Delir multicultural

By Iulian in Filme 0 Comment

One, two, three1Vodevil (Franta) in Berlin (Germania, dar cred ca va jignesc spunandu-va asta) in timpul Razboiului Rece (SUA vs. URSS). Mai pe scurt, Billy Wilder intr-o forma de zile mari.

One, Two, Three este o comedie deliranta, trepidanta si captivanta care n-o avea, poate, atingerea de geniu din Some Like It Hot, dar merita vazuta pentru un numar de motive egal cu minutele care o compun. Rar mi-a fost dat sa vad un film cu un ritm atat de sustinut si constant, care nu te lasa sa respiri, proces fiziologic de care ai mare nevoie, pentru ca hohotele de ras tind sa il anihileze.

James Cagney este directorul filialei Coca-Cola din Berlin in perioada cand rusii se pregateau sa sfartece orasul cu faimosul zid si prezinta toate trasaturile specifice acestei specii cvasi-umane a CEO-ilor: fonctia, fonctie, famelia relocata, famelia relocata, secretara platinata, secretara platinata. Perspectivele de promovare i se intuneca subit cand seful de la centru i-o trimite pe cap pe fie-sa. Odrasla respectiva intruneste multe dintre caracteristicele unei pitzipoance moderne (doar ca e mai simpatica) si, colac peste pupaza, se inamoreaza de un tip din Berlinul de Est, comunist infocat, dedicat si neimpacat.

Hazul exista dintru inceput, dar de acum se declanseaza delirul, pe care Billy Wilder il stapaneste impecabil, il solutioneaza inteligent si il filmeaza simplu si eficient. Interpretarile sunt simpatice, zgomotoase si exagerate, dar nu sunt stridente, sunt tocmai ce trebuie pentru o astfel de opera bufa, care nu iarta pe nimeni si nimic: venalitatea capitalista americana, fanfaronada comunista rusa, strictetea exagerata si bubele trecutului nemtesti. Singurul aspect partinitor e finalul, happy end-ul care e marca americana inregistrata si care era inevitabil si necesar. Doar nu era sa-mi strice vreo concluzie amara buna dispozitie acumulata in valuri pana atunci, nu?

James Cagney, un actor care, la vremea lui One, Two, Three (1961) avea deja o varsta aproape venerabila, resusciteaza arta debitului verbal coplesitor, atat de uzitata in anii ’30 – ’40 (vezi His Girl Friday) si lasata in umbra de metoda lui Marlon Brando. Prestatia sa nu e nici pe departe anacronica, e locomotiva componentei actoricesti a filmului, ii trage pe toti in acest iures care aiureste si care incanta.

Sa nu ne lungim degeaba. One, Two, Three e o nestemata a cinematografiei ce merita vazuta o data, de doua ori, de trei ori.

One, two, three2

Fundatiile monumentului

By Iulian in Filme 2 Comments

Caine mutiny1E interesant cum aspecte care mi se pare ridicole, aspecte care mi se par desuete si aspecte care mi se par formidabile pot coexista in acelasi film.

Imbucurator este ca acele ultime aspecte formidabile le acopera lejer pe restul, astfel incat The Caine Mutiny imi va ramane intotdeauna in minte drept un excelent studiu asupra dilemei: pana unde merge compasiunea fata de o persoana cu probleme psihice si de unde incepe actiunea drastica, menita sa previna urmarile nefaste ale comportamentului acesteia asupra celorlalti?

Acesta ar fi, abstractizat, subiectul filmului. Un tanar de neam, absolvent de militarie (Robert Francis), vrea sa isi demonstreze siesi ca nu e cazul sa se ascunda dupa fusta mamei si isi alege o arma grea: marina. Mai mult decat atat, este repartizat pe un vas paradit, unde domneste o stare de dolce far quasi niente, pornind chiar din capul trebii de la un foarte relaxat capitan (Tom Tully, haios si nominalizat la Oscar). Situatia se schimba cand la carma navei este desemnat un lup de mare cu figura aspra (Humphrey Bogart), care pare chitit sa impuna disciplina esentiala pe niste ape tulburi si in vreme de razboi.

Nu trece mult, insa, si strictetea noului capitan se dovedeste a fi o suma de manii, marunte si meschine, punctate si de pusee de incompetenta care ii pun in pericol pe toti. Cand vaditele sale probleme psihice ating paroxismul, cu potentiale urmari funeste pentru intregul echipaj, secundul ia decizia de a-l revoca din functie, fapt care se cheama revolta (in engleza exista un termen specific – mutiny), pasibil cu pedepse nasoale in fata Curtii Martiale, unde ajunge impreuna cu toti care ii sustin decizia.

