Filme | Caiet de insemnari

Un politist cu capsa pusa

By Iulian in Filme 14 aprilie 2015 0 Comment

guard1 E ceva cu insulele astea britanice. Poate umiditatea, poate curentii marini, poate bautura. Cert e ca umorul care izvoraste de acolo e irezistibil.

Ultima manifestare a sa care mi s-a desfasurat in fata ochilor a fost in The Guard, un film irlandez care mi-a livrat exact ce asteptam si chiar ceva peste.

Un politist din partea locului (Brendan Gleeson), ale carui defecte ar ocupa un veritabil pomelnic, colaboreaza cu un agent FBI (Don Cheadle) pentru a zadarnici o actiune de trafic de droguri cu o valoare babana. Acest fir narativ este doar un pretext pentru realizatorii irlandezi sa aplice ce au invatam de la englezi: sa construiasca dialoguri dezastruos de comice, cu replici a caror seriozitate sau ineptie contrasteaza flagrant cu situatia in sine, toate rostite cu o placiditate anume, endemica arhipelagului britanic.

Irlandezii nu se dezmint si evalueaza corectitudinea politica la aproximativ doi bani; rezultatul – atacuri cu sau fara perdea la adresa englezilor (inevitabil), dar si la adresa dublinezilor sau americanilor, precum si o minunata confuzie intre romani si croati (!).

guard2

Brendan Gleeson domina filmul cu silueta sa masiva si cu atitudinea „I don’t give a fuck” (a se citi „fock”); exista niste tentative de a-i contura personajul ca mai complex, dar n-au cine stie ce impact emotional. Cel mai bun partener de discutii este Don Cheadle, care desi american sadea si negru, intotdeauna mi-a parut a avea un aer britanic, poate datorita superbei sale dictii. Gasca traficantilor de droguri isi rezerva si ea cateva momente de gratie, ca si copilul care ia heroina, cu figura sa de heruvim tamp.

The Guard nu promoveaza valori acceptabile in societate (ignorati finalul, ala e o simpla conventie), ba e chiar foarte antisocial. Dar are un haz nebun.

guard3

Am prins necaz pe romani

By Iulian in Filme 9 aprilie 2015 0 Comment

mandariinid1 Daca as fi un roman nationalist, as crapa de necaz, nu alta! Cum se poate, domne’, noi, urmasii dacilor si romanilor si contemporanii Simonei Halep, sa nu fim in stare sa facem un film nominalizat la Oscar, si sa reuseasca georgienii?

Cine sunt, ba, georgienii astia? La fotbal nu s-au remarcat, la scrima nu, parca pe la patinaj artistic sa mai fi auzit de ei.

Si mai frustrant este ca Mandariinid nu este vreun film deprimant, care subliniaza cu voluptate aspectele mizerabile ale existentei, asa cum fac romanii (mai nou nu le mai ajunge contemporaneitatea si s-au intors si catre trecut – vezi Aferim), ci este un manifest anti-razboi care poate sa miste si pe cei mai cainosi combatanti din lume.

In regiunea separatista georgiana Abkhazia, unde se bat unii ca chiorii leit ca in Ucraina acum, un minoritar eston, Ivo, isi ajuta prietenul, Margus, sa stranga mandarinele dintr-o livada prea mare doar pentru puterile lor.

Taman pe ulita unde locuiesc are loc o ciocnire intre o trupa de gruzini si doi mercenari ceceni, pe care Ivo ii intalnise cu putin timp inainte, scena in care s-a pozitionat drept cel mai tare BMF pe care l-am vazut vreodata (da, capitanul Nasciemento tocmai a fost detronat). Din incaierare supravietuiesc doi, cate unul de fiecare parte si amandoi raniti. Ivo ii recupereaza si spitalizeaza in casa sa.

