O mare lupta

snake-pit1Filmele vechi continua sa imi ofere surprize placute. De data aceasta, am constatat cu uimire ca subiectul bolilor psihice poate fi tratat cu intensitate, compasiune si inteligenta, fara a transforma pelicula in ceva greu de digerat.

The Snake Pit prezinta avatarurile unei femei care sufera de o tulburare mentala, ce ii afecteaza viata si relatia cu cei din jur, in principal cu sotul cel iubitor si rabdator. Olivia de Havilland face un nou rol stralucitor, la care nu stiu ce sa apreciez mai intai: naturaletea manifestarilor persoanei cu probleme sau subtilitatea transformarii inspre bine?

Drama Oliviei de Havilland se dezvaluie atat in relatia cu cele doua persoanje masculine principale ale filmului – sotul plin de abnegatie (Mark Stevens) si doctorul plin de inteligenta (Leo Genn, superbul Petronius din Quo Vadis) – cat si prin periplul prin azilul unde o aflam internata inca de la inceput.

Conceput intr-un mod vag dantesc, pe sectiuni, acest spatiu este deopotriva deprimant si fascinant si este populat de personaje feminine pitoresti, care reusesc o performanta pentru care scenaristii merita decorati: sa fie amuzante, fara sa fie ridicole si sa fie ilustrative, fara sa fie exagerate. Concluzia eroinei poate servi drept sfat in domeniul atat de adulatei dezvoltari persoanale: cand simti ca nu esti in regula, du-te printre altii care sunt mai rau ca tine si te lecuiesti pana la urma.

Regia lui Anatol Litvak e corecta in cea mai mare parte a timpului, indrazneata cand vine vorba de scenele cu electrosocuri si foarte poetica in acel moment care da si titlul filmului, o frantura de cateva secunde care e menita sa proiecteze in mintea privitorilor care sunt mental sanatosi (sau cel putin asa cred) o metafora a suferintelor la care sunt supusi acesti nefericiti.

E greu pentru cei din jur, dar cel mai greu e pentru ei.

snake-pit2

 

Grandios si ridicol

interstellar1N-am ce-i face, oricat l-as intoarce, Interstellar tot la cele doua atribute se reduce. Si nu sunt separate, ci ingemanate, deoarece Christopher Nolan a realizat un film care acu’ te tine in tensiune, ca imediat sa tranteasca o poanta involuntara, acu’ te striveste cu deznadejdea, ca imediat sa iti livreze o peroratie patetica pe care pur si simplu nu o poti lua in serios.

Pelicula e complicata in desfasurarea ei, insa porneste de la o premisa simpla: Pamantul e lovit de praf, mai mult chiar decat cel de la mine din camera, iar plantele nu mai cresc decat cu mari eforturi. Matthew McConaughey e un fermier cu pregatire mai stiintifica decat ar parea la prima vedere, care ajunge sa faca parte dintr-o misiune spatiala menita sa gaseasca o noua planeta pe care omenirea sa supravietuiasca si tot romanu’ sa prospere.

Cum potentialele destinatii sunt la necuratu-n praznic din punct de vedere al anilor lumina, echipajul va folosi o „gaura neagra” (orice rememorare a casetelor cu Vacanta Mare este inevitabila, dar inutila). Acum ce sa va fac, eu m-am mai uitat la Teleenciclopedia in ultima vreme, asa ca macar n-am ridicat din sprancene la noianul de termeni stiintifici care vor insoti actiunea si pe care nu i-ar pricepe nici votantii lui Iohannis, daramite ai lui Ponta. Cert este ca timpul se dilata si se comprima in acest film, astfel ca varstele personajelor vor fluctua, dar nu va faceti griji, Nolan are meritul ca pastreaza naratiunea inteligibila, chiar si in cele mai incurcate momente ale ei.

interstellar2

Partea mai putin buna vine din replicile luate separat si contextul lor: tirade despre sensul vietii si alte aspecte transcedentale, enuntate de cineva protapit intr-un costum de astronaut pur si simplu nu mi-au ajuns la zona potrivita a creierului, nu la partea responsabila cu emotiile, ci la cea strans legata de muschii fetei, indelung utilizati pe parcursul celor doua ore.

