Schimbare de lider

By Iulian in Filme 4 Comments

Sunt incet in stabilirea de ierarhii si foarte incet in a le schimba. Asa ca, daca ma hotarasc sa dau vreunui film titulatura de „Cel mai…” in vreun gen, asta inseamna ca am cumpanit destul si ca va curge multa apa pe Jiu pana sa afirm altceva.

Spuneam undeva pe acest blog ca In the Mood for Love de Wong Kar Wai mi se pare cel mai bun film de dragoste facut vreodata. Am avut aceasta parere multi ani si iata ca a venit momentul sa lase aceasta distinctie altuia: My Sassy Girl (Nota Bene: nu e vorba de remake-ul hollywoodian, ci de filmul original coreean, Yeopgijeogin geunyeo, pe care, din motive lesne de inteles, l-am prezentat in engleza).

In oricare univers paralel, My Sassy Girl ar fi un film absurd si alambicat, dar in acesta, tot amalgamul de comicarii si scene induiosatoare functioneaza perfect. Protagonistul este un tinerel de-abia iesit din adolescenta, fara aspiratii prea mari, fara prea multa manifestare de testosteron, care isi duce viata fara a avea prea mult habar ce va face in privinta ei. Stand si asteptand metroul, observa ca o tanara, evident turmentata, sta sa cada de pe buza peronului exact pe sine. O prinde in ultimul moment si, desi instinctul de comoditate ii spune s-o lase pe o banca si sa-si vada de drum, inima buna il indemna sa ii poarte de grija pana isi va reveni.

De la aceasta decizie plina de simtire va decurge o relatie cu o dinamica emotionanta si amuzanta, cu patanii care mai de care mai neprevazute, toate intr-o cheie exagerata, dar niciodata obositoare. Actorii (Tae Hyun Cha – asta e el, ca sa fie clar – si Gianna Jun) sunt tineri si frumosi si umplu ecranul cu vitalitatea si expresivitatea lor. Iar in jur totul e viu colorat, de parca Renoir insusi s-ar fi jucat cu aparatul de filmat. Cat despre muzica, My Sassy Girl penduleaza inspirat intre melodii locale si arii universale, astfel incat o poveste din Coreea e perfect inteligibila chiar si pe aceasta gura de rai care este Romanica.

Poate ca toate acestea n-ar fi fost suficiente sa detroneze In the Mood for Love, daca nu s-ar fi intamplat si ceva ce nu e magulitor pentru mine, dar de laudat in privinta filmului: gratie bagajului emotional pe care il acumulasem si a unor montaje mestesugite, am fost pacalit de 2 (DOUA!) ori de acelasi tip de truc filmic in decurs de numai cateva minute.

Nu am suferit foarte din cauza asta, pentru ca mi-am dat seama ca acele doua momente de vulnerabilitate au fost semn ca nu mai vedem My Sassy Girl cu mintea, ci cu sufletul.

Numai un lider te poate conduce intr-acolo.

Vedi Palilula e poi muori

By Iulian in Filme 6 Comments

Stateam in intunericul salii de cinema de la Patria si priveam Undeva la Palilula, cand, deodata, ce-mi trece prin cap? Nu un glont, ca in banc, ci o idee: ce bine ca s-a inventat suprarealismul! Dai de un film ciudat, dar interesant si nu stii de unde sa-l apuci? Pac, suprarealismul! Vezi imagini tulburatoare, morbide chiar, dar nu te poti sustrage farmecului lor? Pac, suprarealismul! Vezi personaje inimaginabile in lumea reala, dar care pastreaza, totusi, o nevazuta filiatie cu aceasta! Pac, suprarealismul!

