Drama becherului

By Iulian in Filme 0 Comment

marty1Nu stiu daca satisfactia mea cand readuc in atentia lumii cate un film vechi care zace printr-un ungher al uitarii este aceeasi cu a oamenilor inimosi care lupta sa salveze cate o specie pe cale de disparitie, dar trebuie sa fie pe-aproape.

De data aceasta este vorba de Marty, o pelicula hollywoodiana a anilor ’50 care ar merita cunoscuta chiar si pentru simplul fapt ca este castigatoare de Oscaruri pentru cel mai bun film, cel mai bun actor, cel mai bun regizor si cel mai bun scenariu. Curat The King’s Speech.

Poate mai important decat seria de premii de varf este realismul deosebit al situatiilor si persoanejelor. Creatiile hollywoodiene din acea perioada variaza de la glamour pur la teme grave, insa nu cred sa mai fi vazut vreodata tehnici pur filmice aplicate pentru a contura anti-eroi adorabili si ciocnirii ideatice domestice, care, auzite in autobuz sau pe strada, ne-ar agasa pur si simplu.

Marty este un macelar de treizeci si, grasunel si inimos si pisat la cap de toata lumea sa se insoare. Ar vrea, dar nu prea ii iese, asa ca isi imparte timpul intre slujba, convietuirea cu mama sa si cativa amici de baut si colindat orasul. Ajungand intr-un club de facut lipeli (stramosul offline al site-urilor matrimoniale) o cunoaste pe Clara, o profesoara timida si suferind de aceeasi incapacitate de a-si gasi jumatatea.

Va las pe voi sa descoperiti cum va evolua interactiunea dintre cei doi, eu o sa ma concentrez pe calitatea elementelor povestii.

Interpretarile sunt responsabile pentru o buna parte a ei. Departe de a fi vreun Gary Grant, Ernest Borgnine emana tot ce isi propune pentru rol cu o usurinta incredibila. Cand entuziast, cand stangaci, cand nedumerit, umple ecranul si la propriu si la figurat. E secondat cu brio de Betsy Blair in rolul Clarei, Joe Mantell in rolul amicului plictisit si nazuros Angie si Esther Minciotti in rolul mamei, cu bune si rele, si de restul distributie care pune in valoare un scenariu surpinzator de cuprinzator.

marty2

Si asa mai identificam o parte a calitatii acestui film. Replicile (pentru care avem a-i multumi lui Paddy Chayefsky) sunt spirituale si ating multe probleme perpetuu actuale: valorile individuale vs. valorile comunitatii, durerea de a te sti respins, conflictul nora-soacra, drama crescanda a senectutii si presiunea grupului in definirea preferintelor cuiva.

Toate se leaga prin regia bine lucrata a lui Delbert Mann, care, peste cativa ani, urma sa daruiasca lumii Separate Tables.

 

A-ti placea Marty e o provocare pe care contemporaneitatea nu o usureaza, ba dimpotriva: trebuie sa stii sa vezi frumusetea de dincolo de stralucire.

Ce rasplata te asteapta, insa, daca reusesti!

marty3

O delicatesa cu multe E-uri

By Iulian in Filme 6 Comments

budapest-hotelThe Grand Budapest Hotel este o delicatesa ce trebuie tratata ca atare. Nu conteaza ca iti creste colesterolul imoralitatii, nici faptul ca nu e naturala. Ingredientele si modul cum arata sunt suficiente sa ti-o doresti, sa o savurezi si sa te bucuri de remanenta deliciului mult timp dupa.

Wes Anderson ia o povestea in cheie Big Fish si o malaxeaza bine cu ceva Life of Pi, isi presara si propriul ingredient stilistic si revarsa multe E-uri: Exceptionali actori in Entuziasmante roluri ingrosate, beneficiind de un scenariu Evident absurd, dar dezastruos de comic. Cu doua exceptii, nu o sa ii amintesc pe toti acesti formidabili artisti, pentru ca una dintre placerile filmului este exact aceasta, de a fi nevoit sa recunosti in roluri chiar si fugitive figuri si nume care altminteri ar tine capul de afis.