Nu stiu daca pot sa le reprosez ceva actorilor – Matthew McConaughey, Anne Hathaway, Matt Damon, Jessica Chastain isi fac treaba cu profesionalism, adica prezinta ochi umezi de cate ori o cere situatia, nereusind, insa, sa-l intreaca pe Michael Caine, care se reabiliteaza, totusi, cu vocea-i superba, recitandu-ne Do not go gentle into that good night de Dylan Thomas. Exista si umor premeditat de buna calitate, care vine de la robotii asimovieni multifunctionali, de care m-am atasat la fel de mult ca de actorii in carne si oase.

interstellar3

Hai sa vorbim, totusi, si de grandios. In primul rand, este demersul in sine. Modul cum e construit Interstellar iti confera un simt al amplorii care il depaseste chiar si pe cel din Inception. Apoi, avem acele peisaje spatiale, planetare sau escheriene, care te fac sa te simti mic si insignifiant, pe tine, spectatorul, imbecil vierme de pamant, care crezi ca vei dainui vesnic.

Exista momente de cumplita apasare in Interstellar, pe care muzica lui Hans Zimmer le duce pe culmile insuportabilitatii. Inca o data, acest mare compozitor a gasit esenta filmului la care a lucrat si i-a asociat o coloana sonora care umple spatiul dintre ecran si privitor, prins astfel ca intr-un camp magnetic.

Christopher Nolan a ciupit cu subtilitate de la Kubrick, de la Cuaron si chiar din propriul portofoliu pentru a-si plasmui o proprie Odisee spatiala, un imn cu unele dezacorduri de ridicol, inchinat omului si luptei impotriva destinului implacabil:

Rage, rage against the dying of the light.

interstellar4

Jihadisti incompetenti

four_lions1Uneori sunt fascinat de triumful spiritului omenesc. Cand subiectul terorismului e actual si dureros, sa faci un film in cheie dezastruos de parodica tocmai despre asta mi se pare un act de curaj si de tarie sufleteasca incredibil. Iar faptul ca interpretii sunt chiar actori de origine araba e un argument peremptoriu pentru democratia cea hulita, pe care teribilistii zic ca ar da-o de bunavoie pe un autoritarism despre care nu au habar.

Carevasazica, in Four Lions patru cetateni britanici cu stramosi prin Peninsula Arabica se strofoaca sa devina jihadisti: fac planuri, se documenteaza, se inregistreaza, aduna substante cu potential de bomba. Chestiuni nelinistitoare, dar deloc noi, ati spune, insa acesti patru teroristi aspiranti sunt o incompetenta crasa, astfel ca stradaniile lor te fac sa razi cu gura pana la urechi si chiar dincolo de ele, in cel mai pur spirit al umorului englezesc, care e la el acasa chiar si intr-un mediu asa alogen.

Cand apuci sa-ti mai tragi respiratia, observi totusi niste amanunte foarte relevante despre fata nevazuta a acestei categorii de oameni care se lasa convinsi de ei stiu ce sa arunce in aer locuri in care umbla chiar cunoscuti de-ai lor. Four Lions nu e numai o comedie deliranta, ci are si o latura tragica bine articulata, care se vadeste si mai pregnant cand vine pe un fond de ilaritate.

four_lions2

Cel mai bun indicator al calitatii acestui film este modul cum te atasezi de acesti jihadisti diletanti. Fiecare are ceva de oferit, de la liderul informal si grimasele sale de disperare in fata idiotenei gruparii pe care se chinuie sa o coordoneze, la ambitiosul fanfaron si planurile sale inepte, de la mujahedinul cel incet la minte la islamistul rapper. De aici si impresia de final, care arunca anatema stupiditatii si confuziei pe toti, fara discriminare, dar pe care, insa, nu o sa v-o arunc in aer, ca sa nu imi declarati razboi sfant si sa ma bantuiti online.

De asta e democratia misto: in interiorul ei ai ocazia sa razi de lucruri de care altfel ti-ar fi teama.

four_lions3

 

Frumusetea e trecatoare

pather1Crestem cu niste prejudecati care ar merita scuturate din cand in cand. In cazul meu, una ar fi despre filmele indiene, pe care le-am considerat intotdeauna limitate, ca sa nu zic proaste.