Asa mi-am tinut in frau acea emisfera a creierului responsabila cu logica, pe parcursul filmului regizat de Silviu Purcarete. Undeva la Palilula incepe cu unele cadre relativ lungi cu un tip carand ditamai geamantanul prin ninsoare. Vericule, daca si filmul asta ma obliga sa vizionez zece minute cum unul umbla si fumeaza si mananca, precum in Politist, adjectiv sau Eu cand vreau sa fluier, fluier, atunci am tulit-o. Aceasta dezonorabila intentie mi-a fost insa prevenita de intrarea in comunitatea cosmareasca, dar delirant de amuzanta a Palilulei, moment in care au demarat scene care se succed, nu cu repeziciune, dar cu un inedit greu de descris in cuvinte. Vrei fir narativ? Pac, suprarealismul!

Ce am remarcat mai intai a fost calitatea imaginilor, cu care nu s-ar fi sfiit sa se prezinte nici Alfonso Cuaron in zilele lui bune. Clare, inventive, colorate in spiritul filmului (adica sa nu va asteptati la alde Jean Renoir), imaginile sunt ca o limba imaginara de cameleon, care te inhata si te trage in universul Palilulei. Apoi apar personajele, care se intrec in a-ti smulge hohote de ras. Aici eu, craiovean prin nastere si domiciliu, am incercat o placere suplimentara. Pe langa George Mihaita, Aron Dimeny sau Horatiu Malaele, apar Sorin Leoveanu (care e N-E-G-R-U), Ilie Gheorghe, Angel Rababoc sau Valentin Mihali. Frumos, n-am ce zice, dar au mai aparut ei pe marele ecran. Da, dar daca iti spun ca in seara cand am vazut filmul, erau un fel de premiera, asa ca aproape toti acestia se aflau raspanditi in sala unde ma gaseam si eu? Aha, e ceva cand simti ca afli undeva in spatiu si timp cand se petrece ceva remarcabil pentru o urbe atat de oropsita ca a noastra.

La un moment dat, apar si excesele in microcosmosul palilulian, dar, culmea, odata cu ele, se intrezareste si un sens. Jos cu suprarealismul, traiasca simbolismul! Stai cuminte, ca nu e nici chiar asa. Doar simti o paralela intre perioada comunista, cu farmecul si puturosenia ei, si cea post-decembrista, cu asa-zisa ei libertate, cu snobismul si artificialitatea ei. Si, daca n-o fi asa, ce, o sa se supere Silviu Purcarete pe mine? Sau voi? Vorba poezioarei:

Se supara cei prosti de-o gluma buna,

Iar cei inteligenti de una rea.

Cum nu stii despre-a mea ce-o sa se spuna

Tu fii prudent si nu te supara.

Cui i-e frica de Orson Welles?

By Iulian in Filme 2 Comments

Filmele lui Orson Welles sunt o provocare pentru intelect, dar un documentar despre falsificatori de arta si despre filosofia contrafacerii cum poate fi? Eu spun ca e neiertator si fascinant.

F from Fake (in franceza Verites et mensonges) arunca provocarea inca din start: Welles se prezinta drept un fel de magician, dar ar putea fi foarte bine un Mefistofel care incurca itele omenirii si se delecteaza prezentandu-le, interactionand cu noi, dar tratandu-ne cu aceeasi condescendenta.

Acest psedo-documentar e imposibil de rezumat: urmareste povestea unui falsificator de arta, un est-european rafinat si mitoman, dar si pe a biografului sau, un tip cel putin la fel de dubios, dar Welles nu ezita sa faca referiri la propria persoana si la cariera sa artistica, apoi introduce o bunoaca sub numele ei adevarat in povestea unor falsuri dupa Picasso, dar deja la acel punct nimic nu mai e sigur si, cu atat mai putin, clar.

Nici gand insa ca toate acestea sa se petreaca linear, pentru ca F from Fake este o continua jonglerie cu imaginile si sunetele, cadrele si vocile, astfel ca un ultra cerebral l-ar cataloga, pe buna dreptate, drept un amalgam fara nicio noima.

