The House of Oscars – Ep. 8 – Foxcatcher

house_of_oscars_e1

Acest episod din The House of Oscars incepe cu o nedumerire: Cum se poate ca un film care mai are o singura nominalizare si aceea la cel mai bun cantec (!) – Selma – sa fie si pe lista pentru premiul suprem, in timp ce Foxcatcher, care a bifat actor principal, actor secundar, regizor si scenariu, nu?

Nedumerirea mea e vecina cu revolta pentru ca pelicula regizata de Bennett Miller (in al carui CV mai gasim Moneyball sau Capote) este extraordinara, devastatoare in precizia ei si e singura care i-a zdruncinat lui Boyhood pozitia de favorit de la aceasta sesiune a Oscarurilor.

Modul cum e rezumat de obicei subiectul din Foxcatcher nu are darul de a atrage atentia: doi frati din bransa luptelor greco-romane (cunoscute la anglo-saxoni drept „wrestling”) sunt sponsorizati de un miliardar excentric si asta are niste rezultate neasteptate. Nimic nou, mai deunazi mi-a cazut in mana un ziar de o infernala proasta calitate care povestea cum un bogatas mioritic a mancat o groaza de bani cu „fetitele”.

Va spun, insa, ca Foxcatcher este o veritabila tragedie greaca si asta nu doar datorita naturii sportului care ii slujeste drept pretext si care, gratie regiei si montajului, este excelent pus in valoare si se arata mai complex decat mi-am imaginat vreodata. Ca orice opera a unui Eschil sau Sofocle, Foxcatcher are personaje putine si marcante si conflicte puternice.

house_of_oscars_e2

Channing Tatum este un sportiv redus la vorba, poate si la minte un pic, si e animat de dorinta de a realiza ceva.

Mark Ruffalo este fratele sau, e mai dezghetat, mai abil si mai echilibrat.

Steva Carell este un om cu posibilitati militare practic nelimitate, aparent amabil, insa animat de o vanitate si de alte tare pe care o sa le descoperiti singuri si care mi-au explicat fara cusur psihologia unui Nero sau Caligula.

Intre cei trei au loc interactiuni redate subtil, care captiveaza prin eficienta, in care tacerile sunt la fel de semnificative precum cuvintele. Ca sa va faceti o idee, am ajuns in stadiul in care simpla prezenta scenica a miliardarului cu veleitati de antrenor imi inspira disconfort fizic; daca n-ar fi fost tumultoasa interpretare stratificata lui Michael Keaton in Birdman, mi-as fi pariat toate firavele economii pe un Oscar pentru Steve Carell, care e terifiant, desi vine, culmea, din zona comediei.

house_of_oscars_e3

Vreti un motiv sa vedeti Foxcatcher? Va raspund tot cu o intrebare:

Va place libertatea?

Previously on The House of Oscars:

Ep. 1 – The Grand Budapest Hotel

Ep. 2 – Gone Girl

Ep. 3 – The Theory of Everything

Ep. 4 – Boyhood

Ep. 5 – The Imitation Game

Ep. 6 – American Sniper

Ep. 7 – Birdman

 

The House of Oscars – Ep. 7 – Birdman

birdman1

Bagam putina viteza cu The House of Oscars, ca sa nu ne prinda ceremonia de decernare descoperiti, cu un film supraevaluat: Birdman.

Un actor de filme cu supereroi se da de ceasul mortii sa puna in scena o piesa pe Broadway, o lume infinit mai selecta si mai pretentioasa, in incercarea de a-si dovedi siesi ca nu e expirat, ca mai poate inca, in fine, din suma de motive care ii indeamna pe barbatii de varsta a doua sa incerce marea cu sarea.

Spuneam ca filmul e supraevalut. Cumva, e firesc sa fie asa, pentru ca membrii academiei care decerneaza Oscarurile sunt in mare parte actori, iar filmul lui Alejandro Gonzalez Inarritu e un omagiu adus clinciurilor din culise, a chinuitorei incertitudini asupra talentului, a luptei pentru castigarea bunavointei criticilor si a stradaniilor de a intra cat mai veridic in rol. Pentru  noi, toate acestea pot parea puerile sau absurde, dar pentru aceia care apartin breslei sunt trairi de zi cu zi si trebuie sa fie fost un efect psihoterapeutic sa le vada redate exact in stilul artei pe care o slujesc.

