Am vaga banuiala ca am fost printre putinii pe care i-a incantat piesa Richard III in versiunea Teatrului National din Beijing. Colegele Anda si Dana (careia ii multumesc din nou pentru poze) au fost rezervate, asta ca sa folosesc un eufemism, si am vazut multi spectatori parasind sala chiar in timpul reprezentatiei.
Si nu-mi dau seama de unde aceasta retinere, pentru ca spectacolul chinezilor a fost remarcabil, chiar si pentru simplul fapt ca a fost o ocazie rarisima de a patrunde in inima unei alte culturi. De exemplu, personajul lui Lady Anne a recitat pitigaiat si s-a miscat dupa toate canoanele operei chineze, care imi erau familiare din extraordinarul film al lui Chen Kaige Farewell, My Concubine, fapt pentru care m-am delectat cu o mostra autentica a unei civilizatii de peste tari si mari, in timp ce altii se hlizeau mai mult sau mai putin pe infundate.
Aceasta punere in scena urmeaza firul piesei lui Shakespeare, cu mici adaosuri din Macbeth, pentru a un spori un fior mistic foarte in ton cu specificul culturii chineze. Despre interpretari sunt, probabil, tot in contradictie cu partenerele de vizionare, care au acuzat caracterul plat al abordarilor actoricesti. Insa stiu, si nu sunt singurul, ca popoarele asiatice sunt caracterizate de o oarecare reprimare a expresivitatii, de aici si un mod anume de a juca al chinezilor, foarte emfatic, foarte hieratic si foarte mult bazat pe miscari ample.
Protagonistul, poate prea tanar pentru perceptia pe care o avem despre acest personaj negativ marcant al operei lui Shakespeare, s-a inscris in paradigma interpretativa pe care am descris-o mai sus, cu mentiunea ca diformitatea notorie a lui Richard al III-lea a fost exploatata doar in momentele de solitudine, construind astfel o interesanta metafora a unui suflet schilod, nu a unui trup. Transformarea motorie temporara a actorului chineza a fost superba, iar trecerile rapide de la o stare la alta mi-au produs aceeasi senzatie de incantare ca in finalul lui The Usual Suspects (cine a vazut filmul stie la ce ma refer).
Mizanscena a fost minimala, dar a contribuit la atmosfera prin acele stindarde purtatoare de vicii, atinse de sange si ganduri negre de fiecare data cand tragedia isi mai consuma un act.
Mai presus de toate, insa, si acum cred ca sunt in asentimentul tututor, la impresia de ansamblu a contribuit prezenta unui maestru percutionist in partea din dreapta a scenei. Nici nu stiu ce m-a fascinat mai mult: sunetele variate pe care le producea sau sincronizarea impecabila cu momentele pe care acestea erau menite sa le insoteasca. Imaginati-va un scaun cazand si cum, in exact momentul contactului cu podeaua, izbucneau bubuituri si clinchete impecabil armonizate.
Nu stiu de ce, dar incepe sa imi placa din ce in ce mai mult acest Festival Shakespeare.
Un comentariu