Aceasta impresie a staruit pana in ziua cand am intrat pentru intaia oara in contact cu o opera a marelui cineast Satyajit Ray. Aceasta se numeste Pather Panchali si este prima dintr-o trilogie care prezinta maturizarea unui copil, apoi adult pe nume Apu in India, cu necazuri si mici momente de fericire.

Pather Panchali incepe cu un cadru uman saracacios si unul natural luxuriant si le va pastra pana la sfarsit. Cu toata sinceritatea declar ca mi-a luat cel putin jumatate de ora sa imi adjustez perceptia la vizualul extraordinar al acestui film, insa, dupa ce calibrarea cristalinului mental a avut loc, am ramas fascinat si mai sunt si acum, cand scriu aceste randuri.

Imaginea alb-negru este esentiala, cu ajutorul ei Satyajit Ray schiteaza tablouri de o frumusete sublima si evanescenta, care dispar repede, inlocuite fiind de altele, astfel ca nu e indicat sa te atasezi de o anumita imagine, ci sa te bucuri de fiecare si sa o lasi sa treaca, o filosofie a contemplarii atat de specifica Indiei.

pather2

Ai timp pentru vizual, pentru ca nu se vorbeste mult in Pather Panchali, doar cat trebuie; privirile sunt la fel de graitoare precum cuvintele, iar muzica instrumentala intregeste acest sirag de momente eterale.

Asemeni unui manuscris medieval, Pather Panchali ne ofera informatii sugestive despre viata Indiei, intrecute doar de frumusetea cu care sunt redate.

pather3

Melancolie fara dulcegarie

ghost_muir1Exista oare vreun film care s-o induioseze pe ea, fara sa-l adoarma pe el?

Se pare ca da, si nu de ieri, de alaltaieri, ci hat din 1949, cand Joseph L. Manckiewicz a regizat The Ghost and Mrs. Muir.

O vaduva hotaraste sa se mute la cumnata si de la soacra (ambele acre rau) si isi alege o casa bantuita de stafia unui capitan de vas, care o sperie la inceput, dar alaturi de care gaseste intelegerea de care nu avusese parte niciodata. Chemarile carnii tulbura, insa, aceasta armonie care transcende starea de nefiinta, cand in scena isi face parte un foarte priceput mascul seducator.

Prima parte a filmului e dominata de o atmosfera usor lugubra, bine strunita regizoral, pentru ca apoi sa lase locul unor interactiuni amuzante, inteligente si induiosatoare. Superba emfaza a lui Rex Harrison e contrabalansata de gratia si vulnerabilitatea pe care le afiseaza Gene Tierney, iar George Sanders, in rolul pretendentului in carne si oase a reusit sa ma enerveze prin flerul sau de Casanova in aceeasi masura cum reusise mai demult si Javier Bardem in Vicky, Cristina, Barcelona.

Filmul e onest in demersul sau: date fiind conditiile in care se leaga idila dintre vaduva si capitan, simti imposibilitatea ca ei sa fie impreuna, simti cat de frumos ar fi ca prietenia profunda poata inflori in dragoste, simti o melancolie impecabil intretinuta pana la finalul care o va gasi pe ea in lacrimi si pe el pe ganduri.

ghost_muir2

N-au scapat de blestem

dawn-apes1Rise of the Planet of the Apes a fost o realizare de o prospetime deosebita in peisajul filmelor eroice. A luat locuri comune si le-a dat straie noi, ajutata fiind de universul simian.

Continuarea era inevitabila dupa un asa succes. Insa blestemul pe care Hollywood-ul il poarta in sange n-a ocolit nici Dawn of the Planet of the Apes.

Premisa era delicata – maimutele sunt simpatice, dar nici sa faci din oameni raii supremi nu merge, mai ales ca privitorii sunt din aceasta specie. Drept urmare, scenaristii au tesut o aparent subtila urzeala de conflicte intre supravietuitorii umani si grupul de primate condus de Caesar, ambele tanjind dupa o pace care e permanent subminata de prostii, ranchiuni si ambitii personale si de interese ireconciliabile.