Unul dintre cei doi care fac exceptie este Ralph Fiennes. Nici nu se putea altfel; asa cum oul tine maioneza, asa si el duce filmul in carca prin capacitatea sa uluitoare de debita cele mai elevate platitudini, pentru a trece apoi la expresii licentioase fara macar sa-i tremure vocea. In The Grand Budapest Hotel Fiennes este intruchiparea umorului sec, de sorginte englezesc, dar fara a purta, insa, vreo marca specific britanic-insulara. Ca o paranteza, acest spatiu al hotelului este o metafora a cosmopolitismului care, oricat de decadent, este preferabil nationalismului stupid care caracteriza perioada istorica in care este plasata asa-zisa actiune.

budapest-hotel2

Al doilea este un veteran pe care nu l-am mai vazut de ceva vreme – F. Murray Abraham. Interpretul de neuitat al lui Salieri isi reia aici rolul de narator angajat, care a trait ce a ce spune si poate ce nu spune. Oricum, sa-i ascult acea voce seducatoare, cu fine modulatii, a fost o alta placere in sine, iar Morgan Freeman sau Ian McKellen se pot teme deja ca au un rival de temut in arta povestitului.

Furati de hazul scenariului si al personajelor si de frumusetea renoiriana a imaginilor, se poate usor ignora mesajul mai adanc al filmului, care il leaga de cele doua pelicule pe care le-am amintit mai sus. O poveste se transforma pe masura ce trece de la o persoana la alta, pentru ca fiecare filtreaza adevarul prim prisma propriilor prejudecati sau nevroze, asa ca, pe masura ce lantul se lungeste, veridicitatea se subtiaza.

Dar lumea are nevoie de povesti.

Fara povesti, The Grand Budapest Hotel este un loc dezolant, decrepit si lipsit de confort.

Cu povesti, The Grand Budapest Hotel este un loc stralucitor, amuzant si cu o viata mai intensa decat viata insasi.

budapest-hotel3

 

 

Femeia, pui de cameleon

By Iulian in Filme 0 Comment

letter1O actrita de mare valoare – Bette Davis, un regizor de mare iscusinta – William Wyler, o cadru de un mare exotism – Singapore, o combinatie castigatoare, chiar si in conditiile unei povesti fara prea mult cap si coada.

The Letter incepe cu Bette Davis descarcand intr-un individ caruia nu-i vedem fata toate gloantele unui revolver si dand impresia ca ar mai fi apasat pe tragaci de cateva ori, daca ar mai fi putut. Urmeaza justificarea acestui gest si lucrurile par clare pentru toata lumea, insa avocatul familiei afla ca o anume scrisoare ologroafa ar putea-o compromite serios pe clienta sa.

Bette Davis are un interpretare monumentala, care se nuanteaza treptat, pe masura ce pseudo-actiunea inainteaza, si nu cred ca gresesc spunand ca suspansul real al filmului este curiozitatea pe care o ai de a vedea ce reactii mai poate afisa: de la fragilitate la siretenie, de la siguranta la disperare, de la duplicitate la sinceritate.

Cameleonismul lui Davis catalizeaza complicitatea avocatului, inspirat jucat de James Stephenson, care se vede prins intr-un hatis de minciuni la care trebuie sa adere, pierzandu-si principiile pe parcurs. Daca protagonista atrage atentia prin diversitatea trairilor, dezvaluite strat cu strat, din punct de vedere al evolutiei psihologice, avocatul este cel care ar merita titlul de personaj principal.

letter3

William Wyler mi-a demonstrat inca o data ca a fost un regizor impecabil. N-are de gestionat scene de anvergura sau foarte dinamice, interventiile sale sunt discrete, insa eficiente. Umiditatea si zapuseala tropicala razbat dincolo de imaginea alb-negru, intregind o atmosfera care predispune la pasiuni violente. In plus, deoarece The Letter se apropie stilistic de un film noir, Wyler reuseste sa inverseze polaritatea culorilor – nu negrul, ci albul apasat al costumelor si al unor decoruri exprima aici maladivitatea si tarele umane.