Toate intriga pare a sta sub semnul gravitatii, dar are si momente cand o da pe langa. Cel mai consistent exemplu este o idila eminamente inutila a protagonistului celui tanar cu o tipa cu o profesie nu foarte respectabila, care n-ar fi pe placul mamei celei usor castratoare. Pe scurt, o siropeala care putea fi extirpata fara niciun fel de efect advers asupra actiunii per ansamblu. Hilara este si muzica saltareata care acompaniaza cadrele generale ale navei si care se potriveste ca nuca in perete cu drama ce se compune treptat la bordul si in cabinele ei.

Desuetudinea de care pomeneam la inceput caracterizeaza modul in care este reconstituit universul maritim, cu obiceiurile si procedurile sale specifice. Nu e neaparat nereusit, dar am simtit o oarece patina a timpului, similara cu aceea din The Guns of Navarone. Asta e, cateodata nu ma pot dezbara de conditia de om al secolului XXI.

Caine mutiny2

Partile bune ale filmului, care impresioneaza inzecit fata de cat dezamagesc celelalte, sunt interpretarile. Tanarul Robert Francis (decedat, din pacate, la scurt timp dupa ce isi facuse intrarea in lumea cinematografiei intr-o companie putin spus selecta) reuseste sa nu fie coplesit de greii pe care ii are ca parteneri pe ecran. Fred MacMurray este la fel de alunecos cum il stim din Double Indemnity sau din The Apartment, in rolul unui scriitor cinic care isi face serviciul militar cam in lehamite si care demonstreaza ca aceia care expun bine morala nu sunt neaparat cei mai morali; Van Johnson in rolul secundului care isi ia un mare pacat asupra-i impune prin conflictul care i se naste treptat in suflet, intre datoria directa de militar si responsabilitatea mai inalta fata de ceilalti; Jose Ferrer (Cyrano de Bergerac si Toulouse-Lautrec) in rolul avocatului celor implicati in rebeliune debordeaza de metode percutante si isi face simtit talentul in doar 15 minute de aparitie.

Si asa am ajuns si la Humphrey Bogart si la interpretarea sa despre care afirm, fara urma de echivoc, ca este mai buna decat cele care l-au proiectat in nemurire, din Casablanca sau Soimul Maltez. La scurt timp dupa ce adevarata personalitate a celui pe care il intruchipeaza a inceput sa se dezvaluie, am inceput si eu sa simt o senzatie cu de toate. Un pic de teama in fata unui om dereglat, un pic de dezgust fata de pornirile sale, un pic de compasiune pentru suferinta sa si multa, multa incantare pentru modul cum Bogart imi inspira toate acestea. Din cate stiu, in ultimii ani ai vietii (filmul e facut in 1954, marele actor s-a stins in 1957), a suferit de o boala necrutatoare, dar aceasta nu e un impediment aici. Boggie pare a-si hrani energia creativa din durerea care il incerca, o canalizeaza si produce miracolul artei.

Sam Spade si Rick Blaine sunt fatadele monumentului numit Humphrey Bogart, dar capitanul Queeg este una dintre fundatiile pe care acesta se sprijina.

Caine mutiny3

Cum se strica o ispasire

By Iulian in Filme 0 Comment

Seven PoundsE imposibil sa nu-ti placa Will Smith. Are ceva copilaros (dar nu infantil) in figura si atitudine, ceva care se mentine de la film la film, indiferent de registru, fie el comic sau dramatic. Daca stau si ma gandesc, singurul rol al lui Will Smith care nu mi s-a parut reusit este unul pentru care a fost nominalizat la Oscar – Ali. Nu ca interpretarea sa n-a fost meritorie, dar nu s-au pliat prea trainic in mintea mea.

Seven Pounds incepe cu un Will Smith mai serios decat de obicei in rol de om chinuit de o fapta nasoala din trecut. Nu se fac eforturi prea mari pentru a o ascunde, insa scenariul si montajul fac tot posibilul pentru a imprima o atmosfera apasatoare si de a face din Will Smith un erou damnat, care isi urmeaza un plan ciudat menit a schimba vietile catorva necunoscuti, pe care ii urmareste indeaproape.

Printre acestia se afla si Rosario Dawson, o tipa care sufera de inima pe care protagonistul incepe sa o pandeasca, farmecul lui a la Hitch se exercita inevitabil si din asta rezulta o idila previzibila care pulverizeaza tot ce reusise filmul pana acum. In alte conditii, siropeala celor doi ar fi putut rivaliza cu ceva gen The Notebook, numai ca toate cusaturile sablonarde ale unei povesti romantice ies si mai abitir in contrast cu inceputul incarcat de emotie al peliculei. Rosario Dawson se straduieste onorabil in rolul tipei care face pe sarcastica, dar care in interior e plapanda psihic, insa eu nu m-am putut abtine sa nu-mi aduc aminte de dansu-i salbatic din Alexander si de harjonelile-i animalice in compania lui Colin Farrell. Barbatii sunt niste porci.