Din acest moment, Mandariinid mi s-a detonat pur si simplu in inima si schijele sale ideatice mi-au patruns ireversibil in suflet.

mandariinid2

Toti cei patru interpreti sunt impecabili in rolurile ce le sunt rezervate, insa trebuie sa insist asupra lui Ivo, interpretat de Lembit Ulfsak. Retinut, impunator, intelept – un ideal indepartat de realitate, ati zice. Insa refuz sa accept ca, undeva, prin locuri nestiute si urgisite de razboi, nu exista oameni ca Ivo, care au curajul sa infrunte arme impotriva lor si sa le faca sa coboare cu un sentiment de rusine.

Regia lui Zaza Urushadze este precisa si chiar poetica pe alocuri, iar actiune nu e neaparat realista, insa momentele care o compun se succed cu inteligenta si chiar cu umor simplu si retinut, ca si personajul central al filmului. La fel de simpla, dar patrunzatoare este si superba muzica a lui Niaz Diasamidze, ale carei ieremiade instrumentale intregesc o realizare cinematografica in fata careia ma inclin cu smerenie.

Spuneam ca, daca as fi un roman nationalist, as crapa de necaz. Noroc ca nu sunt, iar Mandariinid m-a convins inca o data ca e cea mai mare prostie pe care putea-o face.

mandariinid3

Femeia munceste, barbatul nu

By Iulian in Filme 3 aprilie 2015 0 Comment

Situatia din titlu nu e chiar o raritate, dar, cel putin in Romania, pentru reprezentantii sexului tare, este un motiv de mare jena.

Aceasta jena sta si la baza filmului A Star Is Born, in care un cuplu care incepe total asimetric, adica el de success, ea fara nume, termina fix pe dos, adica ea pe culmile gloriei, iar el la nadir din toate punctele de vedere.

Pelicula lui George Cukor este categorisita drept musical, desi as numi-o mai degraba drama cu multa muzica si cu un scenariu un pic diluat, care se abate de la linia principala (cele doua evolutii, una ascendenta, alta descendenta), pentru a se lasa in voia placerii de a satiriza Hollywood-ul ca masina de fabricat vise si pervertit personalitati.

Imaginile sunt fastuoase, culorile vii, scenografia reusita, insa cei doi protagonisti fac din A Star Is Born un film cu adevarat remarcabil. Fiecare dintre ei e responsabil cu altceva.

Lui Judy Garland ii revine partea de cantat, cu mici adaosuri de actorie, patetice pe alocuri. Interpreta micutei Dorothy a avut, fara doar si poate, o voce uluitoare, puternica si mladioasa in acelasi timp. The Man that Got Away este o melodie care apare devreme in film si, desi ii vor urma alte numeroase bucati muzicale, ramane neegalata si justfica pe deplin fascinatia pe care i-o trezeste personajului lui James Mason.

Acest superb actor beneficiaza de acelasi atu ca si partenera sa de ecran: vocea. Insa, spre deosebire de Garland, James Mason nu canta, insa isi spune replicile cu acel sarcasm englezesc pe care as sta sa il ascult ore in sir. As fi nedrept, insa, daca as spune ca interpretarea sa se reduce la modulatii vocale. Mason se transforma treptat si cat de natural ii permite scenariul (vezi mai sus) dintr-un fante alcoolic si fara grija zilei de maine intr-un fel de epava, stricata mai ales in interior. Sunt cateva scene in doua jumatate a filmului, dureroase in sine, dar exceptional redate, in care afiseaza aceeasi aroganta ca la inceput, dar pe un fond de grimase chinuite si pumni stransi.

Charles Bickford in rolul unui pragmatic, dar binevoitor sef de studio si Jack Carson in cel al lui unui ofiter de presa care minte la fel cum respira (demagogia sa ar putea face subiectul unui film separat, pentru care si o doza de tragic in ea) ii secondeaza pe cei doi in derularea povestii.

A Star Is Born poate fi privit pentru simpla sa calitate artistica, insa nici faptul ca subliniaza cat de sensibili sunt barbatii la a le fi uzurpat rolul nu e de lepadat.