Daca ar fi sa extrag si o morala de ordin general, as spune ca The Letter este un indemn sa nu subestimati niciodata capacitatea unei femei de a ingloba simtiri contradictorii. Iar daca descoperi asta la ceva timp de la casatorie, asta e, ti-ai facut-o cu mana ta.

letter2

Despre femei, filme si lume, in general

By Iulian in Filme 0 Comment

hiroshimaVazand Hiroshima mon amour de Alain Resnais, am deslusit cateva chestiuni de variabila importanta.

Despre femei:

– razbel mondial sa fie, si tot se indragostesc de cine nu trebuie;

– merg foarte bine pe bicicleta;

– au voci sexi chiar si cand vorbesc despre dezastre atomice (am extrapolat de la Emmanuelle Riva, dar nu cred ca ma insel prea mult);

– le sta foarte bine coafura cu colt pana la umeri;

– beau mult cand au ceva pe suflet;

– nu stiu ce vor.

Despre filme:

– un film poate fi si plictisitor si bun in acelasi timp;

– pentru un film nu-ti trebuie actiune, nici idee, dar ai neaparata nevoie de actori si de un operator de imagine;

– daca accentuezi zgomotele de fond (bocanit pe strada, apa la dus etc.) creezi o atmosfera eterica.

Despre lume, in general:

– actorii si arhitectii cu preocupari in politica nu fac nimic toata ziulica, astfel incat au timp de iubareala existentiala;

– o bomba atomica nu ucide doar mii de oameni, ea ucide si speranta omenirii in umanitate;

– dragostea si uitarea sunt rivale ireconciliabile, insa ambele dau sens vietii.

hiroshima2

Exagerari simpatice

By Iulian in Filme 0 Comment

king and i1Pornind de la o farama de realitate, pe care posteritatea a lustruit-o si augmentat-o, The King and I spune povestea englezoaicei care merge la curtea regelui Siamului (Thailanda) pentru a fi profesoara multifunctionala roiului de copii ai acestuia.

Exista mai multe versiuni ale acestei intalniri dintre doua civilizatii si mentalitati diferite: una ar fi mai recenta ecranizare din 1999 cu Jodie Foster si Chow Yun-Fat, Anna and the King, care e mai serioasa si, poate, mai omogena si in care inaccesibila poveste de dragoste dintre monarh si guvernanta este urmarita mai subtil.

Versiunea din 1956 se bazeaza pe un musical de pe Broadway, deci realismul sau exactitatea faptelor, cate s-or sti, nu sunt principalele preocupari ale realizatorilor. Ce ii intereseaza este divertismentul, care le iese de minune, prin diverse exagerari si supradimensionari care ar fi putut fi nasoale intr-o mie de feluri, dar care aici functioneaza impecabil.

Una dintre ele ar fi exuberanta cromatica a decorurilor si costumelor. Nu sunt expert in civilizatia Thailandei de secol XIX, dar ma indoiesc era atat de colorata pe cat reiese din The King and I, insa hiperbolizarea menita sa sugereze exotismul e haioasa si te captiveaza vizual.

Apoi il avem pe regele insusi, jucat de un Yul Brynner care duce emfaza la rang de arta. Intonatie, grimase si posturi, toate sunt dincolo de manifestarea obisnuita a unui om, insa marele actor chel le dozeaza atat de bine, incat te farmeca inca de la prima aparitie. Nu cred sa existe in istoria Oscarurilor vreun premiu luat pentru o interpretare atat de departata de naturalismul din prezent (vezi Matthew McConaughey in Dallas Buyers Club), insa este pe deplin meritat.

king and i2

Deliciul suprem al filmului vine din interactiunile regelui cu guvernanta jucata cu o impecabila gratie de superba Deborah Kerr, in unul dintre multele roluri pentru care a fost nominalizata la Oscar. Nu e asa infipta precum omoloaga sa Jodie Foster si este singurul personaj neatins de exagerare, insa isi urmareste ideile cu aceeasi perseverenta, iar din ciocnirea incapatanarii vulcanice a lui Brynner si a celei politicoase a lui Kerr ies scantei pe care le savurezi ca pe un joc de artificii. Iar cand vreunul dintre ei se hotaraste sa faca vreo concesie, comicul se inteteste.