Spre final, cand planul lui Will Smith, care e usor intuit de la un moment dat incolo, Seven Pounds resusciteaza o parte din atmosfera apasatoare de la inceput si chiar capata accente inaltatoare.

Numai ca realizatorii au reusit sa strice si asta, adaugand inca o scena, inutila prin melodramaticul ei si inepta prin mini-efectul special care se voia a fi incununarea cathartica a povestii unei ispasiri. Procedand astfel, mi-au alterat impresia favorabila despre rolul episodic bunicel al lui Woody Harrelson si mi-au falimentat si cele de pe urma ramasite de investitie emotionala.

Misto drumul spre ispasire.

Misto drumul spre ispasire.

Despre ideea generala a filmului nu ma pronunt, poate ca pare exagerata, insa mi-a reamintit ceva din contemporaneitate, ceva ce ma enerveaza latent. Dupa ce a facut ce-a facut, a scapat de inchisoare si a promis ca se retrage din viata publica, Huidu da semne ca ar vrea sa se intoarca in prim plan – ba un nume pe generic, ba o aparitie fugitiva. Nenicule, nu adauga la toate pacatele tale si pe cel al nesimtirii, ca oamenii nu sunt prosti sa uite. Sau da?

 

Orfeu era pe Moarte si Moartea mai voia

By Iulian in Filme 1 Comment

orphee

Mi-a placut foarte mult Orphée, dar tot nu mi-am putut reprima pornirea catre bancul din titlu, pentru simplu motiv ca pelicula artistului polivalent Jean Cocteau nu mi-a inspirat acea adoratie care o insoteste de obicei.

Genericul de inceput ar putea singur sa constituie un argument pentru vizionare, prin maiestria liniilor care compun nume si figuri omenesti, ca si scurta introducere in mitul lui Orfeu (indispensabila, ca doar n-o fi avut toate lumea pe Alexandru Mitru in casa in perioada copchilariei) care puncteaza un mare adevar: legendele au avantajul ca pot fi folosite oricand si oriunde si tot isi pastreaza aura de semnificatii si mister.

Orphée  este o poveste despre un triunghi amoros compus din poetul Orfeu (Jean Marais), sotia iubitoare, dar retrasa Eurydce (Marie Déa) si Moartea (Maria Casares). Da, Moartea, care, in viziunea lui Cocteau este o fiinta frumoasa, dominatoare si, cel mai socant, capabila de iubire. Acest triunghi se complica la un moment dat prin aparitia unui sofer pe care l-am asociat simbolic lui Hermes, iar patrulaterul astfel rezultat devine o proportie in care mezii si extremii penduleaza intre sovaiala si convingere, intre lumea reala si cea de dincolo (coborarea in Infern este inevitabila in cadrul acestui mit). Mai avem si un grup de feministe denumite bacante, care il detesta pe Orfeu, asa ca toate elementele arhicunoscute sunt acolo.

orphee2

Cocteau se joaca mult cu ele, dar nu strica mitul, doar il invalmaseste si ii adauga noi valente, pastrandu-l inteligibil. Om destept, a inteles ca povestea artistului care se duce pana jos de tot, ca sa isi salveze iubita, e un bun al umanitatii intregi si nu e indicat sa ii aduci atingere in esenta. Apreciind asta pe parcursul filmului, am fost surprins mai degraba negativ de conventionalitatea finalului. Dar, asa cum am invatat cu alte ocazii, nu eu hotarasc cum trebuie sa se incheie o naratiune, ci autorul ei si trebuie sa respect asta.

Efectele speciale, de care are nevoie Orphée pentru a reda transmutarile de pe un taram spre altul, par oarecum stangace in executie (filmul e totusi facut in 1950), dar sunt superbe in conceptie. Utilizarea oglindei mi-a placut in mod deosebit, poate pentru ca acest obiect vine din oficiu incarcat cu semnificatii si puteri transcedentale. De asemenea, m-a atras si aspectul dezolant-poetic al Infernului si miscarea celor care il populeaza.