Discriminari subtile

By Iulian in Filme 30 martie 2015 0 Comment

gentleman_agreement Exista filme care au displacut multora (critici si public larg, deopotriva) si carora le-a fost contestata si aprecierea venita din alta parte. E cazul lui Gentleman’s Agreement care a castigat Oscarul pentru cel mai bun film in 1948 si care e acuzat a fi una dintre cele mai plictisitoare pelicule care au primit statueta cea mare.

Pot sa inteleg de ce e considerat astfel, pot sa inteleg si acuzele ca ar fi prafuit ca realizare si depasit ideologic, insa imi permit sa nu fiu intru totul de acord cu ele.

Ideea filmului e inedita, asta nu poate contesta nimeni: un jurnalist trebuie sa scrie un reportaj despre antisemitism si pretinde a fi el insusi evreu, simtind pe propria piele efectele atitudinii celorlalti.

La vremea respectiva, imediat dupa Holocaust, antisemitismul era neindoios un subiect delicat, insa acum ar trebui sa traim intr-o alta epoca, nu?

Dar haideti sa inlocuim antisemitism cu termenul mult mai vag de discriminare si filmul regizat de Elia Kazan devine un studiu chiar foarte subtil asupra acestui fenomen, pentru ca nu vizeaza actiunea salbatica a vreunor neonazisti apucati, ci taceri ale unor oameni respectabili sau mici decizii de la persoane altminteri animate de cele mai bune intentii.

Mult criticata a fost si idila dintre personajele principale, interpretate de Gregory Peck si Dorothy McGuire; intr-adevar, chiar si fiind indulgenti cu lentoarea sau candoarea acelei perioade, relatia dintre ei nu prea are darul sa suscite vreun interes emotional din partea privitorilor, insa tot atat de adevarat este ca evolutia ei slujeste mesajului. In aceste universuri intime se petrec fracturile cauzate de discriminare, aici se schimba destine datorita unor vorbe scapate inconstient.

Cu toate ca nu pare a fi depus vreun efort special, Gregory Peck este totusi cea mai potrivita alegere pentru acest rol grav, iar McGuire, desi patetica, se inscrie acceptabil in partitura ce ii este rezervata. Personajele secundare par mai dezghetate: Celeste Holme contureaza excelent o personalitate complexa, exagerat extrovertita, John Garfield penduleaza intre serenitate si impulsivitate, Anne Revere e captiva in limitele de mama suferinda, dar inteleapta, insa reda corect ambele ipostaze. Si, bonus, in rolul fiului, Dean Stockwell pustan. Nu stiti cine e? Holograma din Quantum Leap! Da, si eu m-am pocnit peste frunte de uimire.

In Gentleman’s Agreement, divertismentul pare secundar in fata moralei, insa asta nu e o scuza sa nu il vedeti.

gentleman_agreement3

Inainte de Boyhood

By Iulian in Filme 22 martie 2015 0 Comment

fanny_alexander1 Inainte ca Rickard Linklater sa aiba superba sa idee si rabdarea sa o puna in practica intr-un mod atat de stralucit, un alt mare cineast s-a aplecat asupra modului cum copiii resimt schimbari si evenimente din viata familiei lor.

Asemanarile sunt totusi vagi, pentru ca Fanny och Alexander nu ii urmareste doar pe copiii cu pricina, ci tinteste sa cuprinda mai multe personaje, mai multe psihologii si, mai ales, face din vizual un scop in sine.

Filmul lui Ingmar Bergam e lung, necesita rabdarea pe care o investesti si la Boyhood, insa provocarile sunt altele. Nu e asa savuros in micile momente, insa necesita tot atata atentie, pentru ca te rasplateste printr-o bogatie a limbajului cinematografic rar intalnita. Fiecare cadru ofera o gama de culori impecabil armonizate sau un unghi de filmare cu o profunzime subtila sau o figura umana asupra careia se insista pana ajungi sa ii conferi intelesuri peste intelesuri.