Faptul ca eu, un profan din exterior, il consider supraevaluat este rezultatul subiectului (inclusiv latura lui psihedelica), care nu e nici pe departe original si a regiei excesiv de haotice (desi banuiesc ca e premeditat asa) a lui Inarritu, care, insa, trebuie sa recunosc, a delegat imaginea si montajul unor excelenti meseriasi. Mexicanul e celebru ca isi face personajele sa sufere si nici aici nu face exceptie, singura scuza fiind ca obtine interpretari formidabile.

_AF_6405.CR2

Michael Keaton e pe traseu pentru un Oscar (nu va lasati pacaliti de premiul Bafta luat de Eddie Redmayne, britanicii sunt mult prea sensibili la compatrioti) pentru o prestatie grea si nuantata. Il vedem pe Keaton jucand scena finala din piesa de pe Broadway in diverse randuri si, de fiecare data, e o alta intensitate, e un alt nivel de patrundere. La inceput e lipsita de convingere, pentru ca la final sa fie contopire totala, iar acest proces de osmoza a omului si actorului e cheia filmului si marea sa reusita.

Prin cadrele aiuritoare din Birdman mai exceleaza si altii. Edward Norton penduleaza intre amuzant si agasant cu o verva pe care nu i-am mai vazut-o de mult, Zach Galifianakis poate fi si serios serios, nu serios imbecil si chiar stie sa joace, iar Emma Stone are o prelegere despre retele sociale care e, de departe, momentul meu preferat.

Birdman nu mi-a depasit vreun favorit de pana acum, insa mi-a fixat convingerea ca e un an bun.

birdman3

Previously on The House of Oscars:

Ep. 1 – The Grand Budapest Hotel

Ep. 2 – Gone Girl

Ep. 3 – The Theory of Everything

Ep. 4 – Boyhood

Ep. 5 – The Imitation Game

Ep. 6 – American Sniper

The House of Oscars – Ep. 6 – American Sniper

house_of_oscars_d1

Acest episod din The House of Oscars este despre surpriza nominalizarilor. Complet ignorat la Globurile de Aur, American Sniper a punctat la niste categorii bunicele, cea mai importanta fiind, evident, actorul in rol principal.

Dar sa incepem cu micile betesuguri pe eu, unul, le atribui regizorului. Clint Eastwood are o varsta venerabila si o cariera legendara, dar nu vrea cu niciun chip sa se lase de filme. Si le face in continuare, insa senectutea nu iarta, iar doua dintre lucrurile din care este plamadit Dirty Harry se vad mult prea evident aici.

Unul este actorul de western, pentru ca American Sniper, desi excelent lucrat tehnic, mi s-a parut tot timpul construit pe binomul cowboy a.k.a. marine vs. piei rosii a.k.a. arabi cu pusti si bombe.

Al doilea ar fi inclinatiile republicane ale lui Eastwood (pentru cine este mult prea absorbit de politica mioritica, pentru a o mai urmari si pe cea a yankeilor, republicanii sunt aia care vor musai sa poarte arme si din randul carora s-a ales George. W. Bush; de doua ori!). Soldatii americani par a fi un pic mai indreptatiti decat omologii lor irakieni sa impuste in numele democratiei.

Desi e departe de poezia lugubra care caracterizeaza The Hurt Locker al lui Kathryn Bigelow pe tot parcursul sau, lui Eastwood ii iese, totusi, o scena memorabila, cea a furtunii de nisip din final, cand siluetele umane se estompeaza si teama se strecoara mai abitir ca particulele de praf batute de vant.

house_of_oscars_d2

Ce rezista insa in American Sniper, ca un munte la valuri de intemperii, este interpretarea colosala a lui Bradley Cooper. Desi nu mai e la prima performanta actoriceasca remarcabila, inca sunt uimit de evolutia acestui interpret pe care nu dadeam prea multi bani acum cativa ani. Vizibil transformat fizic, Cooper e in largul lui in toate ipostazele cazone, insa strecoara subtil si transformarile psihologice pe care soldatul le incearca pe campul de lupta si pe care le aduce in civilie.

