O comoară de care nu trebuie să ne rușinăm

În liceu, profesoara noastră de limba română, doamna Gabriela Cojocăreanu, a avut o inițiativă excelentă – un parteneriat cu defunctul deja cinematograf ”Jean Negulescu”, prin care, la anumite ore, să ruleze pentru elevi filme românești, îndeosebi ecranizări ale romanelor pe care le aveam de studiat pentru Bacalaureat.

Printre acestea s-a numărat și Dacii lui Sergiu Nicolaescu. O peliculă criticată în fel și chip după Revoluție, dar care încă de atunci mi-a făcut impresia de calitate a producției și de coerență, chiar și în privința clișeelor.

După ani buni, am revăzut acest film și, cu o cultură de cinefil simțitor sporită, dar și cu un echilibru bine sedimentat al valorilor estetice, impresia n-a fost știrbită cu nimic, ba dimpotrivă, am remarcat câteva puncte tari suplimentare.

Foarte pe scurt și pe șleau, nu este nicio deosebire între marile realizări cinematografice de gen al Hollywood-ului (Cleopatra, Ben-Hur, El Cid) și aceasta.

Bineînțeles, e necesar de adăugat că reușita filmului se datorează și aportului străin, idee cu care merită să ne obișnuim, inclusiv când ne referim la evoluția istorică a plaiurilor mioritice.

Cei doi protagoniști tineri – Pierre Brice și Marie-José Nat, frumoși așa cum se cuvine, ai unei povești de asemenea proporții epopeice, erau francezi, ca și impetuosul general Fuscus (jucat cu intensitate de Georges Marchal).

Dacă vă vine să strâmbați din nas știind că au fost dublați de actori români, aflați că însuși Amza Pellea, impunător ca Decebal, a primit vocea lui Emanoil Petruț, procedeu aplicat și personajului meu preferat, împăratul Domițian.

Mi-aduc aminte ca și cum a fi fost ieri cât de captivat eram de fiecare dată când apărea pe ecran, cu persoana afectată și vocea sarcastică. În timp am aflat că întruchiparea acestui Cezar mult hulit de posteritate (inclusiv printr-un damnatio memoriae) a fost o combinație a prezenței scenice a lui György Kovács și a vocii lui lui Fory Etterle.

Pomeneam mai adineauri ceva despre aportul străin, nu?

Mihai Viteazul este considerat filmul glorios suprem al lui Sergiu Nicolaescu, dar eu prefer Dacii, pentru că aici abilitățile sale regizorale sunt mai bine dozate.

Alternanța intim-anvergură funcționează fără cusur, iar sprijinul logistic de care a beneficiat din partea autorităților militare este impresionant, fără a fi bombastic.

Filmul a fost pus la zid și mitraliat cu diverse obiecții față de acuratețea istorică.

Dincolo de ridicolul unei asemenea pretenții pentru un produs de ficțiune, să nu uităm că discutăm despre evenimente despre care avem izvoare pe care le putem număra pe degete.

Licențele poetice sunt inevitabile, iar identificarea anacronismelor, departe de a fi supărătoare, a fost pentru mine, unul, o plăcere suplimentară.

De pildă, în ajunul bătăliei finale, îl vedem pe Decebal al lui Amza Pellea purtând faimosul coifde la Coțofenești, dar lângă el este o altă căpetenie a dacilor, având pe cap nu mai puțin impresionantul coif celtic de la Ciumești.

O grijă pentru detaliu care nu încetează să mă uimească.

Un amănunt interesant este că lui Nicolae Ceaușescu nu i-a plăcut Dacii, pentru că îi înfățișa pe aceștia ca fiind cam brutali și barbari.

Adică nu neapărat opusul luminos al romanilor hedoniști și lacomi.

Dacă ați văzut filmul, știți care scene transmit senzația asta.

Dacă nu, vă las plăcerea să le descoperiți.

Nu vom cunoaște niciodată cum erau în realitate ”cei mai viteji și mai drepți dintre traci”.

Dar nu este exclus ca, prin această abordare, Sergiu Nicoalescu, Titus Popovici și toți implicați în realizarea filmului să fi atins fără voie un dram de veridic.

Oricum ar fi, cu scenele sale grandioase, cu personajele sale pitorești, cu costumele sale fastuoase, cu decorurile sale somptuoase, cu peisajele sale spectaculoase, Dacii este un film cu care nu mi-ar fi rușine să merg la niciun festival al cinematografiei universale.

E al nostru, e mare și e foarte bun.

O borna in istorie

Quo Vadis1Exista filme care, fara sa fie capodopere, reprezinta momente remarcabile in istoria acestei arte si, de aceea, nu trebuie ocolite. Quo Vadis (1951) este unul dintre ele pentru ca apartine seriei de productii grandioase in cel mai pur sens al cuvantului, in care se desfasurau forte impresionante, in care nu se facea economie de cadre, de decoruri si de costume.

Povestea este cea din romanul lui Henryk Sienkiewicz, doar ca e mai simplificata si mai lejera, menita sa intretina si doar tangential sa transmita adevaruri adanci.