Povestea celor doi copii suprinde o dihotomie ideatica: lumea profana, expansiva, frivola si cea spirituala, inchisa, totalitara. Verdictul referitor la care dintre ele e preferabila pare a fi clar, insa Ingmar Bergman n-a fost un moralist simplu de patruns. Sunt scene tulburatoare, precum cele din magazinul de jucarii, care arunca umbra ambiguitatii asupra intregului film si il salta astfel de la nivelul de simpla fresca de familie.

fanny_alexander2

Interpretarile din Fanny och Alexander sunt fara greseala, cu mentiuni pentru Gunn Wallgrem in rolul liderului matriarhal al clanului Ekdahl si pentru Jan Malmsjo in cel al episcopului, insa nici chiar acestia doi nu parut a scapa de colosala influenta a regizorului. In niciun moment nu mi s-a parut ca actorii si-au luat partiturile in propriile maini, tot timpul am avut impresia ca au jucat bine pentru ca Bergman i-a filmat in asa fel si in asemenea ipostaze si decoruri, incat sa le exploateze toate trasaturile.

Aceasta dovedeste, inca o data, ce binecuvantata a fost lumea cinematografiei ca l-a avut pe Ingmar Bergman.

fanny_alexander3

Vointa impotriva batjocurii

By Iulian in Filme 17 martie 2015 0 Comment

pasteur1 Cinematografia recenta abunda in biografii, mai mult sau mai putin romantate. Una, doua, se mai gaseste un studio sa faca un film cu eticheta de „based on a true story”. De multe ori e vorba de persoane despre care nu am auzit, pentru ca, desi au influentat decisiv viata altora, ecourile faptelor lor nu a ajuns chiar pana in acest minunat colt de lume numit Romania.

Data fiind situatia, de ce nu ii vine nimanui ideea sa faca un film despre Louis Pasteur? Nu numai ca a avut niste contributii remarcabile la stiinta, si nu dintre acelea care au dus la arme nimicitoare, ci dimpotriva, dar a si infruntat ironia publica atunci cand sustinea niste lucruri de bun simt, cum ar fi ca doctorii sa isi sterilizeze instrumentele inainte de a le folosi pe vreun suferind.

Raspunsul e simplu. In 1936, studiorile Warner au realizat The Story of Louis Pasteur si le-a iesit atat de bine, incat trebuie sa-i fi descurajat pe toti de atunci.

Paul Muni si-a adjudecat pentru eternitate rolul savantului francez, exploatand la maxim machiajul foarte reusit, care i-a transformat puternic figura (sa nu uitam ca este acelasi actor din Scarface cel vechi!) si adaugand o serie de manierisme si grimase care nu l-or reda pe Pasteur fix ca in realitate, insa contureaza un personaj extraordinar. Filmul face salturi in timp, iar Muni reda subtil procesul prin care un om isi vede resursele fizice diminuate, dar nu si pe cele mentale, si, cel mai important, pe cele de vointa.

pasteur2

Restul distributiei are interpretari conventionale, slujind naratiunea fara a se distinge prea mult, cu o exceptie notabila: Fritz Leiber in rolul dr. Charbonnet, mega-rivalul lui Pasteur si varful de lance al batjocurii colegilor mai refractarii din breasla. Pedant si aproape caricatural, Leiber e o perfecta contrapondere la intensitatea lui Muni, iar scenele in care apar amandoi, inclusiv cele in care are loc melodramatica reconciliere, sunt memorabile.

Un lucru pe care l-am remarcat si apreciat la The Story of Louis Pasteur a fost grija pentru detaliu. Nu pentru acuratetea evenimentelor, cu putina documentare se pot descoperi rapid limitele ei, ci pentru acele elemente de detaliu, costume, decor sau machiaj care sugereaza epoca. Ca un exemplu, personajele istorice ale lui Napoleon al III-lea sau Adolphe Thiers sunt leit cele pe care le stim din cartile de istorie.

Fara profunzimi, insa eficient in mesajul sau, The Story of Louis Pasteur este un film imposibil de refacut mai bine, asa ca, producatori hollywoodieni in pana de idei, mutati-va gandul in alta parte!

pasteur3

O prada usoara

By Iulian in Filme 8 martie 2015 0 Comment

Au-Revoir-Les-Enfants1 N-am cum sa scriu despre Au revoir les enfants in termeni tehnici, despre naratiune, mijloace stilistice sau regie. Filmul lui Louis Malle trebuie tratat ca o metafora, una care te are pe tine, privitorul, drept protagonist.