Pana la un punct, acest tablou tine atentia treaza si suspansul activ, insa, cand un personaj negativ unilateral conturat ia initiativa, totul ia amploare si se transforma intr-un talmes-balmes plin de clisee. Si cand zic plin, vreau sa spun arhiplin.

Iar acest preaplin de replici si gesturi pe care le intuiesti cu minute bune inainte are darul sa oboseasca. Si, astfel, nici superbele expresii faciale ale lui Andy Serkis si ale distributiei deghizate in maimute, nici intensitatea actoriceasca a lui Jason Clarke, nici prezenta oricand pregnanta a lui Gary Oldman nu au mai avut vreun efect.

Mai mult nu cred ca e nevoie sa spun. Acesta este Dawn of the Planet of the Apes: un film care a facut bani pe seama inaintasului si care a pierdut un musteriu in privinta celui de-al treilea film care se intrevede.

dawn-apes1

 

 

 

O lupta reala

children_of_heaven1In momentul cand scriu aceste randuri, in mai multe parti ale lumii, diversi oameni mari, zisi si maturi, se omoara din prostie, din lacomie, din rautate. E o lupta ce fac ei acolo, dar o lupta imbecila.

Intr-un film despre care am aflat intamplator cand faceam un sondaj despre Iran, intitulat Bacheha-Ye aseman (Children of Heaven), doi copii duc o lupta a lor, dar una nobila, induiosatoare si destinata a face bine celorlalti.

Ali e un pusti care o sora mai mica, Zahra. Intr-o zi, insarcinat sa ii repare pretiosii pantofiori, ii pierde, iar surioara n-are cu ce sa se duca la scoala. Situatia si asa grea din familie, in care doar tatal lucreaza, iar mama se chinuie cu un prunc, ii face sa nu divulge trista pierdere si sa elaboreze un plan prin care amandoi folosesc succesiv perechea lui de incaltaminte. Pentru ca planul sa functioneze, amandoi trebuie sa fuga, sa se zbata si sa se fereasca de adulti.

Latura aceasta a luptei celor doi copii este pur fizica si aproape resimti rasuflarea intretaiata a celor doi micuti care alearga pentru scoala, locul acela dispretuit la noi ca fiind plictisitor. Fiecare dintre ei mai are si alte lupte de dus. Ali trebuie sa se strecoare in clasa, fara a fi vazut de zbirul de la poarta, iar cand acesta il prinde totusi, sa gaseasca o solutie pentru a fi iertat, fara a se ajunge la discutii la parintii. Zahra are de dus o lupta cu rusinea de a purta niste incaltari baietesti din ce in ce mai jerpelite si de gestionat conflictul dintre simtul proprietatii si compasiune, cand isi vede pantofiorii in picioarele unei fetite si mai sarmane decat ea.

children_of_heaven2

Cel mai frumos lucru la Bacheha-Ye aseman e angajamentul afectiv la care te obliga. Simti strangerea de inima cand Ali intarzie la scoala si tristetea cand Zahra contempla incaltarile colegelor. Respiri mai greu cand fiecare dintre ei alearga si strangi pumnul a triumf cand mai reusesc sa biruie o zi de scoala. Nu se poate altfel, deoarece interpretarile celor doi – Amir Farrokh Hashemian si Bahare Seddiqi – sunt uluitoare prin intensitate si naturalete, calitati pe care nu le constientizezi decat mult dupa ce filmul s-a terminat.

Asta pentru ca in timpul lui, esti prea preocupat sa speri.

Lupta lor merita sa fie si a ta, spre deosebire de a imbecililor maturi din prezent.

children_of_heaven3

Otrava din spatele zambetului

secrets 1Din cand in cand, un film de care habar nu aveam apare, ma zguduie si ma face sa ma intreb: oare cate capodopere acoperite de nisipul uitarii zac pe undeva prin unghere nebanuite, in timp ce industria filmului scuipa in continuu produse de consum si nimic mai mult?

Secrets and Lies era pentru mine, pana mai deunazi, exact din aceasta categorie, iar acum stau si ma intreb ce-am facut cu viata mea pana acum, de nu l-am vazut mai demult.

