Filmele vechi continua sa imi ofere surprize placute. De data aceasta, am constatat cu uimire ca subiectul bolilor psihice poate fi tratat cu intensitate, compasiune si inteligenta, fara a transforma pelicula in ceva greu de digerat.
The Snake Pit prezinta avatarurile unei femei care sufera de o tulburare mentala, ce ii afecteaza viata si relatia cu cei din jur, in principal cu sotul cel iubitor si rabdator. Olivia de Havilland face un nou rol stralucitor, la care nu stiu ce sa apreciez mai intai: naturaletea manifestarilor persoanei cu probleme sau subtilitatea transformarii inspre bine?
Drama Oliviei de Havilland se dezvaluie atat in relatia cu cele doua persoanje masculine principale ale filmului – sotul plin de abnegatie (Mark Stevens) si doctorul plin de inteligenta (Leo Genn, superbul Petronius din Quo Vadis) – cat si prin periplul prin azilul unde o aflam internata inca de la inceput.
Conceput intr-un mod vag dantesc, pe sectiuni, acest spatiu este deopotriva deprimant si fascinant si este populat de personaje feminine pitoresti, care reusesc o performanta pentru care scenaristii merita decorati: sa fie amuzante, fara sa fie ridicole si sa fie ilustrative, fara sa fie exagerate. Concluzia eroinei poate servi drept sfat in domeniul atat de adulatei dezvoltari persoanale: cand simti ca nu esti in regula, du-te printre altii care sunt mai rau ca tine si te lecuiesti pana la urma.
Regia lui Anatol Litvak e corecta in cea mai mare parte a timpului, indrazneata cand vine vorba de scenele cu electrosocuri si foarte poetica in acel moment care da si titlul filmului, o frantura de cateva secunde care e menita sa proiecteze in mintea privitorilor care sunt mental sanatosi (sau cel putin asa cred) o metafora a suferintelor la care sunt supusi acesti nefericiti.
E greu pentru cei din jur, dar cel mai greu e pentru ei.

N-am ce-i face, oricat l-as intoarce, Interstellar tot la cele doua atribute se reduce. Si nu sunt separate, ci ingemanate, deoarece Christopher Nolan a realizat un film care acu’ te tine in tensiune, ca imediat sa tranteasca o poanta involuntara, acu’ te striveste cu deznadejdea, ca imediat sa iti livreze o peroratie patetica pe care pur si simplu nu o poti lua in serios.


Uneori sunt fascinat de triumful spiritului omenesc. Cand subiectul terorismului e actual si dureros, sa faci un film in cheie dezastruos de parodica tocmai despre asta mi se pare un act de curaj si de tarie sufleteasca incredibil. Iar faptul ca interpretii sunt chiar actori de origine araba e un argument peremptoriu pentru democratia cea hulita, pe care teribilistii zic ca ar da-o de bunavoie pe un autoritarism despre care nu au habar.

Crestem cu niste prejudecati care ar merita scuturate din cand in cand. In cazul meu, una ar fi despre filmele indiene, pe care le-am considerat intotdeauna limitate, ca sa nu zic proaste.

Exista oare vreun film care s-o induioseze pe ea, fara sa-l adoarma pe el?


In momentul cand scriu aceste randuri, in mai multe parti ale lumii, diversi oameni mari, zisi si maturi, se omoara din prostie, din lacomie, din rautate. E o lupta ce fac ei acolo, dar o lupta imbecila.

Din cand in cand, un film de care habar nu aveam apare, ma zguduie si ma face sa ma intreb: oare cate capodopere acoperite de nisipul uitarii zac pe undeva prin unghere nebanuite, in timp ce industria filmului scuipa in continuu produse de consum si nimic mai mult?

Stateam mai deunazi de vorba cu niste cunoscuti care isi exprimau dezamagirea despre 

Acum ca toata lumea a sarit cu gura pe Putin, exista riscul ca multi sa respinga tot ce vine din Rusia, fapt care ar fi o cadere in pacat la fel de mare precum caracterul belicos al persoanei in cauza.