Dar nu cerebral trebuie sa va aplecati asupra acestei ultime mari realizari a celei mai tragice figuri a cinematografiei. Aveti nevoie de ceva ce nu e la indemana oricui: sa acceptati ca puteti fi pacalit si ca veti fi pacalit. Usor, veti spune, dar nu e vorba despre acea acceptare superficiala cu care mergem in sala intunecata de cinema. E ceva mai adanc si mai neplacut pentru ca din asta iesim vulnerabili, manipulabili si zdruncinati in convingerea ca suntem stapani pe propria minte.

Nici macar o grandioasa pelicula recenta care se delecteaza copios cu sinapsele noastre nu reuseste asa ceva. E vorba, evident, de Inception, care, desi are straturi peste straturi, nu e neinteligibil, dimpotriva, te face sa te simti destept si asta place.

Orson Welles, pe de alta parte, nu se preocupa sa intretina iluzia desteptaciunii spectatorilor sai; lui ii place sa se joace, precum un copil care pune la cale o festa unor parinti care au griji mari pe cap, fiind absolut sigur ca o vor gusta si ei.

Pentru lumea cinematografiei, Orson Welles a fost un proscris, atat din cauza mercantilismului lumii filmului, dar si din a propriilor excese. F from Fake m-a induiosat pentru ca am vazut o libertate de expresie pe care nu si-a mai permisese de la Citizen Kane, dar si pentru ca am constatat ca Orson Welles nu a purtat niciodata prea multa pica lumii care l-a marginalizat, ci, in amurgul vietii si carierei sale, i-a oferit o lectie impecabila despre cat de importante sunt minciunile artei in descoperirea adevarului.

O lectie impecabila care poate fi parcursa cu o singura conditie: sa nu va fie frica de Orson Welles.

Inclestarea titanilor

By Iulian in Filme 3 Comments

Nu e vorba despre  Clash of the Titans in traducere romaneasca, e vorba despre ceva aflat fix la polul opus, adica al excelentei in arta cinematigrafica.

Amicii de la filme-carti.ro au lansat o leapsa despre cele mai bune filme religioase; nu ma dau in vant dupa astfel de initiative ricoseistice online (numai la una am dat curs pana acum), iar despre religie nu discut din principiu, dar nu se cadea, conitza mea, sa ramai fara coledzi, ma inteledzi, asa ca le raspund printr-o descriere a peliculei Inherit the Wind.

Va aduceti aminte scena cu Al Pacino si Rober de Niro din Heat? Cred ca sunt in asentimentul multora cand spun ca tot filmul al lui Michael Mann pare a fi construit fix pentru a genera acele cateva minute, pe care un mapamond intreg le astepta de zeci de ani.

Inherit the Wind are exact efectul acelei scene, dar dilatat pe durata a peste doua ore. Intr-un orasel din sudul Statelor Unite, conservator si religios, un tanar profesor indrazneste sa predea elevilor teoriile lui Darwin despre evolutionism. Este arestat si trimis in judecata, dar procesul sau depaseste limitele unei simplu proceduri juridice si se transforma intr- o inclestare intre vechi si nou, material si spiritual si orice alta dihotomie mai credeti voi de cuviinta.

Deliciul pe care il ofera Inherit the Wind vine din ringul ideatic care ii pune fata in fata pe doi actori de categorie grea: Fredric March este campionul religiei si acuzatorul tanarului profesor, iar Spencer Tracy este avocatul sau si al dreptului la libera exprimare. Cei doi actori uzeaza de tot arsenalul din dotare: March este emfatic pana la exagerare, dar captivant prin diversitatea exprimarii, Tracy este arid, cinic, dar impecabil ca aparator al dreptatii si cu acea cautatura ironica pe care nu poti sa nu o indragesti.

