Filme | Caiet de insemnari

Un Oscar cu greutate

By Iulian in Filme 10 iulie 2013 0 Comment

heiress1 Exista Oscaruri care isi pierd valoarea in timp si unele care atarna tot mai greu pe masura pe anii trec si interpretarile pe care le-au recompensat par tot mai stralucite.

Oscarul Oliviei de Havilland in The Heiress pare a fi dobandit de zece ori greutatea initiala. Iata de ce.

Filmul regizat de William Wyler o pune pe eroina intre Scylla Si Caribda, adica intre un tata (Ralph Richardson) care are o parere proasta despre ea si un pretendent cam alunecos (Montgomery Clift), banuit ca i-ar vana averea. Initial, personajul Oliviei de Havilland indreptateste lipsa de consideratie din partea tatalui si o augmenteaza cu dezaprobarea din partea noastra, a privitorilor, fata de usurinta de a se lasa fermecata de primul barbat care ii acorda atentie.

Intre cei doi, eroina etaleaza o gama variata de trairi: sfiala extrema, supunere cvasi-oarba, incantare reprimata, insa socul minunat pe care il incerci urmarindu-i evolutia ce are loc dupa un anume moment critic. Metamorfoza Oliviei de Havilland e uluitoare si da greutate de osmiu statuetei pe care a castigat-o pentru acest rol. E o stralucire damnata in creatia ei, o stralucire pe care nu ti-o poti scoate din minte.

Ceilalti actori sunt pe pozitii de frunte, de asemenea. Ralph Richardson e specializat pe ridicat de sprancene si mici variatii de tonalitate, dar cum le foloseste! Urmarindu-l, e ca si cum am ne-am afla langa un artizan al carui mestesug de mult defunct, al carui ultim reprezentant este.

Montgomery Clift are o prestatie mai de smecheras de anii ’50 ai secolului XX, mai degraba decat XIX, cand este plasata actiunea, dar, chiar si asa, acel ceva cu care nu te poti impaca din personalitatea pe care o transpune pe ecran e ingredientul care intregeste clestele in care este prinsa nefericita protagonista. Miriam Hopkins e raza de umor intr-o poveste altminteri trista, in rolul unei matusi vaduve, care adora sa faca pe petitoarea.

Ca regizor, William Wyler e discret, dar sigur. Se concentreza pe actori, fara a uita sa ii inconjoare cu mici elemente de decor menite a plasa temporal povestea, dar si a-i conferi un aer de drama universala.

Reiau ce spuneam la inceput. Departe de a fi fost atins de patina vremii, Oscarul Oliviei de Havilland a castigat consistent in greutate, incat ar fi nevoie de cativa oameni sa il care.

heiress2

Un Braveheart mai stangaci

By Iulian in Filme 2 iulie 2013 0 Comment

lion1 E un pic nedrept din partea mea sa compar filmul lui Mel Gibson cu unul anterior lui cu mai bine de zece ani, dar subiectele celor doua sunt prea similare, sa ma pot abtine.

Ca si Braveheart, Lion of the Desert prezinta cam tezist lupta pentru neatarnare, curajoasa, dar si plina de sacrificii, a unor bastinasi impotriva invadatorilor straini. In cazul de fata, este vorba despre libienii care s-au opus cu vitejie incercarilor lui Mussolini de a le infeuda tara.

Problema cu Lion of the Desert este ca realizatorii s-au concentrat pe ce tine de istorie si au dat-o in bara cu partea filmica propriu-zisa. Furat de entuziasmul patriotismului regional si de incantarea de a beneficia de fonduri substantiale, regizorul sirian Moustapha Akkad a depus eforturi laudabile de a recrea personajele, costumele, armamentul si succesiunea evenimentelor. Aici intervine un mare „dar”: cei mai multi dintre actorii din rolurile secundar-episodice rostesc replicile ca pe niste poezii de serbare de sfarsit de an, scenele de anvergura sunt alterate tocmai de apasarea cu care se vor realiste, iar filmul per ansamblu plictiseste mai mult de doua treimi din timp.

Povestea ii opune pe generalul Graziani (Oliver Reed), trimis de Musollini (un Rod Steiger intr-un rol micut, dar pe care il exploateaza copios) sa subjuge definitiv Libia, care de ani buni i se opune, condusa fiind de Omar Mukhtar (Anthony Quinn). Curat duelul William Wallace – Edward I, numai ca, daca Anthony Quinn il cam face pe omologul sau Mel Gibson, manierismele exagerate ale lui Oliver Reed sunt de-a dreptul rizibile in fata rautatii impecabil structurate a lui Patrick McGoohan.

