Rise of the Planet of the Apes a fost o realizare de o prospetime deosebita in peisajul filmelor eroice. A luat locuri comune si le-a dat straie noi, ajutata fiind de universul simian.
Continuarea era inevitabila dupa un asa succes. Insa blestemul pe care Hollywood-ul il poarta in sange n-a ocolit nici Dawn of the Planet of the Apes.
Premisa era delicata – maimutele sunt simpatice, dar nici sa faci din oameni raii supremi nu merge, mai ales ca privitorii sunt din aceasta specie. Drept urmare, scenaristii au tesut o aparent subtila urzeala de conflicte intre supravietuitorii umani si grupul de primate condus de Caesar, ambele tanjind dupa o pace care e permanent subminata de prostii, ranchiuni si ambitii personale si de interese ireconciliabile.
Pana la un punct, acest tablou tine atentia treaza si suspansul activ, insa, cand un personaj negativ unilateral conturat ia initiativa, totul ia amploare si se transforma intr-un talmes-balmes plin de clisee. Si cand zic plin, vreau sa spun arhiplin.
Iar acest preaplin de replici si gesturi pe care le intuiesti cu minute bune inainte are darul sa oboseasca. Si, astfel, nici superbele expresii faciale ale lui Andy Serkis si ale distributiei deghizate in maimute, nici intensitatea actoriceasca a lui Jason Clarke, nici prezenta oricand pregnanta a lui Gary Oldman nu au mai avut vreun efect.
Mai mult nu cred ca e nevoie sa spun. Acesta este Dawn of the Planet of the Apes: un film care a facut bani pe seama inaintasului si care a pierdut un musteriu in privinta celui de-al treilea film care se intrevede.