E clar, de acum incolo trebuie sa-mi programez mental intrebarea: Ce filme a mai facut sau are de gand sa faca Bradley Cooper?

Previously on The House of Oscars:

Ep. 1 – The Grand Budapest Hotel

Ep. 2 – Gone Girl

Ep. 3 – The Theory of Everything

Ep. 4 – Boyhood

Ep. 5 – The Imitation Game

 

The House of Oscars – Ep. 5 – The Imitation Game

imitation1

Episodul acesta din The House of Oscars este tot despre un geniu cu probleme, dar acolo unde cei responsabili cu The Theory of Everything au dat gres, omologii din The Imitation Game au punctat impecabil.

Pelicula este tot o biografie in stil cinematografic (adica fara prea mari pretentii de autenticitate in vorbe, ci doar in fapte, in cazul de fata si acestea fiind contestate, cica) a matematicianului Alan Turing, care a avut o contributie decisiva la descifrarea codului german Enigma in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial si ale carui contributii sunt considerate a fi dus la aparitia calculatoarelor. Adica, intr-un fel, ar trebui sa-i multumesc ca scriu aceste randuri. Sa traiesti, Alan Turing, oriunde te-ai afla!

Rolul unui tip supradotat intelectual, sociopat si cu alti gargauni este oricand generos, iar Benedict Cumberbatch exploateaza toate aceste directii cu precizie inspirata, ajutat fiind si de alura sa interesanta. Scenariul care nu ocoleste homosexualitatea personajului ii permite actorului sa isi nuanteze interpretarea si sa nu ramana la canoanele specifice arhetipului.

imitation3

Restul distributiei nu se face de rusine in preajma sa; evident, Keira Knightley trebuie mentionata prima si nu putem decat sa ne bucuram ca si-a regasit verva incisiva din Pride & Prejudice si s-a mai scuturat de blegeala din seria Pirates of the Caribbean. Hugh Alexander e aratos si volubil, fapt care ii scoate si mai preganant in evidenta fastaceala lui Turing al lui Cumberbatch, iar Mark Strong n-are cum sa dea gres in rol de agent MI6 uns cu toate alifiile.

Un amanunt simpatic este ca Alexandre Desplat, care a compus coloana sonora, se bate la Oscaruri, printre altii, chiar cu propria persoana, nominalizat fiind si pentru The Grand Budapest Hotel. Asa ca pare a fi favorit la capitolul asta, poate doar Hans Zimmer sa ii sufle statueta.

Bine jucat, bine regizat, bine scris, cu sunete si costume bune, The Imitation Game este exact tipul de divertisment inteligent care trebuie sa isi gaseasca locul la Oscar din cand in cand, ca sa tina genul in viata.

imitation2

Previously on The House of Oscars:

Ep. 1 – The Grand Budapest Hotel

Ep. 2 – Gone Girl

Ep. 3 – The Theory of Everything

Ep. 4 – Boyhood

 

The House of Oscars – Ep. 4 – Boyhood

house_of_oscars_c1

Episodul de astazi este despre un favorit – al publicului, al criticilor si al meu.

Cand am auzit pentru prima data de experimentul lui Richard Linklater de a prezenta viata unui baiat, incepand de la 5 ani si ajungand pana la 18, in secvente filmate de-a lungul anilor, astfel incat sa dea impresia de timp real, am strambat din nas.

Dar prea multe pareri bune l-au insotit, asa ca l-am vazut si eu. Urmarea? I-am devenit un sustinator mai infocat decat a fost Partidul Facebook pentru Iohannis.

Gaselnita cu filmatul esalonat pe mai multi ani, gratie careia il urmarim pe Ellar Coltrane alias Mason transformandu-se dintr-un pustan un pic incruntat, dar simpatic, intr-un adolescent un pic introvertit, dar la fel de simpatic, este doar firul care uneste o salba uimitoare de momente induiosatoare, tensionate, amuzante, inteligente, toate realizate cu finete si cu un simt al realului cinematografic desavarsit.

