuie sa incropeasca o poveste.

In cazul de fata, avem una cu un iz de Gladiator (omul liber ajuns sclav, apoi gladiator) pe care il simti de la o posta, plus eterna idila – ea de neam si dezinhibata, el cu vreo paispe clase sociale mai jos, dar viril, plus niste modernisme duse pana in epoca romana – investitori care sa reinvie economic orasul (?!), plus o puzderie de clisee de gen. Apoi vine vulcanul si ii acopera cu lava pe toti care n-apuca sa moara intre timp.

Timpul pana la cataclism se scurge totusi agreabil, printre numeroasele replici, situatii si grimase sablonarde, strecurandu-se si scene de lupta bine regizate, infinit mai antrenante decat cele din 300, bunaoara. Si mai e si vulcanul, care scuipa foc intr-un mod computerizat decent. Unde mai pui ca mi s-a servit la un moment dat un bucata de exactitate istorica de nu mi-a venit sa cred: un bust fidel redat al imparatului Vespasian, predecesorul si tatal lui Titus, in timpul caruia a avut loc eruptia Vezuviului.

In rolurile principale se remarca Kit Harington prin patratelele de pe burta si vocea de tabagist, care, de la Ion Tiriac incoace, e etalonul barbatiei, si Emily Browning, care mi-a lasat o impresia asa de neutra, ca nu stiu cum s-o caracterizez. Impreuna, cei doi sunt protagonistii unei scene care explica dihotomia dintre un barbat si o femeie mai bine decat acel blogger pe care il sharuiesc toate femeile de Facebook (nu spun cine, sa nu se considere atac la persoana).

Pompeii2

In distributie mai avem un responsabil cu umorul si amicitia de culoarea abanosului – Adewale Akinnuoye-Agbaje, pe Kiefer Sutherland pe post de senator roman nasol si alte cateva personaje sortite decesului.

Finalul beneficiaza de o mentiune speciala. Desi previzibil de la un moment incolo, e emotionant si parca merita un film mai bun.

Pompeii3

 

 

Oscarurile lui 2014

By Iulian in Filme 0 Comment

Anul acesta n-am apucat sa acopar suficiente filme, incat sa pot emite judecati de valoare bazate strict pe opinii personale, plus ca exista un favorit care imi displace, asa ca previziunile vor avea si o latura de dorinta irealizabila.

Cel mai bun film – orice, dar nu 12 Years a Slave, preferabil American Hustle, pentru ca Nebraska nu pare a depasi statusul de outsider merituos.

Cel mai bun actor in rol principal – dilema mare, Matthew McConaughey pentru o transformare miraculoasa sau Leonardo DiCaprio pentru ca, de la Titanic incoace, si-a castigat statueta pe bucati. Greu, greu de tot.

Cea mai buna actrita in rol principal – Amy Adams, pentru ca mai are patru nominalizari si nu vreau s-o vad impartasind soarta superbei Deborah Kerr.

Cel mai bun actor in rol secundar – premiu arvunit de Jared Leto, pare-se, fapt care ma scuteste de drama de a alege intre restul, toti exceptionali pe unde au jucat (chiar si Michael Fassbender in stiti voi ce).

Cea mai buna actrita in rol secundar – sa ia Jennifer Lawrence alt Oscar ar fi prea de tot, cu Lupita Nyong’o n-am nimic personal, doar a jucat in stiti voi ce, asa ca hai s-o premiem pe veterana si apriga June Squibb din Nebraska.

Cel mai bun regizor – Alfonso Cuaron, pentru tehnica-i ireprosabila din Gravity si ca sa nu ia Steve McQueen, principalul responsabil pentru stiti voi ce.

Cel mai bun scenariu original – American Hustle, pentru ca e haotic pe ansamblu si stralucit pe bucatele.

Cel mai bun scenariu adaptat – The Wolf of Wall Street, pentru ca mi-e greu sa cred ca aceia care au adaptat lucrarea originala au stat departe de substantele cu care se imbuiba Leo et comp. in film.

De aici incolo o sa ia Gravity la cam tot ce a mai ramas la tehnic, iar despre restul categoriile nu am date, asa ca nu ma pronunt.

Acreala ca arta

By Iulian in Filme 1 Comment

nebraskaCa 2014 e un an mohorat pentru Oscaruri stiam deja, Nebraska nu m-a surprins din punctul asta de vedere. M-a surprins insa cat de statornici sunt americanii in ceea ce priveste anumite modele artistice.

Filmul se straduieste inca dintru inceput sa proiecteze o imagine a unei Americi cu oameni plini de lehamite, carora le place sa traga la masea si care au niste preocupari deloc glorioase. Mai adaugati la asta si dramele varstei a treia si iese o pelicula cu potential sa fie deprimanta. Asta daca ar fi fost realizata de europeni (vezi Amour, deja un reper al cinematografiei care te duce cu gandul la crestat venele), insa americani se pot intoarce din orice fel de contorsiune tot catre valori precum familia, indrazneala de a-ti urma visul sau umorul.

Asta e principala calitate a lui Alexander Payne, regizorul, si a lui Bobd Nelson, scenaristul, ca scot umor si din cele mai negre (nu numai vizual, cat si metaforic) situatii. Evident, nu un umor din acela delirant, precum in The Wolf of Wall Street, ci unul pentru care trebuie sa ai un pic de antrenament, pentru ca e pitit bine in spatele mormaielilor lui Bruce Dern, resemnarii lui Will Forte sau tacerilor multora dintre personaje.

Tot cu Nebraska, m-am lamurit pe deplin ca, la capitolul interpretari, anul asta de Oscaruri nu e deficitar cu nimic fata de alte editii. Bruce Dern este un ciufut impozant si pitoresc, Will Forte este un stoic cu inima buna, iar June Squibb este femeia cap de familie, la care scurtimea inaltimii este invers proportionala cu afurisenia.