M8DLIOF EC006

O sa insist asupra lui Quinn, pentru ca, pe langa faptul ca este protagonistul povestii, este si acela care scoate maximul dintr-un scenariu a la Sergiu Nicolaescu. Mai ales spre final, cand personajul sau da de restriste, mexicanul pe care multa lume l-a considerat si il considera grec il infuzeaza cu noblete si surmenare, pe care nu le reda doar din vorbe, ci din intrega fiinta. Cum aminteam mai in gluma, mai in serios in articolul anterior, in filmele mai slabe se vad actorii mari, pentru ca talentul le iese si mai mult in evidenta cand se confrunta cu amatorismul celorlalti sau cu al peliculei in general.

Imaginea lui Anthony Quinn incatusat, infrant, dar inca in stare sa ceara un lighean cu apa si sa se pregateasca plin de evlavie pentru ablutiuni este amintirea frumoasa care mi-a ramas in minte si motivul pentru care nu regret ca am vazut Lion of the Desert, in ciuda tuturor betesugurilor sale.

M4DLIOF EC003

Intrebari retorice despre Man of Steel

By Iulian in Filme 29 iunie 2013 4 Comments

Zis si Lakshmi Mittal.

V-ati dat vreodata seama ca un film este execrabil dupa doar 2 minute?

Stiati ca Superman are par pe piept? (Cel mai bine e sa nu fi avut niciodata astfel de curiozitati)

Apropo de asta, e vreun barbat care n-a crapat de invidie si vreo femeie care n-a plesnit de admiratie la pectoralii lui Henry Cavill?

Cum recunosti un actor mare? (Raspuns potential: il pui intr-un film prost, unde are replici care se intrec in penibilitate, dar pe care le va interpreta cu mult profesionalism, dovedind ca stofa are; se aplica lui Russell Crowe, Amy Adams, Kevin Costner, Laurence Fishburne si Diane Lane)

Stiati ca „measuring the dicks” se traduce prin „flexarea muschilor”?

Cum poti sa te cobori atat de jos, incat sa copiezi din Transformers 3, un film care atinge la randu-i adancimi abisale ale ineptitudinii?

Stiati ca bunga bunga se mai numeste si cauterizare?

Ce naiba este „reconditionarea somatica”?

Stiati ca bastinasii de pe Krypton sunt dintre cei care au picat Bac-ul la gramatica? Cum poti sa spui: Tu esti fiul lu’ El?

Cum fac sa evit astfel de filme pe viitor?

3 dintre cei 4 P din marketing ai lui Kotler (Pectoralii si Parul de pe Piept).

Cei 4 P de marketing ai lui Kotler: Pectoralii si Par pe Piep intr-o Prost-Productie.

Printr-o lentila deformata

By Iulian in Filme 19 iunie 2013 0 Comment

Jeunet1 Cum ar fi sa privim un film de fantezie tipic american printr-o lentila deformatoare frantuzeasca? Toate elementele pe care le stim ar suferi transformari, unele spre bizar, altele spre amuzant, iar altele ne-ar ramane la fel, adica indiferente.

Cam asa am perceput mult laudata pelicula a lui Jean Pierre-Jeunet, La cité des enfants perdus. Personajul principal nu este vreun puber adorabil, ci insusi chipesul Hell Boy, Ron Pearlman in persoana, un gigant cu suflet si intelect de copil, care cauta sa isi gaseasca fratele, rapit de filiera unui om de stiinta care nu poate avea propriile vise si, de aceea, le fura pe ale nevarstnicelor sale victime. In periplu sau, malacul simpatic se insoteste cu dickensiana Miette, o fetita care face parte dintr-o banda de minori la etate, dar majori la sutit portofele.

Ce se intampla in aceasta pseudo-aventura copiaza tiparul fanteziilor de sorginte hollywoodiana, dar se si departeaza de ele, rod al lentilei pe care Jeunet ne-o pune in fata ochilor. Cea mai laudabila deformare pe care acesta o aduce e ca fiecare personaj al filmului are, macar schitat, o poveste si o personalitate a lui. Preferatele mele ramane caracatita umanoida (jucata de doua actrite diferite, dar asemanatoare) care e un fel de Fagin al gastii de „carteristas” (cei de care trebuie sa va feriti, daca sunteti prin vreun loc aglomerat) si care genereaza fiori in concentratie mai mare decat restul negativilor din film.

