Exista filme care, fara sa fie capodopere, reprezinta momente remarcabile in istoria acestei arte si, de aceea, nu trebuie ocolite. Quo Vadis (1951) este unul dintre ele pentru ca apartine seriei de productii grandioase in cel mai pur sens al cuvantului, in care se desfasurau forte impresionante, in care nu se facea economie de cadre, de decoruri si de costume.
Povestea este cea din romanul lui Henryk Sienkiewicz, doar ca e mai simplificata si mai lejera, menita sa intretina si doar tangential sa transmita adevaruri adanci.
Distributia este de cea mai inalta calitate: Robert Taylor, aratos si militaros de la natura, e comandantul roman care se indragosteste de tanara crestina Ligia, interpretata de Deborah Kerr, una dintre cele mai gratioase doamne ale cinematografiei, intr-un rol sub imensele ei capacitati artistice, dar pe care il desfasoara cu un superb amestec de intensitate si timiditate. Prima intalnire dintre cei doi este excelent jucata, stand sub semnul unei atractii inevitabile, dar si a barierelor care ii stau in cale: agresivitatea lui cazona vs. pretentia ei ca relatia sa vina din profunzimea sufletului si nu din simpla contemplare a trupului. O ciocnire de atitudini care e veche de cand lumea si se va sfarsi doar odata cu lumea.
Idila celor doi, in care el parcurge o transformare sufleteasca si intelege puterea credintei si a solidaritatii intre oameni, are loc pe fondul raspandirii pline de asperitati a crestinismului intr-un Imperiu Roman degenerat si despiritualizat, condus de un imparatul sarit Nero (Peter Ustinov), posesor al unor mari veleitati de artist, care se vede impulsionat involuntar de patricianul elegant Petronius (Leo Genn) sa arda Roma pentru a gasi o inspiratie mai dihai decat a lui Homer in fata Troiei.
Aceste doua personaje secundare domina componenta artistica a filmului: Leo Genn e cinismul retinut in persoana, al carui scop in viata e sa o observe cu un zambet ironic in coltul gurii si care mimeaza servilismul pentru a se feri de toanele unui dezaxat cu putere. Peter Ustinov e la polul opus, abunda in histrionisme si reuseste o performanta aparte – desi simplist pozitionat ca Antihristul inca din debutul filmului, Nero al lui Ustinov ne devine, daca nu simpatic, atunci interesant, tocmai datorita bogatiei sale expresive, fie ea si pusa in slujba redarii unuia dintre acei bolnavi care ne guverneaza. E ceva similar cu performanta lui Heath Ledger din The Dark Knight, un personaj, nu neaparat pozitiv, dimpotriva, care se materializeaza in fata noastra, transcende simpla conditie de componenta a unei naratiuni, tocmai pentru ca actorul face o treaba atat de buna.
Ce m-a impresionat inca de cand eram mic si am vazut pentru prima oara Quo Vadis a fost anvergura la care este realizat cadrul in care se desfasoara aceasta poveste deopotriva tragica si inaltatoare. Exemple ar fi multe, de la scena triumfului la cea a martiriului crestinilor in arena, dar un amanunt care mi-a ramas in minte e imaginea Popaeei (nevasta lui Nero, interpretata cu aplomb concupiscent si cruzime de Patricia Laffan) care tine in zgarda doi leoparzi. Sper ca aceia care se ingramadesc sa isi ia animale de companie sa nu vada acest film, sa nu le dea idei.
Muzica din Quo Vadis e puternica si insoteste excelent actiunea, deoarece compozitorul Miklos Rozsa a inclus in ariile coloanei sonore melodii grecesti antice, grave si impunatoare.
Despre mesajul religios e greu de discutat: una era situatia in 1896, cand a aparut cartea lui Sienkiewicz, alta era in 1951, cand a aparut filmul, alta este acum.
Dar oricine poate fi de acord ca, in magnifica istorie a cinematografiei, Quo Vadis este o borna asupra careia merita sa te opresti.
2 Comments