Singura exagerare pentru care nu am cuvinte prea bune este firul narativ secundar, cu dragostea damnata dintre o printesa (Rita Moreno, simpatica prin engleza stalcita cu accent pe care si-o compune) devenita a nu stiu cata sotie a regelui si un slujbas amorezat. Cei doi ofera si cel mai nereusit numar muzical al filmului.

Restul se integreaza perfect actiunii si o imbogatesc, prilejuindu-mi inca o data constatarea: ca specie a artei cinematografice, musicalul este, poate, cea mai inalta forma a sa.

king and i3

Pacaleala cu soparla

By Iulian in Filme 3 Comments

godzilla1Cand te duci la un film pe nume Godzilla, te astepti sa vezi pe Godzilla. In cazul acestei versiuni de Godzilla, astepti mult si bine, peste o ora, pentru ca apoi faimoasa soparla uriasa sa aiba un rol cel mult secundar in toata economia actiunii. Asa pacaleala, recunosc, nu mi s-a mai tras de mult la o productie cinematografica.

Pe acest fond de dorinte nesatisfacute vin clisee, ineptii si trageri de timp. Sa zicem ca primele doua categorii de betesuguri sunt specifice blockbuster-elor si abunda si in pelicula din 1998, insa acolo sunt simpatice pentru ca sunt debitate fluent si puse in slujba unei actiuni coerente in neverosimilul ei. Aici, am avut impresia ca realizatorilor le-a placut enorm sa creeze atmosfera de iminenta a dezastrului, fara sa aiba habar ce sa faca sa o valorifice. Un singur lucru le-a reusit: sa confere armatei americane o imagine de incompetenta crasa, de parca filmul ar fi sponsorizat de Gazprom. Sau mai stii.

Sa nu uit de corectitudinea politica, care dobandeste dimensiuni colosale. Toate etniile din creuzetul american isi gasesc intr-un fel sau altul reprezentarea, nimic nou, dar sa faci din Godzilla, mostrul care s-a nascut din vina noastra si s-a intors sa ne bantuie, un personaj aproape pozitiv, un pradator cu rolul providential de a impiedica alte lighioane sa se reproduca, asta e prea de tot. Mai lipseste ca The Joker sa devina un tip cu vagi probleme existentiale, iar Hannibal Lecter un gurmand oarecare.

godzilla2

Foarte dureros a fost si sa vad actori de marca, de calitate, impietriti in niste partituri reduse pana la chintesenta ridicolului: Ken Watanabe e savantul apasat de povara el stie a ce si are tot timpul o figura de parca ii vine sa planga, simpatica Sally Hawkins e asistenta lui si e la fel de speriata, Bryan Cranston e un fel de Cassandra, urla din toti bojocii si nu il ia nimeni in seama, Aaron Tylor-Johnson este soldatul viril, unic posesor al inestimabilei informatii ca tac’su citea nu stiu ce, David Strathairn e amiralul precis in cuvantare, dar cu o permanenta mina nedumerita.

Singurele lucruri simpatice din acest film sunt genericele de inceput. Nu stiu cum au fost cele de final, pentru ca n-am mai avut rabdare pana la ele.

godzilla3

Un rezultat al globalizarii

By Iulian in Filme 0 Comment

EDEN_plakat (Page 1)Cunosc persoane care tuna si fulgera impotriva globalizarii in timp ce savureaza un ceai adus din Sri Lanka, imbracati in haine facute in Thailanda si dati cu parfum din Franta. Pana sa vad Auf der anderen Seite, nu prea gaseam argumente sa le inchid gura, dar filmul acesta mi-a rezolvat aceasta spinoasa problema.