Jeunet2

Ce-i drept, convexitatea preocuparii pentru personaje conduce la o concavitate a actiunii care exista doar cat sa nu putem spune ca filmul sta pe loc. Dar acest neajuns se poate remedia mental, dar nu va centrati atentia doar pe protagonisti, ci savurati o constructie fantezista in ansamblul ei.

Ce ar mai fi de spus despre lentila pe care Jean-Pierre Jeunet? Ca este heliomata, deoarece La cité des enfants perdus se desfasoara intr-un illo tempore care nu tine cont de zi si noapte, nuanta generala fiind de maro, cu un pic de ceva sclipitor venind de la masinarii diverse.

Ca tot veni vorba de culori, cred ca un gri ar reda foarte bine, la nivel cromatico-simbolic, modul mi s-a parut acest film: nici prea bun, nici prea prost.

Jeunet3

Filmand culorile

By Iulian in Filme, Sa privim pictura! 17 iunie 2013 1 Comment

Lust for life1 E o sarcina foarte dificila sa redai viata lui Van Gogh (indisolubil legata de opera pe care a plasmuit-o) cu un mediu vizual. Lui Irving Stone i-a iesit in Bucuria vietii, pentru ca jongleaza cu alte mijloace, cu litere, cuvinte, fraze si tot ce decurge din ele. Dar un film opereaza intr-o sfera apropiata de a picturii, iar intensitatea halucinanta a culorilor olandezului e greu de egalat. Unde mai pui ca, precum un aisberg, viata sa si-a derulat teribila inclestare in interior, iar faimoasele gesturi din exterior, precum taiatul urechii sau certurile cu Gaugain n-au fost decat expresii ale acesteia.

In atare conditii, Lust for Life e un film care trebuie privit cu ingaduinta, pentru ca e un demers ingrat, dar care reuseste aproximativ. Povestea o urmeaza pe cea a romanului lui Irving Stone, cu aceleasi omisiuni (necesare, de altfel) sau accentuari care au caracterizat o alta ecranizare a unui roman al acestuia, The Agony and the Ecstasy.

Regia lui Vincente Minelli penduleaza intre didactic si pictural; exista o preocupare constanta de a prezenta amanunte din lucrarile lui Van Gogh, fie prin peisaje mai apasat luminate, fie prin personaje discret plasate in colturi de cadre. Pentru un cunoscator mediu al operei olandezului e o placere sa ii regasesti pe doctorul Gachet (Everett Sloane, intr-un rolisor scurt si de efect), pe Pere Tanguy sau pe zuavii din Arles. Altminteri, tot acest periplu are fie efectul scontat, de a deschide apetitul pentru arta, fie pe acela de a da impresia de supraincarcare.

Lust for life2

Kirk Douglas nu ar parea cea mai inspirata alegere pentru rolul principal, dar, cu tot aerul de star macho de care nu s-a putut dezbara niciodata, acest mare actor gaseste o cale sa redea un spirit chinuit si entuziast, care nu isi gaseste locul pe lume si care isi afla refugiul in pictura. Ce spuneam la inceput despre filmul per ansamblu se aplica si lui, ba chiar aceasta indulgenta nu mai e necesara cand Van Gogh al lui Kirk Douglas imparte scenele cu Paul Gaugain al lui Anthony Quinn.

E ceva colosal in aceste minute cand doi extraordinari artisti ii reinvie pe alti doi. Sunt momentele de gratie ale peliculei, cand Lust for Life sau Bucuria vietii se transforma din metafora in realitate.

Viata e un privilegiu de care trebuie sa ne bucuram in orice moment.

Paul Gaugain (Omul cu boneta rosie) – tablou de Van Gogh

Van Gogh pictand floarea-soarelui – tablou de Gaugain

O borna in istorie

By Iulian in Filme 12 iunie 2013 2 Comments

Quo Vadis1 Exista filme care, fara sa fie capodopere, reprezinta momente remarcabile in istoria acestei arte si, de aceea, nu trebuie ocolite. Quo Vadis (1951) este unul dintre ele pentru ca apartine seriei de productii grandioase in cel mai pur sens al cuvantului, in care se desfasurau forte impresionante, in care nu se facea economie de cadre, de decoruri si de costume.