Scuzat fie-me patetismul, insa vreau neaparat sa va atrag atentia asupra acestei creatii cinematografice, pe care as asemana-o cu gustul fructelor goji, pe care, de asemenea, le-am descoperit de curand, amar intr-un fel care ti se pare dulce.

Exista anumite festivaluri de profil care dau premii pentru intreaga distributie; am sa adopt aceasta procedura si am sa sau un Oscar de marimea Colosului din Rhodos pentru toti actorii, fara exceptie: Timothy Spall, Phyllis Logan, Brenda Blethyn, Claire Rushbrook, Marianne Jean-Baptiste sau Elizabeth Berrington. Se completeaza, se contreaza, se consoleaza cu fix acel pseudo-naturalism care nu se ridica decat infinitezimal deasupra realitatii.

Scenariul si regia semnate de Mike Leigh ii ajuta sa realizeze aceasta performanta formidabila, purtandu-i prin decizia unei oftalmoloage de culoare de a-si gasi mama adoptiva, o tipa alba cu inima buna, dar fara prea mare cultura sau educatie, reuniunea avand loc exact in preajma momentului cand fratele mamei incearca sa reinnoade relatia cu aceasta, desi sotia cam fitoasa stramba din nas la o atare initiativa. Revelatii si lacrimi vor insoti toate aceste interactiuni la care te uiti cu o placere pe care incetineala lor nu ar avea altminteri cum sa o explice.

Legenda spune regizorul nu le-a dat actritelor decat indicatii generale si nicio replica scrisa, astfel ca intreaga scena a fost improvizata.

Legenda spune regizorul nu le-a dat actritelor decat indicatii generale si nicio replica scrisa, astfel ca intreaga scena a fost improvizata.

Exista si cateva momente realizate in contrapunct, care, sub pretextul unor sesiuni fotografice, sprijina realismul actiuni principala, demonstrandu-me ca povestea la care asistam nu e un construct arficial, ci este doar o picatura din oceanul de vulnerabilitati, minciuni si suferinte care ne inconjoara.

Regretatul Roger Ebert a surprins cu mare profunzime modul cum este tratat rasismul in Secrets and Lies. Nimeni din grupul de albi nu se sinchiseste ca nou-venita este de culoare. Au alte probleme mai importante pe cap.

O simpla aniversare, dar de o grandoare umana deosebita.

O simpla aniversare, dar de o grandoare umana deosebita.

Si au dreptate.

 

Fast si seductie

samson_delilah1Stateam mai deunazi de vorba cu niste cunoscuti care isi exprimau dezamagirea despre Noah, pe care nu-l puteau incadra ideatic: religios, ateist, agnostic? Eu mi-am exprimat o parere mai umila: e un film.

Ca urmare, ar trebui sa ne limitam pretentiile a priori si sa lasam actul de creatie, care poate fi sublim sau execrabil, sa lucreze si apoi sa vedem cum il categorisim.

Asa am procedat cu Samson and Delilah, film de proportii magnifice, regizat de Cecil B. DeMille, un cineast cu gust pentru un fastuos care s-a apropiat periculos de mult de kitsch.

Nu e cazul si aici, pentru ca, desi exista multe culori si multe lucruri sclipitoare, nu sunt suparatoare, ci intregesc tabloul biblic si nu prea al ultra-voinicului care se lasa sedus de o ultra-frumoasa si ii dezvaluie acesteia secretul puterii sale. Spre deosebire de versiunea scrisa, unde accentul cade pe misiunea divina tradata si regasita, aici atentia este indreptata spre relatia dintre cei doi, exploatand virilitatea de invidiat a lui Victor Mature si senzualitatea ondulata a lui Hedy Lamarr.