Cu asa piese de calibru la indemana, regizorul Stanley Kramer (mare specialist in courtroom drama – vezi Judgement at Nuremberg) nu trebuie decat sa aleaga unghiurile potrivite de filmare si sa ii lase pe cei doi dublu oscarizati sa se desfasoare in voie.

E interesant de constatat cum interpretari bune par excelente cand vezi ca reusesc sa isi gaseasca loc langa altele titanice de-a dreptul. Tabloul acestei drame cu reverberatii pana in ziua de azi este completat de un pastor mult prea patruns de misiunea sa divina (Claude Atkins), un judecator credincios, dar si intelept (Harry Morgan – simpaticul colonel Potter din serialul M.A.S.H.) si un jurnalist ateu caruia ii place sa ii ia la misto pe habotnici, jucat de, supriza, Gene Kelly. Cel care, la o temperatura la care altii zac in pat, a oferit in Singing in the Rain un moment cu care ne putem recomanda ca specie oriunde in univers, demonstreaza aici ca fost si un mare actor, nu numai un coregraf si un dansator desavarsit. Poate chiar mai mult decat Oscarul onorific primit in 1952, cel mai frumos omagiu adus lui Gene Kelly e ca replica esentiala a filmului ii apartine.

Ca mesaj, Inherit the Wind tinde sa infiereze intoleranta celor pentru care credinta nu mai are suportul omeniei si acorda primatul libertatii in fata dogmei, dar nu e nicidecum vreun manifest anti-religios. Toti, inclusiv personajul lui Spencer Tracy, recunosc cea mai mare calitate a religiei: comuniunea pe care o aduce intre oameni. Ajungand cu gandul aici, nu pot sa nu-mi aduc aminte o imagine pe care o revad aproape saptamanal, dar de care nu ma satur niciodata: in drum spre sala unde imi desfasor antrenamentele, trec pe langa o biserica dintr-un cartier aproape periferic al Craiovei si vad o grup mare de oameni adunati pe un spatiu restrans; nimeni nu pare deranjat de aglomeratie, toti asculta slujba, in timp ce, in curtea lacasului de cult, copii se joaca fara nicio grija, dar si fara galagie.

Fie ca sunteti credinciosi pana in maduva oaselor, fie ca sunteti ateii cei mai inraiti, daca vedeti Inherit the Wind sigur va veti converti la dragostea pentru filme clasice.

Sperietura pe bune

By Iulian in Filme 1 Comment

Dragostea a fost cantata de cand lumea. Eroismul in razboi a avut si el poetii lui. Dar frica? A avut frica pana acum parte de elogiul care i se cuvine pentru rolul pe care l-a jucat in dezvoltarea omenirii?

Eram tentat sa zic nu, pana sa vad Le salaire de la peur, regizat de Henri-Georges Clouzot. O idee simpla, dar infricosatoare: intr-un satuc sud-american vai de mama lui, unde nu se gaseste de lucru, dar se gaseste de baut, patru astfel de someri, fiecare cu personalitatea lui, grupati in echipaje de cate doi, primesc misiunea de a conduce doua camioane pline ochi cu nitroglicerina, pe drumuri de munte accidentate. Nitroglicerina are aceasta simpatica proprietate de a sari in aer daca e zdruncinata prea tare, asa ca va imaginati cam la ce sarcina de rutina s-au angajat cei patru.

Efectul naucitor al filmului este si rodul deciziei foarte inspirate a realizatorilor de a nu incepe actiunea imediat, ci de a o lasa sa lanceazeasca vreo jumatate de ora in oraselul decrepit, rastimp in care ii cunoastem pe viitorii candidati la suicid. Mario (Yves Montand) este un tanar cu apucaturi de pierde vara, care se bucura de afectiunea unei ospatarite incetisoare la minte, dar cu inima buna (excelent interpretata de sotia regizorului, Vera Clouzot; cine spunea ca nepotismul nu e benefic?). Cand in scena isi face intrarea un escroc pline de lene si cu aere de capitala (Charles Vanel), Mario il lasa imediat balta pe amicul Luigi (Folco Lulli), un tip simplu, dar harnic si viguros, pentru a se inhaita cu noul venit. In grupul destul de numeros al celor care vegeteaza se mai distinge si Bimba (Peter van Eyck), tocmai prin faptul ca nu se distinge cu nimic, nu exprima nimic, e placiditatea intruchipata.