Povestea este cea din romanul lui Henryk Sienkiewicz, doar ca e mai simplificata si mai lejera, menita sa intretina si doar tangential sa transmita adevaruri adanci.

Distributia este de cea mai inalta calitate: Robert Taylor, aratos si militaros de la natura, e comandantul roman care se indragosteste de tanara crestina Ligia, interpretata de Deborah Kerr, una dintre cele mai gratioase doamne ale cinematografiei, intr-un rol sub imensele ei capacitati artistice, dar pe care il desfasoara cu un superb amestec de intensitate si timiditate. Prima intalnire dintre cei doi este excelent jucata, stand sub semnul unei atractii inevitabile, dar si a barierelor care ii stau in cale: agresivitatea lui cazona vs. pretentia ei ca relatia sa vina din profunzimea sufletului si nu din simpla contemplare a trupului. O ciocnire de atitudini care e veche de cand lumea si se va sfarsi doar odata cu lumea.

Idila celor doi, in care el parcurge o transformare sufleteasca si intelege puterea credintei si a solidaritatii intre oameni, are loc pe fondul raspandirii pline de asperitati a crestinismului intr-un Imperiu Roman degenerat si despiritualizat, condus de un imparatul sarit Nero (Peter Ustinov), posesor al unor mari veleitati de artist, care se vede impulsionat involuntar de patricianul elegant Petronius (Leo Genn) sa arda Roma pentru a gasi o inspiratie mai dihai decat a lui Homer in fata Troiei.

Quo Vadis3

Aceste doua personaje secundare domina componenta artistica a filmului: Leo Genn e cinismul retinut in persoana, al carui scop in viata e sa o observe cu un zambet ironic in coltul gurii si care mimeaza servilismul pentru a se feri de toanele unui dezaxat cu putere. Peter Ustinov e la polul opus, abunda in histrionisme si reuseste o performanta aparte – desi simplist pozitionat ca Antihristul inca din debutul filmului, Nero al lui Ustinov ne devine, daca nu simpatic, atunci interesant, tocmai datorita bogatiei sale expresive, fie ea si pusa in slujba redarii unuia dintre acei bolnavi care ne guverneaza. E ceva similar cu performanta lui Heath Ledger din The Dark Knight, un personaj, nu neaparat pozitiv, dimpotriva, care se materializeaza in fata noastra, transcende simpla conditie de componenta a unei naratiuni, tocmai pentru ca actorul face o treaba atat de buna.

Ce m-a impresionat inca de cand eram mic si am vazut pentru prima oara Quo Vadis a fost anvergura la care este realizat cadrul in care se desfasoara aceasta poveste deopotriva tragica si inaltatoare. Exemple ar fi multe, de la scena triumfului la cea a martiriului crestinilor in arena, dar un amanunt care mi-a ramas in minte e imaginea Popaeei (nevasta lui Nero, interpretata cu aplomb concupiscent si cruzime de Patricia Laffan) care tine in zgarda doi leoparzi. Sper ca aceia care se ingramadesc sa isi ia animale de companie sa nu vada acest film, sa nu le dea idei.

Quo Vadis4

Muzica din Quo Vadis e puternica si insoteste excelent actiunea, deoarece compozitorul Miklos Rozsa a inclus in ariile coloanei sonore melodii grecesti antice, grave si impunatoare.

Despre mesajul religios e greu de discutat: una era situatia in 1896, cand a aparut cartea lui Sienkiewicz, alta era in 1951, cand a aparut filmul, alta este acum.

Dar oricine poate fi de acord ca, in magnifica istorie a cinematografiei, Quo Vadis este o borna asupra careia merita sa te opresti.

Quo Vadis2

Robinsonii intre ei

By Iulian in Filme 29 mai 2013 0 Comment

Hell_Pacific1 Riscurile sunt mari cand faci un film cu o idee extrema: sa pui doi actori din culturi diferite intr-un mediu a la Robinson Crusoe, adica o insula virgina, unde recuzita antropica e redusa la minim si sa mai si vrei valori alegorice de la ce se intampla.

Dar cand regizorul se numeste John Boorman (responsabil cu intunecata incursiune in natura salbatica, dar si umana din Deliverance), iar cei doi (unici) protagonisti sunt mega-interpreti precum Lee Marvin si Toshiro Mifune, apar sanse sa iasa ceva interesant.