As fi nedrept, insa, daca as afirma ca filmul se rezuma la vizual si erotismul foarte indraznet (pentru acea perioada) dintre protagonisti. Pentru usuratatea filmului, interpretarile sunt adecvate (cu o mentiune pentru Hedy Lamarr, care are ceva din siretenia de vulpita a lui Vivien Leigh, altoita pe un chip de o frumusete deosebita), nu numai ale celor doi, ci si cea a superbului cinic George Sanders sau a unei foarte tinerele Angela Lansbury, despre care aproape ca nu imi vine sa cred ca a fost vreodata de varsta frageda.

samson_delilah2

Desi nu se pot sustrage unei patini a vremii (productia dateaza din 1949), efectele speciale sunt impresionante chiar si pentru ochiul modern: lupta lui Samson cu leul mi s-a parut de un dramatism extraordinar, desi e puternic lucrata la montaj, chinurile sale la piatra de moara capata intensitate dramatica si datorita anvergurii scenei, iar momentul cand doboara templul filistenilor cam bate tot ce am vazut in Pompeii.

Relatia dintre cei doi protagonisti este de o actualitate surprinzatoare, combinand ura si dragoste, respingere si atractie, gesturi si grimase, intepaturi si dezmierdari. Filmul reuseste chiar performanta de o reabilita putin pe Dalila, cea atat de hulita de posteritate pentru ca si-a vandut iubirea pe arginti.

In incheiere nu pot sa nu amintesc si eu cum s-a exprimat Groucho Marx cand a fost intrebat de regizorul Cecil B. DeMille ce parere are despre Samson and Delilah:

Well, there’s just one problem, C.B. No picture can hold my interest where the leading man’s tits are bigger than the leading lady’s.

samson_delilah3

Credinta e grea

the return1Acum ca toata lumea a sarit cu gura pe Putin, exista riscul ca multi sa respinga tot ce vine din Rusia, fapt care ar fi o cadere in pacat la fel de mare precum caracterul belicos al persoanei in cauza.

Aceasta tendinta rusofoba va poate aduce in situatia sa treceti cu vederea Vozvrashchenie, o pelicula formidabila regizata de Andrey Zvyagintsev, care poate opera din punct de vedere semantic pe mai multe straturi, in functie de cat de atenti, familiarizati cu arta sau inclinati spre spiritualitate sunteti.

Doi frati despartiti de cativa ani ca varsta isi vad universul zdruncinat cand tatal lor, disparut din peisaj de ceva vreme, reapare pe nepusa masa si ii ia intr-o calatorie, fara sa le spune prea multe, nici lor, nici mamei lor, a carei pasivitate in aceasta situatie neobisnuita, fara doar si poate, intriga inca dintru inceput.

Tatal (Konstantin Lavronenko) este un om aspru, cu o atitudine spartana fata de sine si fata de fii si, daca are parte de ascultare aproape neconditionata din partea celui mare (Vladimir Garin), se confrunta cu impotrivirea coltoasa a celui mic (Ivan Dobronravov). Ce se intampla mai departe nu va spun, pentru ca, si daca sunteti lipsiti de orice fel de aplecare spre reflectie sau estetic, tot va va cuprinde curiozitatea fata de motivele care il mana pe adult in aceasta misterioasa calatorie.

Imediat sub acest nivel se afla cel al relatiei dintre parinti si copii, care sunt un amalgam de cruzime, moft, incredere si rabdare. Privind filmul din aceasta perspectiva, nu poti sa nu fii impresionat de expresivitatea perfect controlata a interpretarilor care, in cazul copiilor, mai ales, e deosebita prin caracterul lor compact, specific oamenilor mari.

the return2

Daca spre inceputul filmului ati remarcat o anume imagine si daca stiti o anume pictura, atunci, spre final, Vozvrashchenie isi dezvaluie si o latura spirituala, religioasa aproape. Credinta e grea, iti cere sa faci eforturi, sa suferi, cateodata fara sa stii despre ce. Dar ce singuri si neajutorati, ce apatici si pierduti suntem fara ea!

Ajuns in acest punct, s-ar parea ca i-am pierdut de musterii pe cei care se proclama atei cu toata strasnicia de care sunt in stare. Chiar si pentru ei, Vozvrashchenie are ceva de oferit: muzica subtila, care te incanta si nelinisteste discret, ca si cum ar face sa tremure usor o coarda interioara, si imaginile impecabil construite, care, iti patrund, prin intermediul ochiului, direct in suflet.

the return3