Acesti patru indivizi distincti vor purcede in calatoria cu iz de sentinta capitala. De acum intervine frica.

Frica schimba totul: arogantul devine umil, inhibatul se vede eliberat, morocanosul isi dezleaga limba, iar umilul se simte implinit. Frica ii apropie pe unii oameni, schimba raporturile de putere dintre altii, goleste prematur maruntaie sau intareste muschi.

Toate acestea se petrec credibil, pe masura ce vehiculele trosnesc din toate incheieturile si isi poarta incarcatura ucigasa pe drumuri aride de munte. Protagonistii trec prin diverse, nu o sa le dezvalui, ar fi suprema crima din partea mea sa va vaduvesc de placerea de a va simti infiorati pana la ultimul nerv spinal. Ma aventurez sa zic ca orice facultate de psihologie care nu include filmului lui Clouzot in programa obligatorie merita sa-si piarda licenta de functionare.

Pe langa senzatii, Le Salaire de la Peur mai ofera si o morala surprinzatoare: frica e neplacuta, dar absenta ei este funesta.

Farmecul neverosimilului

By Iulian in Filme 3 Comments

M-am decis sa vad The Blind Side ca sa ma dumiresc de ce a luat Sandra Bullock Oscarul, pe care, apropo, l-a primit in aceeasi zi cu Zmeura de Aur; pentru alt film, evident, altfel chiar as fi inceput sa cred ca am intrat in vreo lume de-a lui Murakami, cu doua lune pe cer si oameni mici care ies pe gura.

The Blind Side are un inceput standard de film motivational inspirat din fapte reale. Big Mike (interpretat de un tip chiar foarte mare, Quinton Aaron) e un adolescent de culoare care, prin bunavointa oficialilor unui liceu crestin (stiu, suna aiurea, dar cam asa e pe la americani), in special a antrenorului de fotbal, ajunge sa urmeze cursuri acolo, dar fara a dovedi vreo mare aplecare pentru invatatura si continuand sa isi pastreze conditia de exilat la marginea societatii.

In cadrul unei scene care are, intr-adevar, potential sa umezeasca ochii, silueta sa masiva, trista, dar demna ajunge in raza vizuala vultureasca a Sandrei Bullock, dama bine la 40 si, aranjata din toate punctele de vedere: corp la care se aplica regula bunului simt enuntata de Bob Hope vis-a-vis de Marlyn Monroe, haine de soi, slujba interesanta, banoasa, dar care ii lasa timp berechet si de familie, care consta dintr-un sot ultra-intelegator si patron de nu stiu cate restaurante si dintr-un baiat si o fata, educati si ascultatori in limita posibilului.

Sandra Bullock nu sta pe ganduri, il ia pe Big Mike acasa, ii da de mancat si de imbracat si e chitita sa il adopte. De aici ar trebui sa inceapa o poveste sinuoasa, mustind de substanta dramatica, in care protagonista s-ar vedea pusa la zid de o comunitate intoleranta, s-ar instraina de familie, dar toate s-ar solutiona pana la urma, pentru ca binele invinge raul, asta e clar.

In The Blind Side, insa, fortele binelui realmente sterg pe jos cu cele ale raului. Nimeni din familie nu are ceva serios de obiectat: sotul se mai mira la rapiditatea manevrelor consoartei, dar o stie prea bine, asa ca nu se impotriveste si chiar se alatura initiativei, mezinul e incantat din prima (ce pustan n-ar vrea sa aiba un frate mai mare, mult mai mare, cu care domine in scoala?), doar fiica are o idee de indoiala in legatura cu imaginea ei in randul colegelor, treaba pe care o solutioneaza rapid si, cum altfel, in bine.

