Do ya feel lucky, punk?

Replica asta apare de doua ori in Dirty Harry; prima oara e spusa la inceput de un Clint Eastwood relaxat care a impiedicat un jaf cat ai clipi din ochi si care il tachineaza pe unul dintre ghinionistii spargatori care i-au iesit in cale; a doua oara e la final, cu duritare si necrutare, de un Clint Eastwood care s-a chinuit realmente sa prinda un asasin in serie, ale carui tinte predilecte sunt copiii.

Acest doua momente marginesc un thriller facut ca la carte. Din pacate, cel menit sa pastreze aceasta carte si sa o dea mai departe a scapat-o la un moment dat in apa, astfel incat multe dintre indicatii ei au devenit ilizibile. Asa ca acelora care din acel moment s-au mai incumetat sa faca vreun astfel de film nu le-au iesit decat variate diluate si superficiale, care nu trezesc nicio emotie.

Dirty Harry te socheaza si captiveaza prin violenta fara menajamente pe care o infatiseaza si prin cursa implacabila a justitiei absolute care se poticneste, se incurca si isi ia bataie, dar e neobosita in urmarirea si anihilarea raului la fel de absolut, pe care actorul Andrew Robinson il materializeaza in cel mai respingator personaj negativ pe care eu, in toata istoria mea de om pasionat de filme, l-am vazut vreodata.

Unghiurile de filmare, umbrele amenintatoare si muzica creeaza un cadru atat de terifiant, incat numai Clint Eastwood, cu vocea sa ragusita, figura leonin-osoasa si pistolul gigantic, putea supravietui in mijlocul lui drept un justitiar verosimil.

Dirty Harry este genul de film care da nastere unei legende facute sa reziste, sa reziste, sa reziste.

1 Comentarii

Lasa un comentariu.