Pelicula scrisa si regizata de Fatih Akim n-ar fi posibila fara globalizare, deoarece povestea pe care o spune are nevoie de spatiu pentru a se desfasura in plenitudinea complexitatii ei, pentru a avea efectul percutant al unei multiple cronici a mentalitatilor contemporane.

Un profesor neamt de origine turca isi regaseste originile si suflul vietii in Istanbul, incercand in acelasi timp sa o gaseasca pe fata concubinei tatalui sau. Tinta cautarilor sale are un fir narativ al ei, care se impleteste si se dezvaluie in relatie cu celalalt prin subtile revelatii, prin care scene pe care le percepusem initial intr-un fel apar dintr-o data in alta lumina.

Daca elementele povestii profesorului sunt mai pasive, precum figura protagonistului (Baki Davrak), cele care o compun pe a tinerei rebele (Nurgül Yesilçay) sunt dinamice si mai zguduitoare. Beneficiem de un sugestiv tablou al revoltatilor nevarstnici ai Turciei, ale caror manifestari ne apar constant la stiri, suntem martori la nasterea unei relatii care transcende granitele culturale si tabuurile heterosexualitatii, constatam naivitatea si lipsa de ideal a generatiilor tinere din Vestul dezvoltat si fractura dintre acestea si cele ale parintilor.

seite2

Toata aceasta constructie narativa care cauta si efectul melodramatic, si profunzimea psihologica functioneaza, pentru ca, desi in Auf der anderen Seite se vorbeste in trei limbi (turca, germana, engleza), niciodata nu te departezi cognitiv si afectiv de actiune, nu te descurajeaza niciun accent, nicio dictie, niciun sunet altfel decat erai obisnuit pana atunci. Diversitatea este normalitate.

Un alt aspect stilistic interesant in filmul lui Fatih Akim este utilizarea golurilor; exista vorbe pe care nu le auzim si fapte pe care nu le vedem, insa ele trebuie sa fi existat, iar efortul privitorului de a le reconstitui mental il apropie emotional de personaje si de evolutia lor.

Interpretarile sunt corecte, slujesc povestii, insa nu vreau sa insist asupra lor, pentru ca mi se pare ca Auf der anderen Seite trebuie privit ca un tot, ca o un ansamblu coerent care demonstreaza universalitatea fintei omenesti: turci, nemti, romani, toti traim sub imperiului luptei dintre greseala si indreptare.

seite3

Shakespeare in filme

By Iulian in Filme 2 Comments

Festivalul Shakespeare imi staruie in minte, reverberatiile placerii pe care am experimentat-o in diverse feluri pe parcursul sau sunt la fel de vii, asa ca am gasit o noua cale de a-mi aminti de piesele pe care le-am vazut, trecand in revista ecranizarile acestora.

Ma voi referi strict la reprezentatiile la care am asistat si la filmele pe care le-am vizionat sau despre care stiu mai mult decat simplul titlu, deci nu vorbim de exhaustivitate, ci de o marunta contributie la un domeniu mai vast decat poate un simplu blogger sa cuprinda.

shakespeare_filme2

Mult zgomot pentru nimic – stiu versiunea lui Kenneth Branagh, Much Ado about Nothing, in care regizorul joaca si rolul lui Benedeck, replica fiindu-i data de o spirituala Emma Thompson in rolul Beatricei; restul distributiei, desi surprinzatoare un pic, e de asemenea de calitate, cu Denzel Washington in rolul printului Don Pedro si Keanu Reeves in cel al fratelui celui rau si uneltitor.

Cum va place – acelasi Kenneth Branagh are o ecranizare – As You Like It – pe care am prezentat-o mai demult, indrazneata si bizara pe alocuri, dar pitoresca prin cadrul natural si prin varietatea actorilor, in frunte cu Bryce Dallas Howard in rolul Rosalindei si a lui Kevin Kline in rolul lui Jacques.