Japonezul si americanul sunt amandoi soldati ai natiilor respective in cursul celui de-al Doilea Razboi Mondial; naufragiati pe o bucata de pamant din mijlocul celui mai mare ocean de pe Terra, isi fac zile fripte unul altuia pana cand invata sa se tolereze si sa colaboreze pentru a face o pluta care sa-i scoata de pe domiciliul insular fortat. Replicile sunt putine si bilingve, pentru ca, pentru a accentua efectul de parabola al peliculei, fiecare dintre cei doi se rasteste, se injura si se tachineaza cu celalalt in graiul sau.

Cei doi nu schimba replici in adevaratul sens al cuvantului, dar asta nu inseamna ca nu joaca; rolurile sunt mai mult expresive si fizice, pentru ca Boorman (mare manuitor de cadre in natura) nu-i menajeaza si ii pune sa se catere, sa inoate, sa traga la vasle, pentru ca mesajul „unde-s doi, puterea creste in lupta cu fortele potrivnice ale lumii inconjuratoare” sa capete consistenta.

Coloana sonora este psihedelica si enervanta luata separat, dar in contextul filmului are un rol adecvat in a spori tensiunea care ii macina pe cei doi naufragiati.

Aceasta realizare cinematografica sufera la alfa si omega, adica la primul lucru pe care il vezi, titlul, si la ultimul, adica scena de final. Hell in the Pacific sunt a titlu de film de categoria B (de aceea nici nu l-am pomenit pana acum), ceva cu omoruri gratuite pe o insula, fie Seagal suparat pe niste mafioti care i-au rapit nepoata pe care n-o mai vazuse in viata lui, fie cu vreun grup de adolescenti in calduri care dau peste un asasin in serie.

Finalul e oarecum scuzabil, pentru ca evolutia pana la momentul sau sta sub semnul simetriei si echidistantei, iar realizatorii au incercat sa pastreze asta, introducand, totodata, si un dram de fatalism vis-a-vis de natura umana. Poate ca ar fi fost mai indicat sa ii fi lasat pe Lee Marvin si Toshiro Mifune sa pluteasca pe un cadru larg de crepuscul si sa aplice THE END. Asa, i-au suparat si pe americanofili(fobi) si pe niponofili(fobi), taman ca Siegfried din Cantecul Nibelungilor.

Hell in the Pacific (bai, da’ urat mai suna) e dovada ca experimentele cinematografice sunt simpatice, atat timp cat nu sunt prea frecvente.

Hell_Pacific2

Copiii din miez de noapte

By Iulian in Filme 21 mai 2013 0 Comment

Al Doilea Razboi Mondial a fost o noapte, cea mai lunga, mai intunecata si mai urata din istoria omenirii, iar in mijlocul ei, invaluiti de negura atrocitatilor, s-au aflat copiii.

Asta e mesajul pe care il transmite inceputul filmului The Search, regizat de Fred Zinnemann. Un inceput frapant, cu imaginie fara coloana sonora cu siruri de copii cu fete abrutizate, expirand teama prin toti porii si chinuiti de foame. Aceasta este partea peliculei care o face mai mult decat o relativ simpla melodrama despre reunirea unui copil cehoslovac cu mama sa, cu ajutorul unui soldat american inimos.

Bucata dedicata personajului colectiv al copiilor nu putea fi realizata cu un asemenea impact decat in 1948. Suita de cadre prelungi, cu o voce trista care nareaza si ne transmite si noua un sentiment suplimentar de amaraciune, cu imagini alb-negru care, acoperind mizeria, nu fac decat sa o accentueze, ar fi astazi un experiement care n-ar mai surprinde pe nimeni, data fiind varietatea stilistica a cinematografiei moderne. Dar la nivelul anilor de dupa razboi, asa se faceau filmele si, tocmai de aceea, aceasta scena poarta sigiliul perenitatii.

Din grupul de copii dusi la un centru umanitar pentru a fi returnati familiilor sau pentru a li se gasi unele noi se distinge treptat Karel Malik, un baietel plapand si blond, care afiseaza o tristete aproape matura; micul interpret, Ivan Jandl, a primit un Oscar onorific, care ar fi putut foarte bine si din categoria celor obisnuite pentru ca prestatia sa este de o profunzime deosebita: un copil care joaca pe un copil, dar cu intensitatea actoriceasca a unui adult.

Intamplarea il aduce in grija unui soldat american, jucat cu lejeritate de Montgomery Clift, iar filmul se mai insenineaza si asistam la un simpatic troc sufletesc: copilul mult prea matur reinvata placeri specifice varstei, iar militarul cel fara de griji deprinde abilitatea de a avea grija de altul, proprie unui adult.