Beneficiind de o lentoare cinematografica specific frantuzeasca, Orphée iti acorda timp sa ii admiri protagonistii. Jean Marais nu mi-era necunoscut, dar l-am descoperit mai bine pe cel care, acum o jumatate de veac, se batea cu Paul Newman pentru inimile damelor si demoazelelor de pretutindeni. Barbat bine, actor excelent, combinatie fatala. Maria Casares in rolul Mortii ii cam fura lui Jean Marais scenele printr-o glacialitate care evolueaza suprinzator, dar credibil, spre afectiune. Nu va asteptati insa la pasiuni fulminante gen The Notebook (bleah), aici totul este redus la minimul necesar, fara a ajunge la deshidratarea interpretativa despre care vorbeam in Un condamné à mort s’est échappé ou Le vent souffle où il veut (na, ca am trait sa mai scriu o data titlul asta).

Orphée nu poate fi un obiect de cult, dar este, fara doar si poate, un obiect de arta, care merita admirat si pastrat cu grija.

orphee3

Existentialism porcos

By Iulian in Filme 0 Comment

Clerks1De obicei simt o bariera intre un film si posibilitatile mele creative. Dincolo de criticile gen „asa cui faceam si eu” referitoare la peliculele proaste, stiu, de regula, ca realizarea din fata mea imi este inaccesibila din punct de vedere estetic si tehnic.

Clerks a spulberat aceasta bariera si m-a facut sa inteleg teribilul simptom al intalnirii cu o idee formidabila, asa cum il definea David Ogilvy: simti cum ti se taie respiratia si iti doresti sa te fi gandit tu la asta mai inainte.

La o adica, si eu as putea gasi un minimarket format din doua – un magazin de inchiriat casete si DVD-uri si un magazin universal, doi tipi blazati care sa faca pe protagonistii, alti cativa pierde-vara care sa apara periodic, doua tipe mai dezinhibate verbal si o camera de filmat care sa imi redea alb-negru. M-am blocat, insa, cand a venit vorba de scenariu.

Acum s-ar fi putut manifesta invidia fata de Kevin Smith (regizor si scenarist), daca acest ignobil sentiment nu ar fi fost pur si simplu sufocat de entuziasm. Entuziasm in fata unor discutii delirant de amuzante si uluitor de inteligente, purtate cu o verva placida de tot hazul de interpretii Brian O’Halloran, Jeff Anderson, Marylin Ghigliotti, Lisa Spoonhauer si toti cei care se se scurg prin fata sau spatele tejghelelor.

Exemple de dileme existentialiste vehiculate de cei amintiti? Au fost muncitorii de pe nava Death Star din Return of the Jedi victimele unui abuz? Ce conteaza la sexul oral: cantitatea anterioara sau implicarea emotionala? E onest sa te enervezi pe cea care e subiectul controversei precedente, cand tu te gandesti la alta? S.a.m.d.

Revenind la imaginea alb-negru, de multe ori e doar un truc ieftin pentru a acoperi deficiente tehnice sau de continut. Nu si aici, unde functioneaza in a amplifica efectul de capodopera, termen de care nu ma feresc de loc. Clerks e o capodopera, a artei minore, ce-i drept, dar capodopera fara doar si poate. Ca un argument in plus, scena in care Jay si Silent Bob (personaje secundare care vor fi, mai tarziu, subiectul unui film separat) danseaza in clar-obscurul exteriorului magazinului mi s-a parut curat Caravaggio in miscare.

Clerks2

La senzatie de valoare perena pe care o degaja Clerks contribuie si impartirea actiunii (care exista, chiar si in conditiile existentiasmului static porcos al dialogurilor) in capitole, fiecare fiind intitulat cat mai sugestiv cu putinta. O gaselnita care altminteri ar fi astupat lacune in scenariu, dar care aici contribuie la construirea unui monument dedicat nonsalantei, al lipsei de ambitie, al anti-grandorii. Nu putem fi toti Jivago, Lincoln sau Titus Steel, nu?

Nu stiu daca pe lista celor 1001 de filme de vazut intr-o viata se afla si Clerks, dar sigur l-as plasa pe lista celor 1001 de filme de vazut pentru a evita decesul in stare de stupiditate acuta.

Clerks4

Dubla lejeritate pariziana

By Iulian in Filme 1 Comment

Era o vreme cand Parisul era la moda. Reformulez, Parisul este tot timpul la moda.

Era o vreme cand Audrey Hepburn era la moda. Nu, nici asta nu merge, superba filiforma este tot timpul la moda, chiar au resuscitat-o virtual de la un moment dat.

Ce vreau sa spun e ca in decada a 6-a a secolului trecut au aparut doua filme foarte asemanatoare, care o au pe Audrey Hepburn in prim plan, se petrec in Paris si mai au o sumedenie de lucruri in comun, cel mai important fiind ca sunt excelente amandoua.