Distributia este de cea mai inalta calitate: Robert Taylor, aratos si militaros de la natura, e comandantul roman care se indragosteste de tanara crestina Ligia, interpretata de Deborah Kerr, una dintre cele mai gratioase doamne ale cinematografiei, intr-un rol sub imensele ei capacitati artistice, dar pe care il desfasoara cu un superb amestec de intensitate si timiditate. Prima intalnire dintre cei doi este excelent jucata, stand sub semnul unei atractii inevitabile, dar si a barierelor care ii stau in cale: agresivitatea lui cazona vs. pretentia ei ca relatia sa vina din profunzimea sufletului si nu din simpla contemplare a trupului. O ciocnire de atitudini care e veche de cand lumea si se va sfarsi doar odata cu lumea.

Idila celor doi, in care el parcurge o transformare sufleteasca si intelege puterea credintei si a solidaritatii intre oameni, are loc pe fondul raspandirii pline de asperitati a crestinismului intr-un Imperiu Roman degenerat si despiritualizat, condus de un imparatul sarit Nero (Peter Ustinov), posesor al unor mari veleitati de artist, care se vede impulsionat involuntar de patricianul elegant Petronius (Leo Genn) sa arda Roma pentru a gasi o inspiratie mai dihai decat a lui Homer in fata Troiei.

Quo Vadis3

Aceste doua personaje secundare domina componenta artistica a filmului: Leo Genn e cinismul retinut in persoana, al carui scop in viata e sa o observe cu un zambet ironic in coltul gurii si care mimeaza servilismul pentru a se feri de toanele unui dezaxat cu putere. Peter Ustinov e la polul opus, abunda in histrionisme si reuseste o performanta aparte – desi simplist pozitionat ca Antihristul inca din debutul filmului, Nero al lui Ustinov ne devine, daca nu simpatic, atunci interesant, tocmai datorita bogatiei sale expresive, fie ea si pusa in slujba redarii unuia dintre acei bolnavi care ne guverneaza. E ceva similar cu performanta lui Heath Ledger din The Dark Knight, un personaj, nu neaparat pozitiv, dimpotriva, care se materializeaza in fata noastra, transcende simpla conditie de componenta a unei naratiuni, tocmai pentru ca actorul face o treaba atat de buna.

Ce m-a impresionat inca de cand eram mic si am vazut pentru prima oara Quo Vadis a fost anvergura la care este realizat cadrul in care se desfasoara aceasta poveste deopotriva tragica si inaltatoare. Exemple ar fi multe, de la scena triumfului la cea a martiriului crestinilor in arena, dar un amanunt care mi-a ramas in minte e imaginea Popaeei (nevasta lui Nero, interpretata cu aplomb concupiscent si cruzime de Patricia Laffan) care tine in zgarda doi leoparzi. Sper ca aceia care se ingramadesc sa isi ia animale de companie sa nu vada acest film, sa nu le dea idei.

Quo Vadis4

Muzica din Quo Vadis e puternica si insoteste excelent actiunea, deoarece compozitorul Miklos Rozsa a inclus in ariile coloanei sonore melodii grecesti antice, grave si impunatoare.

Despre mesajul religios e greu de discutat: una era situatia in 1896, cand a aparut cartea lui Sienkiewicz, alta era in 1951, cand a aparut filmul, alta este acum.

Dar oricine poate fi de acord ca, in magnifica istorie a cinematografiei, Quo Vadis este o borna asupra careia merita sa te opresti.

Quo Vadis2

Un vot pentru Cleopatra

Citeam mai deunazi capitolul din Vietile paralele ale lui Plutarh despre Marcus Antonius, iar finalul, plin de tragedie si grandoare, prin care stralucitul si pezevenchiul roman si-a gasit sfarsitul, insotit fiind in moarte de Cleopatra, mi-a adus aminte de un film marcant al copilariei mele.

Asa ca am dat cateva click-uri sa il caut pe IMDB, ca sa-mi stimulez si mai mult amintirile, si am ramas contrariat. Cleopatra, regizat de Joseph Mankiewicz, cu Elizabeth Taylor, Richard Burton si Rex Harrison, castigator a patru premii Oscar, nu are decat nota 6.8!

Stiu, multi au criticat filmul pentru ca este prea lent si prea lung. Ce-i drept, are peste 3 ore (chiar mi-aduc aminte ca TVR-ul l-a dat in doua parti la Telecinemateca), dar eu nu m-am plictisit niciun moment la el. Cum as fi putut? Cand n-avem parte de interpretarile unor actori care au intrat in istorie la fel ca si personajele pe care le joaca, avem unele dintre cele mai grandioase scene care s-au realizat vreodata si asta intr-o epoca in care CGI insemna probabil „Cati Gagii Introduceti in cadru?” In Cleopatra sunt mii si sunt reali.

Si cu toate acestea, nu are decat 6.8! Asa ca m-am hotarat sa organizez si eu un fel de referendum si sa indemn lumea sa intre pe IMDB, sa isi faca un cont la care nu va petrece mai mult de 2 minute si pe pagina filmului Cleopatra sa dea un 10 acestui clasic intre clasici.

Sa ne strangem suficienti si sa ducem aceasta creatie cinematografica la un 7 si ceva, un scor care, daca nu-i face intru totul dreptate, macar nu il mai injoseste, trimitandu-l in plutonul mediocritatii!