Imaginati-va o felina care se harjoneste cu prada inainte de a o devora. O lasa sa scape putin, o pacaleste, o alinta pentru ca, la un moment dat, sa o loveasca. La inceput nu foarte tare, dar dureros. Apoi mai tare, mai apasat, pana cand gustul pentru sange preia controlul. Pe ochii victimei se lasa intunericul.

Asa am fost si eu. Povestea copiilor dintre internat francez in timpul celui De-al Doilea Razboi Mondial m-a amuzat usor, m-a plictisit usor, m-a facut sa rezonez usor cu propria-mi copilarie. Totul pentru a ma face sa las garda atentiei si implicarii afective jos.

Apoi a urmat lovitura!

N-a fost doar una, au fost cateva care au taiat adanc. Intunericul genericului s-a asternut asupra privirii mele, insa amintirea acestui film e aici. Cu mine.

Am fost o prada usoara.

Au-Revoir-Les-Enfants2

Impresionism in miscare

By Iulian in Filme 26 februarie 2015 0 Comment

Exuberanta senzuala de la Moulin Rouge m-a atras initial catre filmul cu acelasi nume, insa ce m-a pastrat au fost culorile si oamenii care compun povestea unui pictor aparte.

Henri de Toulouse-Lautrec a avut picioare scurte si o viata la fel, datorata in special exceselor la care s-a dedat si pe care pelicula lui John Houston le prezinta, dar le atenueaza un pic, pentru ca personajul central sa se se integreze mai bine in aerul boem, dar si damnat al Parisului.

Jose Ferrer face o treaba excelenta cu partea de sus a corpului, in timp ce partea de jos e subtil ocolita de camera de filmat, infirmitatea lui Lautrec fiind astfel redata eficient intr-o era cand efectele speciale erau in fasa. Ochii sunt principala poarta prin care avem acces la solitudinea care il roade si il face vulnerabil in fata falsei afectiuni si stupid in fata celei reale.

Totusi, in prima parte a filmului, Jose Ferrer asista neputincios cum Colette Marchand in rolul unei tipe de moralitate indoielnica (curat obiect de studiu asupra ramurii manipulatoare a psihologiei feminine) ii fura inima si scenele si de-abia in a doua jumatate reuseste sa isi adjudece intaietatea.

Moulin Rouge impartaseste cu Lust for Life statutul de biografie romantata a unui pictor si chiar se aseamana prin alegerea regizorala de a integra sau sugera opera artistului pe parcursul filmului. John Huston e mai subtil, insa, la capitolul cromatica si nu numai pentru ca registrul lui Lautrec n-a fost exploziv precum al lui Van Gogh.

Vincente Minelli a presarat culori si bucati din tablourile olandezului pentru a fi descoperite de un privitor cu experienta, in timp ce Huston se adreseaza oricui si compune fiecare scena precum o panza impresionista. N-au fost rare momentele cand am ignorat profilul lui Lautrec pentru a admira compozitiile de pe fundal, pentru a savura armonia culorilor si a luminii, insasi esenta impresionismului.

Moulin Rouge se deruleaza lent, insa nu simti trecerea timpului, din acelasi motiv pentru care nu bagi de seama cum te prinde stingerea la Orsay.

The House of Oscars – Epilog

By Iulian in Filme 15 februarie 2015 0 Comment

Ocsar Statues Are Made Ahead Of This Year's Academy Awards

In noaptea asta se decerneaza Oscarurile, asa ca se cuvine sa imi dau cu parerea despre cine si ce o sa castige. Insa, deoarece la multe categorii am preferinte care nu se pot opri doar asupra unei singure persoane sau creatii, m-am hotarat sa dau medalii, nu statuete.