Boyhood n-are actiune, are mai mult decat atat – are viata.

Un alt aspect care m-a coplesit este grandoarea acestui film. Cand spun grandoare, spun anvergura, spun capacitatea de acoperi timp si spatiu, iar Boyhood a reusit sa imi transmita asta in mod subtil, fara a uza de sfortari ca ale lui Peter Jackson si diluata sa trilogie The Hobbit.

Dintre interpreti, Patricia Arquette si Ethan Hawke au fost nominalizati pentru roluri secundare, poate pentru a sublinia astfel rolul parintilor in evolutia unui individ, insa n-am putut sa nu remarc cum toti cei care au avut vreo replica de rostit s-au inscris cu brio in naturaletea care caracterizeaza aceasta creatie cinematografica in intregul ei.

house_of_oscars_c2

Revenind la cei doi parinti, de mentionat profunzimea personajului Patriciei Arquette, care se lupta sa reconcilieze impulsurile si temerile de mama singura cu aspiratiile sentimentale si profesionale de femeie a acestui secol. Ethan Hawke, pe de alta parte, este sursa de amuzament pur pe intreaga durata a filmului prin aerul sau superficial, dar inimos si prin volubilitatea irezistibila.

Dar sa dam Cezarului ce-i al Cezarului si sa nu il omitem pe protagonist, pe Mason. Poate ca Ellar Coltrane va ajunge un actor mare, poate ca nu, insa un lucru e cert: istoria filmului ii va retine numele, pentru ca ii va fi asociat cu un moment deosebit in evolutia ei.

Si acum, va rog toate lumea sa repete cu glas tare dupa mine: Oscar! Oscar! Oscar!

house_of_oscars_c3

Previously on The House of Oscars:

Ep. 1 – The Grand Budapest Hotel

Ep. 2 – Gone Girl

Ep. 3 – The Theory of Everything

 

The House of Oscars – Ep. 3 – The Theory of Everything

house_of_oscars_b1

Sa ma iertati daca in acest episod din The House of Oscars nu o sa scriu prea mult, pentru ca nu am ce. Nu sunt insensibil, nici semidoct, insa The Theory Of Everything nu m-a miscat mai deloc.

Este povestea alunecarii faimosului fizician Stephen Hawking dintre o stare de cvasi-sanatate fragila catre ipostaza in care il stim astazi si modul cum evolueaza relatia sa cu sotia, adica o suita de momente de abnegatie ale acesteia, dar si de scaderi perfect explicabile.

The Theory of Everything are ceva din A Beautiful Mind, adica relatia sot genial si chinuit si consoarta care indura cat poate, dar pierde la toate capitolele, cu exceptia unuia, poate.

Cred ca regia mult prea pretioasa e de vina pentru esecul acestui film in ceea ce ma priveste. Este apasata si agitata si insista peste masura pe cadre apropiate ale suferintei protagonistului. Nici scenariul nu e ocolit de vina, pentru ca amesteca elemente de viata domestica si teorii stiintifice deloc accesibile intr-un mod care descurajeaza angajamentul afectiv al privitorului.

Felicity Jones este corecta in rolul sotiei, dar nu se poate masura cu omoloaga Jennifer Connelly, pe cand Eddie Redmayne este o alternativa interesanta la magnificul rol al lui Russell Crowe, daca nu in sens absolut, atunci macar prin performata fizica admirabila de a sta chinuit in acel scaun cu rotile si de a-si concentra expresivitatea in mici variatii faciale.

E candidat cu oarece sanse pentru rol principal masculin, desi aud ca Michael Keaton e favorit acolo. Ramane sa vedem ce si cum.

house_of_oscars_b2

Previously on The House of Oscars:

Ep. 1 – The Grand Budapest Hotel

Ep. 2 – Gone Girl

 

The House of Oscars – Ep. 2 – Gone Girl

A inceput sezonul Oscarurilor, iar eu ma prezint la datorie pentru a va dezvalui parerile mele despre peliculele relevante angrenate in cursa pentru aceste trofee.