Cronologic vorbind, primul a fost Charade (1963), in care protagonista afla ca barbatul i-a murit in conditii misterioase si vede cum ii dau tarcoale diversi indivizi care pretind ca este in posesia unei fabuloase averi pe care i-a lasat-o defunctul.

Al doilea a fost How to Steal a Million (1966), in care Hepburn este nevoita sa fure statueta pe care insusi tatal ei o donase unui muzeu, pentru a preveni expertiza care ar fi aratat-o drept un fals si care l-ar fi distrus pe multiubitul ei papa, mare amator de reprodus si vandut Van Gogh-uri pretins originale.

Desteptaciunea lejera a celor doua pelicule le aduce impreuna. Situatiile se solutioneaza nu realist, ci printr-o inteligenta specific cinematografica, pentru care trebuie sa ai apetenta si toleranta, daca vrei sa savurezi un film, din acea perioada, mai ales.

2_Charade1

Foarte asemanatoare sunt si relatiile lui Audrey Hepburn cu actorii din rolurile principale. Despartiti de 30 de ani ca varsta, Cary Grant din Charade si Peter O’Toole din How to Steal a Million au in comun aerul fermecator-sarcastic cu care o invaluie si o seduc (sau se lasa sedusi, inca nu mi-am dat seama clar) pe superba filiforma. Aceasta, la randu-i, este ravisanta fara niciun fel de efort, iar procesele chimice dintre ea si partenerii de ecran sunt dense, ca poti sa le simti.

Rolurile secundare care ii inconjoara pe protagonisti sunt jucate de actori de cea mai buna calitate: Charade – James Coburn (oscarizat), George Kennedy (oscarizat), Walter Matthau (oscarizat); How to Steal a Million – Hugh Griffith (oscarizat), Elli Wallach (Uratul din The Good, The Bad and the Ugly, adica tot un fel de Oscar al posteritatii), Charles Boyer (cvadruplu nominalizat la Oscar si care a dus engleza cu accent frantuzesc pe culmile rafinamentului).

Exista si un actor comun celor doua filme – Jacques Marin – in roluri similare, de om al legii care e cu un pas, doi in spatele evenimentelor si care este iritat in cea mai mare parte a timpului, spre amuzamentul nostru, pe care il starneste cu figura-i simpatica.

Regizorii sunt, de asemenea, grei din bransa: poate ca William Wyler, cel care a ghidat How to Steal a Million din spatele camerei, este mai titrat (The Best Years of Our Lives, Mrs. Miniver, Ben-Hur), dar Stanley Donen compenseaza prin faptul ca a dat lumii un cadou inubliabil – Singin’ in the Rain – si chiar Charade poarta eticheta onoranta de „cel mai bun Hitchcock pe care Hitchcock nu l-a facut”.

2_Million1

Oricum, cei doi sunt impecabili in a sugera cadrul parizian in niste filme care se petrec mai mult de trei sferturi in spatii interioare. Cateva imagini scurte cu un colt de cafenea, un nume frantuzesc de hotel, un parc, Sena de departe sau pe fundal si poti sa juri ca esti acolo. Unde altundeva s-ar putea desfasura un mister care implica arta, cultura si o poveste de dragoste?

Initial, gandisem acest articol ca o comparatia din care urma sa reiasa care dintre cele doua filme este mai reusit. Dar ce atata adversitate, mi-am zis. Hai sa gandim cele doua filme ca pe doua fete ale unei monede din acest tezaur inestimabil care este cinematografia de calitate.

Witches are Bitches

By Iulian in Filme 3 Comments
James Franco, you lucky son of...

James Franco, you lucky son of…

Au englezii un cuvant – Schmaltz – care, pe langa rezonanta adorabila, mai are si un sens demn de stiut, ceva gen o tocatura amestecata de sentimentalisme inutile si clisee ultrauzitate. Schmaltz-ul m-a urmarit in multe escapade de-ale mele cinematografice, deci nu ma mir cand il intalnesc.

Craiova merge incet, dar ondulat, pe drumul modernizarii; o borna in acest traseu este noul cinematograf 3D Colours, al carui invitat am fost pentru a viziona avanpremiera filmului Oz the Great and Powerful, un prequel la povestea incantatoare a micutei Dorothy, despre cum vrajitorul eponim a ajuns mare si tare in Orasul de Smaragd.

Stiti deja ca tehnologia 3D nu a fost vreun motiv de incantare pentru mine pana la Life of Pi, cand am inceput sa prind speranta ca se poate ralia artei filmului si nu doar o stirbeste in favoarea senzatiilor. Genericul lui Oz the Great and Powerful e bucata care pune cel mai mult in valoare echipamentele celor de la 3D Colours, e promitator, dragut si stilat si te imbie sa te cuibaresti si mai apasat in scaunele cele confortabile, in asteptarea actiunii ce va sa vie.