Cel mai bun actor:

Aur – Michael Keaton (e greu sa i-l contesti)

Argint – Steve Carell (daca n-ar fi fost Keaton, era candidat cu sanse mari la aur)

Bronz – Benedict Cumberbatch (interpretarea lui e cea care pune in miscare intreg angrenajul filmic din care face parte)

Cea mai buna actrita:

Aur – Julianne Moore (n-am vazut Still Alice, insa aceasta superba actrita merita pe deplin un Oscar pentru toata cariera)

Argint – Rosamund Pike (inspaimantator de atragatoare)

Bronz – Marion Cotillard (n-am vazut nici Deux Jours, une nuit, insa apreciez ca frantuzoaica se straduieste sa demonstreze ca Oscarul pentru La vie en rose n-a fost o intamplare)

Cel mai bun actor intr-un rol secundar:

Aur – J.K. Simmons (ca si in cazul lui Keaton, nu e loc de contestatii)

Argint – Ethan Hawke (e cel mai simpatic neserios pe care l-am vazut in ultimii ani)

Bronz – Mark Ruffalo (am apreciere deosebita pentru tot ce tine de Foxcatcher, iar Ruffalo e acolo)

Cea mai buna actrita intr-un rol secundar:

Aur – Patricia Arquette (mama e numai una)

Argint – Emma Stone (mai rar asa percutanta peroratie despre retelele sociale)

Bronz – Keira Knightley (pentru o excelenta revenire de forma)

Cel mai bun regizor:

Aur – Richard Linklater (pentru un experiment pe cat de ciudat, pe atat de reusit)

Argint – Bennett Miller (arhitectul unei tragedii antice aduse in contemporaneitate)

Bronz – Alejandro Gonzalez Inarritu (nu regia aiurita, ci imboldul dat actorilor e motivul pentru care e aici)

Cel mai bun film (cu durere in suflet, a trebuit sa elimin Foxcatcher din discutie, pentru ca nu e pe lista oficiala):

Aur – Boyhood (o epopee a vietii de zi cu zi)

Argint – The Imitation Game (impecabil realizat, un veritabil model pentru alte filme de gen)

Bronz – The Grand Budapest Hotel (culori impresioniste, scenariu traznit, interpretari mestesugite)

N-a fost un an rau in materie de filme, asa ca macar din acest punct de vedere merita sa fim optimisti.

The House of Oscars – Ep. 9 – Whiplash

By Iulian in Filme 13 februarie 2015 0 Comment

whiplash1

Si episodul acesta este despre un film supraevaluat (mai ales daca ne uitam la nota si clasarea pe IMDB), de data asta de catre cei care au preocupari muzicale sau cred ca au.

Whiplash este limitat in subiectul sau, concentrandu-se pe zbaterile unui pustan aspirant intr-ale tobelor si relatia sa incrancenata cu mentorul care il biciuieste mental si chiar fizic pentru a scoate untul din el. Restul de fire narative care se itesc in jurul protagonistului (Miles Teller) – relatiile cu tatal sau sau cu niste rude cu preocupari diferite, precum si o tentativa de legatura amoroasa – sunt superficial urmarite.

Nu conteaza prea mult totusi, pentru ca Whiplash exceleaza exact la ce isi propune. Suferinta pentru creatie, aia de care invatam la Monastirea Argesului este ilustrata pregnant, printr-un iures de cadre rapide care sublinieaza acumularea de ritm stropit cu sange.

J.K. Simmons, a carui prestatie era anuntata de noianul de premii pe care le-a luat pana la Oscaruri, precum zmeul care isi arunca buzduganul de la trei poste, e intr-adevar adevaratul star al filmului. Dintr-un inceput se pozitioneaza ca o figura care comanda atentie, atat din partea personajelor, dar si a privitorului. Insultele delirant de amuzante pe care le imprastie fara mila il apropie de legendarul sergent din Full Metal Jacket, insa lui Simmons ii sunt rezervate si alte momente, care confera creatiei sale actoricesti cateva lumini si umbre ce o fac pe deplin memorabila.

whiplash2