Sa nu va mirati ca serialul incepe cu episodul al 2-lea, acum ceva timp scriam despre The Grand Budapest Hotel, care se regaseste printre favoriti, desi am constatat cu tristete ca pe Ralph Fiennes l-a ocolit nominalizarea pentru cel mai bun actor.

***

house_of_oscars_a1

Incepem serialul propriu-zis cu un film care nu are decat o nominalizare, ceea ce este o mare nedreptate.

Rosamund Pike este fara doar si poate fascinanta si inspaimantatoare in rolul sotiei cameleonice care dispare subit din viata lui Ben Afleck, care se vede treptat luat la ochi de politie si comunitate drept principal suspect, dar sa ignori regia, scenariul, montajul de imagine sau sunet este strigator la cer.

Daca ar fi redau modul cum m-a facut sa ma simt Gone Girl, imaginati-va ca, brusc, sunteti bagat cu forta intr-o duba care porneste spre o destinatie necunoscuta. Drumul e plin de hartoape, asa ca te balangani dintr-o parte in alta a spectrului de convingeri si, asa cum atesta si psihologii, incepe sa-ti placa de rapitori.

Asa face filmul lui David Fincher: te aresteaza pur si simplu si iti asigura o detentie neconditionata de peste doua si jumatate. Pe langa protagonista, ale carei merite au fost recunoscute oficial, declar sus si stare ca regizorul (si tot ansamblul de sunete si cadre pe care il struneste) este principalul responsabil pentru performanta de a te imobiliza si hipnotiza pe tine, privitor.

Acuze pot fi aduse si scenaristului Gillian Flynn, precum si interpretilor sufletelor cenusii care ii interpreteaza replicile: un Ben Affleck mai rotofei decat niciodata, Tanner Bolt, Margo Dunne sau Neil Patrick Harris.

Asadar, stimati membri ai Academiei, va rog sa luati act de plangerea mea formala impotriva nedreptatii savarsite impotriva numitului Gone Girl.

house_of_oscars_a2

Previously on The House of Oscars:

Ep. 1 – The Grand Budapest Hotel

 

Cu durere in suflet

exodus1Interesul pentru subiecte biblice a fost mare anul acesta. Intai Noah, iar acum Exodus: Gods and Kings, in regia lui Ridley Scott. Numele cineastului pare promitator in relatie cu subiectul, insa nu trec mai bine de 20 de minute, ca esti nevoit sa constati cu durere in suflet ca, desi tehnic vorbind, este acelasi mare dirijor de scene de anvergura, in schimb, capacitatea de a asambla o experienta cinematografica profunda pare a i se fi diminuat considerabil.

Povestea lui Moise interpretat de un Christan Bale corect in prestatie este aceeasi pe care o stim, insa modificata pe ici, pe colo, prin punctele esentiale. Protagonistul este un mare soldat si e trimis in surghiun pentru motivele care aduc suspect de mult cu acelea care genereaza intriga din Gladiator. Deviationismul narativ ia sfarsit cand Moise are epifania si e trimis sa isi elibereze poporul.

Din acest punct, filmul capata oarece vitalitate, in parte multumita aptitudinilor regizorului, dar si pentru ca episodul plagilor abatute asupra Egiptului este deosebit in sine. E meritul acestei pelicule si al realizatorilor ei ca mi s-a relevat un aspect foarte important al povestilor biblice – puterea metaforelor. Exodus incearca sa prezinte urgiile care ii lovesc pe egipteni dintr-o perspectiva daca nu realista, macar explicabila. Moft de scenariu, la fel ca al lui Darren Aronofsky de a amesteca creationism si evolutionism, insa sosirea ingerului mortii care ii rapeste pe primii nascuti este grandioasa prin executie si prin sinistrul pe care il degaja. Am inteles astfel ce stie oricine este parinte: foametea, bolile sunt nimic pe langa durerea de a-i pierde pe cei carora le-ai dat viata.

exodus2

Mult-laudatele cadre care redau maretia Egiptului antic sunt mai mult exercitii de virtuozitate vizuala, iar stravechea civilizatie este tratata cam kitschos, ca si faraonul sau, interpretat sincer, dar fara prea multa subtilitate de Joel Edgerton. Departe de mine de a fi partinitor in favoarea egiptenilor, doar pentru ca sunt fascinat de ce au realizat, insa sa-l vad pe Ramses al II-lea drept un simplu bataus-sef nu mi-a cazut foarte bine. Asa sa nu mai pomenesc de spanzuratorile medievale de care abuzeaza.