Probabil ca vreti sa stiti si despre subiectul filmului. Daca tineti mortis, este Don Quijote adus la zi, intr-o America de dincolo de butaforie.

NEBRASKA

Un pic peste realitate

By Iulian in Filme 0 Comment

tokyo1Multe dintre antologiile de film pe care le-am consultat catalogheaza Tokyo monogatari drept una dintre creatiile desavarsite ale celei de-a saptea arte. Probabil ca exprimarile au fost mai putin bombastice si mai subtile decat formula chintesentiala pe care am utilizat-o, dar, in mare, cam asta vor sa exprime si, drept rezultat, intriga.

Vazand pelicula regizata de Yasujiro Ozu, m-am lamurit cum sta treaba. Calitatea desavarsita a filmului consta in foarte fina apropiere de realitate, pe care insa o depaseste la fel de fin.

Niste parinti in etate fac o calatorie lunga pentru a-si vizita in capitala odrasele, mature si la casa lor. Copii, oameni ocupati, nu au timp de ei, doar vaduva unui fiu mort in razboi ii trateaza pe batrani cu atentie si duiosia de care au nevoie, in special mama, care da semne ca nu se simte foarte bine. Se va intampla ceva tragic, prilej cu care fiecare isi va contempla goliciunea vietii, dar se va intoarce la ea, totusi. O singura persoana pare a iesi schimbata din aceasta poveste, fapt pentru care imi staruie in minte o dilema: este o fraiera ca a intarziat cu o decizie pe care ar fi trebuit sa o ia de mult, sau este o eroina care isi vede bunatatea rasplatita?

Mi-a aratat un prieten un documentar despre cum niste tipi au participat la realizarea trilogiei Lord of the Rings printr-o singura activitatea: prelucrau sclipirile din ochii personajelor dintr-o scena, astfel incat atentia privitorului sa fie automat atrasa de cel care vorbeste la un moment dat. Am simtit aceeasi orientare a propriei atentii in Tokyo monogatari, cu diferenta ca aici nu e niciun aport tehnic.

tokyo3

Doar maiestria lui Yasujiro Ozu in a compune cadrele si profunzimile spatiale si interpretarile retinute, dar precise ale actorilor (ca sa nu fiu nedrept, ar trebui sa ii amintesc pe toti, dar as incarca articolul, asa ca ii aveti aici) iti muta privirea si gandul exact unde trebuie, astfel incat sa parcurgi o frantura de viata pe care o poti intalni oriunde. Aceasta realitate are, insa, deasupra un strat de lac, care ii confera stralucire poetica, precum si locul perpetuu in orice antologie de film.

Efectul cathartic este simplu si nu atat de inuman transmis ca in Amour: batranii au nevoie de atentie si de timp, tocmai pentru ca ei nu mai au atat de mult la dispozitie.

tokyo2

Jeeves cel hoţ

By Iulian in Filme 0 Comment

5fingers1Probabil ca, in momentul acesta, omenirea se imparte in doua: cei care stiu cine este Jeeves si cei care nu. Pe cei din prima categorie ii salut ca pe niste confrati in ale prozei lui P.G. Wodehouse, iar pe ceilalti ii invit sa ni se alature cat mai curand, altfel nu stiu ce pierd.

5 Fingers este un film despre o versiune mai hoteasca a lui Jeeves. James Mason este valet in cadrul ambasadei Marii Britanii in Ankara in timpul celui De-al Doilea Razboi Mondial si are o preocupare constanta: sa vinda germanilor secrete de-ale Aliatilor.

Regizat si scris de Joseph L. Mankiewicz, caruia i-au iesit numai filme unul si unul (Cleopatra, All about Eve, A Letter to Three Wives, Sleuth), 5 Fingers este un veritabil deliciu: replicile sunt atat de spirituale, incat iti doresti ca actiunea sa se scurga mai incet, pentru a avea timp sa le savurezi, pana nu apar altele, iar personajele caragialesti se intrec in a fi cat mai amuzante. Ca un fapt divers, ambasadorul Germaniei interpretat de John Wengraf, reuseste performanta de a fi cel mai simpatic nazist din toate timpurile si este preferatul meu, cu exceptia protagonistului, bineinteles.

Lui o sa-i dedic mai multe randuri. Pe James Mason l-am vazut pana acum in pelicule in care dadea replica unor mari actori si era, intr-un fel sau altul, cel de pe planul doi: North by North-West, Julius Caesar, The Verdict. Acum am avut, insa, ocazia de a-i admira calitatile-i unice: o mina usor incruntata, o lejeritate deosebita a gesturilor, un farmec luciferic si o voce absolut seducatoare, intruchipare vie a conceptului de British cool.

5fingers2

Personajul pe care il joaca nu este un simplu factor care muta actiunea, are o motivatie aproape este servitorul care incearca sa-si transceanda conditia si sa ajunga in tagma stapanilor, un demers in stilul lui Alec Guinness in The Lavender Hill Mob, dar mai malitios. Singurul aspect cu care mi-ar fi fost greu sa ma impac este tradarea nerusinata de care se face vinovat si care ar fi putut schimba soarta razboiului, dar si aceasta dilema morala se solutioneaza, printr-o replica inteligenta, una din multele pe care Mason le are de rostit pe parcursul filmului.

Inchei asa cum am inceput. In acest moment, omenirea se imparte in doua: cei care au vazut 5 Fingers si cei care nu. Mi-e greu sa imi exprim placerea de a fi in prima categorie si ii invit pe cei din a doua sa mi se alature, altfel nu stiu ce pierd.

Twentieth Century Fox-Inside the Photo Archive