N-am cum sa scriu despre Au revoir les enfants in termeni tehnici, despre naratiune, mijloace stilistice sau regie. Filmul lui Louis Malle trebuie tratat ca o metafora, una care te are pe tine, privitorul, drept protagonist.

Imaginati-va o felina care se harjoneste cu prada inainte de a o devora. O lasa sa scape putin, o pacaleste, o alinta pentru ca, la un moment dat, sa o loveasca. La inceput nu foarte tare, dar dureros. Apoi mai tare, mai apasat, pana cand gustul pentru sange preia controlul. Pe ochii victimei se lasa intunericul.

Asa am fost si eu. Povestea copiilor dintre internat francez in timpul celui De-al Doilea Razboi Mondial m-a amuzat usor, m-a plictisit usor, m-a facut sa rezonez usor cu propria-mi copilarie. Totul pentru a ma face sa las garda atentiei si implicarii afective jos.

Apoi a urmat lovitura!

N-a fost doar una, au fost cateva care au taiat adanc. Intunericul genericului s-a asternut asupra privirii mele, insa amintirea acestui film e aici. Cu mine.

Am fost o prada usoara.