Pastisarea cromaticii din The Wizard of Oz (cu alb-negru pentru lumea reala si culori intense pentru cea fantastica) n-a fost o surpriza, era nevoie de un liant cu ilustrul predecesor. Dupa ce acesta este cimentat prin niste efecte 3D cam prea apasate (Uitati ce putem face cu rosu! Si cu verde! Si cu albastru!), apare prima felie de Schmaltz.

Prima din multe, care se vor succeda pana la final, cand se si vor ingrosa rau de tot, conturand povestea escrocului cu inima buna, care, fara voia lui, e pus in situatia de a face pe eroul (cine nu simte ca toata treaba asta ii e familiara, chiar e un sihastru intr-ale filmelor). Intre feliile de Schmaltz se mai strecoara niste replici reusite, doua personaje simpatice – o maimuta inaripata si o fetita de portelan – si trei tipuri de bunaciuni:

1. Bunaciunea inteligent-dominatoare: Rachel Weisz. Si in The Mummy, desi pare fragila, tot afurisita e, ca sa nu mai vorbim de The Constant Gardener sau Agora. Weisz beneficiaza de cea ampla gama de reactii de redat, pe care le executa cu talentu-i deosebit, realizare pulverizata, insa, de ridicolul zbor vrajitoresc vertical si de gesturile cu mana care mi-au adus aminte de Liar, Liar si de THE CLAWWW!

OZ2

2. Bunaciunea angelinajoliana: Mila Kunis. Adica aceea care prin ochi, urechi, par, ridicari din gene, mers s.a.m.d. te invita sa o f…latezi cu un compliment. La un moment dat in timpul filmului, Mila Kunis sufera o transformare coloristica, dar care ii lasa decolteul intact. Concluzia: verzi sa fie, barbatii tot acolo ajung cu privirea.

OZ3

3. Bunaciunea pisicesc-exigenta: Michelle Williams. Blonda care a interpretat-o excelent pe Marlyn Monroe renunta la sofisticarii si recurge la alternari de priviri galese cu unele pline de repros; meritul ei major este de fi cea mai sexi captiva cu bratele atarnand intr-o parte si intr-alta, fapt ce a starnit sadicul din  mine, care a spus in gand: Mai tineti-o asa cateva minute, va roooog!

OZ4

Toate aceste trei vrajitoare se dau la James Franco Oz, care alterneaza si el momentele in care isi demonstreaza inzestrarea actoriceasca cu altele in care afiseaza un exagerat ranjet cabalin. Cand spun ca se dau la el, nu exagerez cu nimic. Lascivitatea celor trei farmazoane devina atat de transparenta, incat replicile badaranesti mi-au iesit pe gura fara voia mea, totul culminand cu reunirea celor doi (nu conteaza care) in care remarca ei („E prea stramt aici!”) mi-a reamintit de bancul cu Bula si Savista, urata satului.

Despre efectele 3D, numai de bine, sunt cu duiumul si ostentative, de la monezi la sulite si indeobste cam tot ce poate zbura si e contondent pentru privitor.

In ultima instanta, Oz the Great and the Powerful este un test simplu de personalitate masculina: Pe care bunaciune o preferati?

O nouă gâlşeavă pă şer

By Iulian in Filme 4 Comments

StarWars

Cand se apuca Hollywood-ul de un proiect cu nume greu, media si Internetul incep sa vuiasca. Acum inca doar vibreaza la stirea ca se vor mai face niste filme Star Wars.

Despre utilitatea resuscitarii acestei epopei se poate discuta mult si bine. Nu asta ne intereseaza in mod special, ci ideea ca povestea va fi plasata cronologic dupa episoadele cele vechi, cele care au zguduit lumea cinematografiei si s-au imprimat irevocabil in mentalul colectiv mondial.

Ca urmare, au aparut intrebarile firesti, ca de pilda: Cine o sa joace in acest film? Cei mai multii dintre interpretii de pe vremuri sunt inca in viata, dar varsta nu le mai permite sa faca pe protagonistii. Un exemplu ar fi Harrison Ford in Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull, unde pur si simplu nu mai e capabil sa redea aceeasi vitalitate, iar asta se intampla (Nota bene!) in 2008. O idee ar fi, totusi, ca Mark Hamill (a.k.a. Luke Skywalker) sa preia rolul de mentor intelept si bine trecut prin ale Fortei, rol pe care l-a facut nemuritor inegalabilul Alec Guinness ca Obi Wan Kenobi.