In planul secund, in centru: John Turturro in rolul faraonului Seti! Umor desucheat sau cea mai neinspirata decizie de casting a anului?

In planul secund, in centru: John Turturro in rolul faraonului Seti! Umor desucheat sau cea mai neinspirata decizie de casting a anului?

Dupa ce filmul catadicseste sa se incheie, in oftatul unora si chicotitul altora, vedem o dedicatie a lui Ridley Scott catre fratele sau Tony, care a ales sa-si puna capat zilelor acum cativa ani. Dintr-o data, tot filmul cu bune si rele mi-a aparut intr-o lumina noua.

E facut cu durere in suflet, durerea de a pierde pe cineva drag sau durerea de a intelege ca nimeni si nimic nu e vesnic.

Panegiric unei trilogii (ba nu, tetralogii)

Iaca a venit momentul sa mai insir un margaritar al celor de la Pixar.

Acum este vorba despre Soul, care nu se abate cu nimic de la ideologia sau de la imensa lor creativitate.

***

Dintre toate articolele pe care le-am scris pe acest blog, la acesta ma intorc periodic si il actualizez, nu pentru ca as avea vreo gandire dezordonata, ci pentru ca inegalabila creativitate a celor de la Pixar ma obliga.

Dupa ce am vazut si Toy Story 4, in care tot ce era de calitate in anterioarele filme (adica tot) e pastrat, adaugandu-se numai lucruri bune, nu-mi ramane decat sa-mi reinnoiesc plecaciunea si sa declar ca la anul, in 2020, cand va aparea Onward, voi mai avea o interventie asupra acestui text.

***

Iata ca a iesit si Incredibles 2, care amuza, pune pe ganduri si incanta vizual, asa cum numai Pixar stie sa o faca.

***

Initial, acest articol a fost o lauda aduse unei trilogii – Toy Story, apoi s-a transformat intr-un omagiu adus unei echipe si traditii creative – Pixar – care a incantat si a reusit sa continue sa o faca, motiv pentru care adaug alte filme, gandindu-ma cu drag ca The Incredibles 2 va aparea in 2018, cand voi fi din nou nevoit sa mai operez o modificare aici.

Sentinta de la finalul articolului e aceeasi, mai puternica.

(Acesta din urma mi s-a parut tot timpul cel mai putin reusit film al celor de la Pixar, insa ofera un privilegiu aparte: ii auzim pentru ultima data vocea lui Paul Newman)

***

Nu e Star Wars. Nu e Lord of the Rings. In mod sigur nu e The Hobbit.

Hollywood-ul are o meteahna mercantila binecunoscuta: orice film de succes are o continuare, doua, trei, care dilueaza orice farmec a avut pelicula initiala. Eu, bunaoara, am incetat sa ma mai uit la orice se scoate sub franciza Pirates of the Carribean de la al treilea incolo, cand mi-a fost clar ca nu mai exista nici un pic de demers artistic, ci numai unul bazat pe principiul „mulge vaca”.

Exista insa o trilogie (in curand tetralogie) recenta care contrazice aceasta axioma a continuarilor esuat-supradimensionate: Toy Story.

Am vazut de curand Toy Story 3 si, desi i-am cautat defecte cu un ochi foarte patrunzator, n-am reusit cu niciun chip.

Remarcabil este ca aceleasi personaje pe care le stiam (si nu vorbesc aici doar de protagonisti, cowboy-ul Woody si supereroul galactic Buzz, ci si de dinozaurul cu strungareata, cainele elastic si toate celelalte gaselnite de tot hazul ale celor de la Pixar) sunt exploatate in mod amuzant, fara nimic exagerat, le sunt folosite trasaturile caracteristice in moduri logice si amuzante, iar trimiterile la celelalte filme ale seriei sunt subtile si, asta e, trebuie sa-mi repet propriile spuse, amuzante.