Richard III – aici stiu doua alternative: versiunea regizata de Laurence Olivier, Richard III, care interpreteaza si rolul ambitiosului infirm care isi faureste drumul spre tron prin minciuni, manipulare si crime, un film clasic in decoruri si captivant prin intensitatea prestatiilor actoricesti (Laurence Olivier a fost nominalizat la Oscar pentru rol principal); o versiune realizata intr-o cheie mai moderna, Richard III, cu actiunea plasata intr-o Anglie interbelica fascista si cu un Ian McKellen formidabil in rolul principal. Interesant este si experimentul cinematografic al lui Al Pacino – Looking for Richard – care exploateaza piesa, dar introduce si reflectii asupra receptarii lui Shakespeare in lumea moderna.

Comedia erorilor – nu stiu nicio ecranizare a acestei piese, poate ma ajutati voi.

Visul unei nopti de vara – exista mai multe ecranizari, printre una clasica (A Midsummer Night’s Dream) din 1935, pe care mi-am propus s-o vad in viitorul apropiat; singura versiune cinematografica despre care pot afirma ca mi-a trecut prin fata ochilor este A Midsummer Night’s Dream din 1999, care, fara sa ma fi dat pe spate, este remarcabila prin distributia in care si cel mai marunt rol este jucat de catre un actor de calibru.

shakespeare_filme3

Iulius Caesar – este intotdeauna o placere sa amintesc despre ecranizarea din 1955 a lui Joseph Mankiewicz – Julius Caesar – despre care am scris mai demult si in care bogatia decorurilor se impleteste cu interpretarile magnifice ale lui Marlon Brando si James Mason, secondati de o distributie care este aproape echivalenta cu epoca de aur a Hollywood-ului. Versiunea din 1970 – Julius Caesar – nu se ridica la inaltimea primei, dar este o alternativa interesanta, cu o distributie avandu-l in frunte pe Charlton Heston.

Miranda – nu mi-e cunoscuta decat ecranizarea cea recenta din 2010 – The Tempest – care nu m-a impresionat, desi am apreciat gaselnita de a distribui o femeie, pe superba Helen Mirren, in rolul principal.

Hamlet – exista nenumarate ecranizari, dar doua isi disputa intaietatea: cea gotica, apasatoare – Hamlet – a lui Laurence Olivier, in rolul vietii sale, si cea mai inovativa – Hamlet – a lui Kenneth Branagh, in care mizanscena joaca un rol la fel de important precum actorii. Daca aveti ocazia, nu ratati si o versiune filmata – Hamlet – a unui spectacol de pe Broadway, cu Richard Burton in rol principal.

shakespeare_filme1

 

 

 

Fetelor, aveti grija pe cine luati!

By Iulian in Filme 0 Comment

gaslight1Dintr-un film clasic precum Gaslight se pot extrage invataminte clare: cand o fata se repede sa se marite, are sanse sa dea peste un sot nu rau, ci infernal de rau, care ii va submina metodic increderea in propria sanatate mintala.

Asta e ce pateste sarmana Ingrid Bergman din partea lui Charles Boyer in excelentul thriller psihologic regizat de George Cukor. Nu e mare mister in privinta a cine si ce urmareste, insa atmosfera compusa din prestatii actoricesti magnifice, jocuri de lumini nelinistitoare si situatii tensionate se apropie de o nivel al insuportabilitatii pure. Cand incepe sa se solutioneze, insa, filmul devine cam naiv, iar deznodamantul nu e si nici n-are cum sa atinga inaltimea punctului culminant.

Cei doi protagonisti si relatia dintre ei constituie nestemata acestei bijuterii cinematografice inegale. Ingrid Bergman parcurge credibil traseul de la tanara proaspat casatorita, muncita de niste amintiri neplacute, dar dornica de fericire, la sotia care e claustrata pentru greseli pe care nu le stie, care incepe ea insasi sa se lase prada indoielii, dar care pastreaza o farama de speranta ca nu a cazut definitiv in abisul nebuniei.