Deci avem nevoie de actori proaspeti. De ales, avem de unde, dar nu-i o responsabilitate usoara, in special pentru ca inca nu se cunoaste nici ce directie vor urma noile filme: vor reincalzi lait-motive de mult uitate si vor miza miza pe pasiunea connaisseurilor? Cam greu, daca socotim ca acestia sunt cam de aceeasi varsta cu actorii din distributia Episoadelor IV-VI si au, poate, alte prioritati. Sa construiasca o poveste moderna, axata pe dragostea imposibila dintre o umanoida cu figura de lemn si un Jedi efeminat, crescut de mic de vampirii de pe Tatooine? Succes de box-office s-ar putea inregistra, dar realizatorii se expun la linsaj din partea lotului inca ametitor de mare de fani inraiti.

Si asa episodele cele noi, care spun povestea de dinainte, au dezamagit pe multi. Nu si pe subsemnatul, care a indragit nespus The Phantom Menace, s-a amuzat copios la kitsch-ul si ineptia din Attack of the Clones si a fost satisfacut de liantul oferit de Revenge of the Sith. Altii, insa, au gasit tomuri intregi de obiectii, de la hiper-CGI-zarea chiar si a celei mai marunte scene (canci filmari in aer liber, traiasca ecranul verde/albastru si programatorii de dupa) pana la circumvolutiuni ale scenariului gen „au cerut modificarea Constitutiei, ca sa ramana Natalie Portman regina inca un mandat” (sa vad eu roman capabil sa suporte discutii de-astea pana si in Star Wars) si ajungand la cel mai detestat personaj, Jar Jar Binks, urecheatul cu dictie indoielnica. Ca un fapt divers, s-a realizat un sondaj de opinie pe Internet despre ce ar vrea sa vada lumea in aceste noi filme ale francizei si locul intai a fost castigat detasat de solicitarea de a-l vedea pe Jar Jar murind (in chinuri). Ce oameni!

Cum sa doresti pierirea unei asemenea creaturi? Cum???

Cum sa doresti pierirea unei asemenea creaturi? Cum???

P.S. Nu-i asa ca nu sunt singurul care ar vrea sa-l vada pe Steven Segal in Star Wars?

P.P.S. Aaa, si sa nu uit de Adam Sandler.

P.P.P.S. Si de Rob Schneider.

Bond are nevoie de transfuzie

By Iulian in Filme 2 Comments

Skyfall1Pentru mine, Bond a fost, este si va fi Pierce Brosnan. Inalt, britanic, aratos, incat sa justifice atractia exercitata asupra bunaciunilor care s-au perindat prin filmele cu el, dar si cu aer subtil de comedie, menit sa ne reaminteasca permanent ca universul acestui spion-erou este divertisment si nimic altceva.

Nu ca Sean Connery, Roger Moore, Timothy Dalton sau George Lazenby n-ar fi intrunit macar o parte din aceste specificatii tehnice. Numai ca filmele lui Brosnan au coincis cu dezvoltarea mea intelectuala, cu momente in care am legat prietenii mergand la cinematograf, asa ca e firesc sa il prefer pe el.

Alegerea lui Daniel Craig drept urmatorul spion-seducator britanic m-a luat prin surprindere, ca pe restul planetei. Vorba unui hatru din perioada cand iesea Casino Royale, Daniel Craig n-arata nici macar ca majordomul majordomului lui Pierce Brosnan. Dar el, ca actor, mi-e simpatic, asa ca i-am dat primei sale incercari ca Bond o sansa.

Buna idee am avut, pentru ca debutul noului univers Bond mi s-a infatisat ca o lovitura de traznet, cu poate cea mai tare scena de urmarire umana din istoria cinematografiei, una care ar fi parut imposibila si neverosimila intr-un film cu oricare dintre cei amintiti mai sus, inclusiv Pierce Brosnan. Dupa aceea, Casino Royale o ia in jos cu actiunea si coboara la adancimi nebanuite ale ineptiei in Quantum of Solace.

In acest context al impresiei mele generale apare Skyfall.

Prima constatare: Pierce Brosnan a imbatranit grizonandu-se, dar Daniel Craig a imbatranit ridandu-se. Scene adrenalinoase pursange nu mai exista, iar vitalitatea pe care o inspira natural inainte e indusa fortat de cadre prelungi cu pectorali video-photoshopati proeminenti si foarte netezi, care contrasteaza flagrant cu cutele de pe figura.