Relatia dintre cei doi nu se dezvolta prea mult, pentru ca The Search nu este un film lung, iar o parte a sa este dedicata mamei baiatului si cautarii sale febrile, o bucata a filmului mai putin reusita, dar neindoios necesara.

Daca il analizam scos din context, The Search este o creatie bunicica, dar inegala si chiar incompleta. Insa, pentru anul 1948, a fost o veritabila faclie menita a-i conduce pe adulti si pe copiii din miez de noapte catre zambete si speranta.

Cum stii daca ai trait degeaba?

By Iulian in Filme 14 mai 2013 0 Comment

Detail1

Esti anti-sistem, dar muncesti de te spetesti intr-o multinationala?

Vrei sa fii cool, dar nu stii cum?

Iti place Jack Nicholson, dar nu il stii decat din The Departed?

Nu stii ce fel de cadou sa-i faci amicului care sufera dupa o despartire?

Te plangi ca nu se mai fac filme ca pe vremuri?

Daca raspunzi cu da la oricare dintre aceste intrebari, atunci musai sa vezi The Last Detail. Altfel, ai trait degeaba.

Nu ma apuc sa va spun despre ce e aceste film, aveti pe posterul de sus o descriere mai buna decat as putea scrie chiar si dupa ce mi-as injecta inspiratie in vena.

Detail2

Se trezi si Iulica

By Iulian in Filme 9 mai 2013 0 Comment

Pun ramasag pe o cota de 1 la 3 ca asta va fi reactia a trei sferturi dintre voi cand va voi spune ca intentionez sa scriu despre The Da Vinci Code – filmul.

Si unde mai pui ca nici macar n-am citit romanul pe care se bazeaza, asadar decizia-mi va fi si mai inexplicabila in lipsa tandemului carte-film. De fapt, si de ecranizare m-am ferit la vremea ei. Cand vedeam valuri, valuri de oameni care merg la cinematograf din an in 9 mai (ca sa nu ma iau de sarbatoarea de curand trecuta) cum se imbulzesc in cazul acestei pelicule, am spus un mare pas.

Asta pana intr-o seara ploioasa cand am prins The Da Vinci Code pe un canal de televiziune. Condescendenta care a insotit primele scene s-a transformat in interes, care a ramas constant pana la finaluri – sunt mai multe succesive, pentru toate gusturile sau pentru a premia diverse grade de rabdare ale privitorilor – 1. rabdarea care se epuizeaza cand inca e intuneric in sala; 2. rabdarea de tipul „ia hai sa mai stam, ca poate prindem ceva la generic”; 3. rabdarea maladiva de tipul „am dat bani, vreau sa mi-i scot pana la ultima centima”.

Treaba cu finalurile e singurul mare minus al unui thriller antrenant, care exploateaza (Nota bene! nu exploreaza) chestiuni istorice in mod inteligent, dar sablonard. Controversa religioasa nu ma intereseaza catusi de putin, daca as lua-o in serios, ar insemna sa inghit tot ce mi-a servit cinematografia pana acum, iar eu am stomacul sensibil.

Personajele sunt mediocre spre bune: Audrey Tautou este un obiect decorativ insufletit; Jean Reno este durul francofon de serviciu; Tom Hanks nu e Robert Downey Jr si, de aceea, e mai credibil in rolul de detectiv care se bazeaza pe cultura generala, nu pe bicepsi, tricepsi si fesieri; Paul Bettany da niscaiva fiori in calitate de instrument fanatic; Ian McKellen fura fara discernamant scenele tuturor celor cu care intra in contact. Nu intamplator, bucata de film care contine marea dezvaluire a Cinei cea de Taina e de efect nu pentru ipoteza in sine, ci pentru pasiunea de care actorul englez se lasa furat pe masura ce isi deruleaza expozeul.

Da Vinci Code2

Tema muzicala a lui Hans Zimmer e reusita oricum am intoarce-o si face din finalul de nivel 3 (cel pentru chitrosi – vezi mai sus) un moment inaltator, chiar si dupa desumflarile pricinuite de finalurile anterioare.

Pe langa experienta cinematografica placuta, The Da Vinci Code imi staruie in minte pentru ca mi-a oferit o interesanta lectie de viata: pe cel ce se elibereaza de prejudecati il asteapta delicii nebanuite.

Da Vinci Code3