Toata transformarea ei capata justificare datorita prezentei tiranice a lui Charles Boyer. Daca ar fi sa aleg un singur element prin care rafinatul actor francez isi compune personajul, cred ca as alege jocul ochilor. Chiar daca nu isi abuzeaza sotia decat psihic, privirea pe care sotul o afiseaza in preajma consoartei te face sa te temi ca, dintr-un moment sau altul, o va plesni si rani cu salbaticie. Si vocea, mieroasa in anumite moment, plina de furie retinuta mimata, contribuie semnificativ la creionarea unui antagonist memorabil.

gaslight3

Restul distributiei graviteaza inspirat in jurul celor doi:  o  foarte tinerica Angela Lansbury (eleganta detectiva de mai tarziu) intr-un reusit rol de camerista tupeista si cam toapa sau Dame May Whitty, savuroasa ca si in Mrs. Miniver, numai ca acum e in ipostaza pensionarei care stie tot ce misca in cartier; singura veriga mai slabuta este Joseph Cotten, o prezenta agreabila oricand, dar pe care nu il ajuta accentul american in rol de comisar de la Scotland Yard.

Pasionate sau nu de filme vechi, fetelor, cred ca ar trebui sa vedeti Gaslight, ca sa invatati sa aveti grija pe cine luati.

gaslight2

M-am lamurit cu Oscarul

By Iulian in Filme 2 Comments

dallas1Pana sa vad Dallas Buyers Club stateam cu indoiala: oare nu merita Leo Oscarul pentru interpretarea halucinanta si halucinogena din The Wolf of Wall Street?

Acum m-am lamurit: Matthew McConaughey a avut de partea lui toate atuurile si lupta pe care a creat-o media in jurul statuetei pentru cel mai bun actor a fost decisa din start.

Fostul sex-simbol s-a supus unei transformari fizice radicale, foarte pe placul Academiei, iar personajul sau este un damnat care lupta impotriva propriei conditii si isi transcende prejudecatile, din nou, leit profilul de castigator al unui astfel de premiu.

Insa, cel mai important (pentru mine, pentru omenire nu stiu) este ca si eu ii dau Oscarul tardiv lui McConaughey. Povestea cowboy-ului care bea de stinge, fumeaza pana la epuizare si arde tot ce prinde, pentru a descoperi ca s-a procopsit cu SIDA, precum si lupta sa de a supravietui si de a-i ajuta (cu un oarece pret, ce-i drept) pe ceilalti suferinzi impotriva unui sistem cam veros ar fi un subiect care n-ar avea darul sa ma intereseze, in parte pentru ca este sablonard, in rest pentru ca este neplacut. Insa actorul principal este un veritabil adeziv, te tine lipit prin performanta de a construi un personaj, culmea, grandios intr-o silueta uscativa si o figura emaciata.

dallas2

Filmul atinge zenitul in momentele cand ecranul ii reuneste pe oscarizatul pentru rol principal cu oscarizatul pentru rol secundar, Jared Leto, adorabil si uluitor de credibil in rolul unui travestit. Scenele celor doi sunt emotionante, sunt amuzante si ii prilejuiesc lui Matthew McConaughey acea transformare subtila din homofob intr-un individ tolerant si hotarat sa lupte impotriva colosilor industriei farmaceutice.

Despre SIDA si atitudinea societatii fata de aceia care au fost atinsi de acest cumplit flagel nu prea am ce sa comentez, pentru ca Dallas  Buyers Club se petrece in America anilor ’80, iar noi suntem in Romania europeana a anului 2014 si va las pe voi sa va pronuntati daca am evitat traseul celor de peste Atlantic sau inca il parcurgem.

Ce am de spus referitor la acest film este doar atat: or mai da chix cei de la Academie, dar, in general, se orienteaza bine cand dau Oscarurile.

dallas3