Actiunea filmului prezinta o grava greseala de abordare. La The Dark Knight Rises deplangeam existenta unei bombe nucleare care face praf toata complexitatea psihologica construita de predecesor; in Skyfall e exact pe dos. In universul Bond, raul (a.k.a. villain-ul) vrea sa cucereasca lumea sau macar un continent, o tarisoara acolo. Aici, n-avem parte de nimic care sa zguduie societatea din temelii, doar de o vendeta a lui Javier Bardem (blond!!!) impotriva lui Judi Dench (M).

In regula, sa zicem ca ar mai fi fost povesti cu iz vindicativ in universul Bond, insa aceasta se solutioneaza intr-un mod aproape meschin; in loc sa avem un satelit ucigas indreptat spre Big Ben sau o racheta gonind spre Casa Poporului, bunii si raii se infrunta in stil western, si nu orice fel de western, ci unul placid si cenusiu. E clar ca Sam Mendes, un regizor altminteri inzestrat (American Beauty, Road to Perdition) nu a fost cea mai inspirata alegere

In lipsa grandorii usurele standard a filmelor Bond, Skyfall vrea sa adauge profunzime. Rezultatul e contraproductiv. Daca as vrea personaje de acest fel, m-as uita la A Streetcar Named Desire, insa eu vreau filme cu spioni, care sa ma destinda, in timp ce rontai seminte sau popcorn. Nu-i cea mai elevata dintre functiile cinematografiei, dar e la fel de importanta. Judi Dench, Javier Bardem si Albert Finney (rolul lui e de departe cel mai lipsit de sens) demonstreaza excelente capacitati actoricesti (daca mai era cumva nevoie ca acesti mari sa demonstreze ceva), dar care nu salveaza Skyfall de o impresie generala nasoala.

Ambiguitatea sexuala a personajului lui Javier Bardem nu-i tocmai punctul forte al filmului.

Ambiguitatea sexuala a personajului lui Javier Bardem nu-i tocmai punctul forte al filmului.

Skyfall cu Daniel Craig e ce-a fost Die Another Day cu Pierce Brosnan: un esec artistic pe fond de epuizare, care da de inteles ca Bond are nevoie de transfuzie. Cine sa vina cu sange proaspat?

Ca in bancul cu tipul care a aflat formula fericirii si era catranit ca, desi o calculase in fel si chip, tot nevasta-sa ii iesea ca rezultat, si eu tot la Ben Affleck ca regizor ajung cu gandul. Nici o Kathryn Bigelow n-ar fi rea.

Cat despre Bond insusi, cred ca s-a pierdut momentul cand Clive Owen era in forma virila maxima. Acum sperantele mi se indreapta spre Michael Fassbender (are o privire rece, are apetit – vezi Shame – si are sange de britanic in vine).

Om trai si om vedea.

Serialul Oscarurilor – Epilog

By Iulian in Filme 0 Comment

De cand am facut ochi si minte pentru filme si a inceput sa ma intereseze competitia Oscarurilor, m-am gasit in dilema de a alege intre ce filme imi plac si filmele pe care le vad castigatoare. Acum doi ani, am fost foarte raspicat in a da un pronostic si m-am inselat. Cum sa procedez? Sa apelez la varianta lipsita de sportivitate de a pune doua optiuni la fiecare categorie? Nu, n-ar fi etic din partea mea, asa ca voi parcurge un sinuos drum de mijloc, intre ratiune si simtire.

Iata, asadar, care sunt verdictele mele pentru Oscarurile care se vor desfasura peste mai putin de 24 de ore:

Cel mai bun film – Lincoln

Cel mai bun actor intr-un rol principal – Daniel Day-Lewis

Cea mai buna actrita intr-un rol principal – Jessica Chastain

Cel mai bun actor intr-un rol secundar – Philip Seymour Hoffman

Cea mai buna actrita intr-un rol secundar – Anne Hathaway

Cel mai bun regizor – Ang Lee

Cel mai bun scenariu original – Zero Dark Thirty

Cel mai bun scenariu adaptat – Beasts of the Southern Wild

Cel mai bun film strain – Amour

Cea mai buna imagine – Life of Pi

Cel mai bun montaj – Argo

Cea mai buna coloana sonora – Life of Pi

La alte categorii nu ma pronunt, fie pentru ca nu ma pricep, fie pentru ca nu am vazut toate filmele implicate in cursa.

I suppose in the end, the whole of life becomes an act of letting go, but what always hurts the most is not taking a moment to say goodbye.

Un citat foarte frumos din Life of Pi care reprezinta o greseala pe care, din pacate, o facem foarte des si pe care o sa incerc sa nu o repet si cu acest serial.

Imi iau, astfel, ramas bun de la o editie a Oscarurilor si de la peliculele variate si deosebit de valoroase care au compus-o!