Ca in orice productie Pixar din perioada buna (imediat va zic si de ce o caracterizez asa), intriga acestor filme functioneaza diferentiat, incantand atat copii, cat si adulti. Acestia din urma pot sa savureze o pleiada de aluzii la alte repere cinematografice, glume subtile si o actiune fulminanta, care nu-i cu nimic mai prejos decat vreun Die Hard. Iar cand hohotele de ras s-au calmat, raman mesajele simple, dar percutante, care restabilesc legatura cu era inubliabila a copilariei.

Poate ati auzit ca Pixar a fuzionat cu Disney, colosul care ne-a incantat cu animatii inca din pruncia parintilor nostri, dar care a ramas blocat in niste canoane estetice pe care nu reuseste sa le depaseasca de decenii bune.

Odata cu Brave, mi s-a parut ca spiritul Pixar a inceput sa fie contaminat de conformismul celor de la Disney. N-a fost un film rau, insa nu a miscat nimic inauntrul meu, doar mi-a utilizat timpul intr-un mod agreabil.

Sa fie acesta sfarsitul erei de aur a animatiilor?

Nu stiu.

Va intrerupe oare anuntatul Toy Story 4 magia predecesoarelor?

Nu stiu.

Stiu insa ca avem acest filme:

pixar1

pixar2

pixar3

Dar si pe acestea:

pixar4

pixar5

pixar6

pixar7

pixar8

pixar9

Multumita lor, lumea este mai bogata si mai frumoasa.

Povestea filmului bine facut

tunnelN-am inventat nemtii thriller-ul, insa, asa cum ii stim, daca se apuca sa faca unul, il fac bine. E si cazul lui Der Tunnel, povestea unor tipi intreprinzatori care sapa un tunel pe sub zidul Berlinului, ca sa ii salveze pe cei dragi.

Filmul are peste doua ore si jumatate pentru ca lucrul bine facut necesita timp, nu-i asa? Pe durata sa, in mod suprinzator, privitorul nu dobandeste un atasament prea mare de actiune, ci de personaje. Cam toti aceia care demareaza periculosul si laboriosul proces subteran beneficiaza de suficiente scene pentru a se individualiza si a-ti castiga simpatia.

In fruntea lor se afla Heino Ferch, care seamana izbitor cu Bruce Willis in tinerete, mai putin hazos ca acesta, insa la fel de eficient in virilitatea manifestata in situatii limita, secondat ziemlich gut de Nicolette Krebitz, de aratosul Sebastian Koch (Das Leben der Andeen si Black Book) sau de Mehmet Kurtulus, actor german cu descendenta turca, foarte inspirat in rolul unui italian tare de caracter (ca sa vezi ca pana si nemtii se supun corectitudinii politice).

Ca sa parafrazez superba echilibristica a patriarhului, am fost foarte incantat sa observ cum, in cinematografia germana, lucrarea providentei s-a manifestat si prin sange strain, mai precis romanesc, in persoana Alexandrei Maria Lara, care insufleteste ecranul cu frumusete, dar si cu expresivitate.

Regia filmului este precisa, poate cam agitata in unele momente, iar despre scenariu trebuie sa discutam un pic mai in detaliu. Daca il consideram suma situatiilor care compun actiunea, este excelent, incordarea alternand cu destinderea, pentru ca tensiunea sa se acumuleze dramatic spre final, asa cum se cuvinte intr-un thriller bine facut. Daca ne referim, insa, la replicile in sine, lui Der Tunnel i se poate imputa acelasi lucru precum noului nostru presedinte, adica lipsa caracterului spumos.

Nu stiu in politica daca acest defect se va dovedi impardonabil, insa, cand vine vorba de un film, se pot ierta multe, daca e bine facut.

DER TUNNEL Heino Ferch Nicolette Krebitz Foto:SAT.1/Erhard