Restul de mici incercari la care este supusa aceasta opera de binefacere, inclusiv momentul in care propriile motivatii ale personajelor sunt puse sub semnul intrebarii (idee pe care am apreciat-o) sunt reglate in doi timpi si trei miscari de afurisenia binevoitoare a Sandrei Bullock, care nu si-a abandonat deloc stilul pe care i-l stim din atatea filme, dar pe care l-a directionat altfel si l-a transformat intr-un veritabil motor al povestii. Un motor de Oscar.

Ce mi-a dat de gandit este cat de obisnuiti suntem cu adversitatea, astfel incat sa resimtim asa acut lipsa ei. Recunosc, mi-a luat ceva timp sa ma obisnuiesc cu gandul ca nu se vor ciocni capete si mentalitati, dar, dupa aceea, m-am simtit excelent, pentru ca The Blind Side suplineste inclestarea prin savoare din belsug (pe langa Sandra Bullock, Jae Head in rolul pustanului merita o coronita de premiant – nu va uitati asa la mine, e saptamana „Scolii Altfel” si cand vad puzderia de scolari pe strada, ma apuca nostalgia).

The Blind Side este un film frumos pentru ca este Blind-at impotriva oricaror acuzatii de neverosimilitate, la care poate raspunde exact ca orice persoana care face ceva din suflet si e luata la rost de ciufuti si nihilisti: Da, bah, si care e problema ta?

Voluntariat pe acoperisul lumii

By Iulian in Filme 3 Comments

Kekexili (se citeste Căcăsili – hai, radeti acum, ca dupa ce o sa vedeti filmul, nu o sa va mai vina) este o creatie cinematografica aparte.

Vine din China, dar nu e chiar chinezesc, pentru ca actiunea se petrece in Tibet, iar limba in care se vorbeste este cea din partea locului, mai aspra, nu asa de melodioasa precum chineza din Crouching Tiger, Hidden Dragon sau Hero, fiind graiul unor munteni invatati cu vitregiile naturii.

Desi se bazeaza pe o poveste reala – lupta unor voluntari locali impotriva braconierilor care decimeaza o specie rara de antilope – nu e chiar un documentar, cu toate ca personajul care filtreaza povestea este un reporter din Beijing. Ca sa imi argumentez aceasta afirmatie, o sa fiu putin cinic si o sa recunosc ca nu neaparat drama, cat frumusetea autonoma a filmului m-a facut sa imi doresc sa scriu despre Kekexili (in engleza Mountain Patrol).

Aceasta frumusete se compune din mai multe. In primul rand, peisajele vaste ale podisului tibetan, filmate si redate cu atata dragoste de catre realizatori, incat pana si eu, spectator a carui experienta era mediata de tehnologie, am putut sa simt fiorul de a fi unul cu natura intr-un loc caruia i se spune pe buna dreptate „acoperisul lumii”.

Personajul central, conducatorul trupei de voluntari (interpretat de Duobuji)  este o figura cel putin interesanta. Luati expresivitatea faciala diminuata specific asiatica, reduceti-o si mai mult prin gravitatea unui om al muntilor si apoi incercati sa intuiti cand simte speranta, cand deznadejedea, cand e cat de cat vesel, cand e nevoit sa faca unele concesii altminteri de necrezut. Frumusetea este ca veti reusi, pentru ca toate aceste stari par a veni din suflet, nu sunt doar niste miscari ale muschilor fetei.

Trupa de voluntari este formata din personaje care nu se evidentiaza foarte mult, decat prin stoicismul cu care au indurat pe bune frigul tibetan in timpul filmarilor. O exceptie ar fi unul dintre ei care, pentru a face rost de bani de benzina, isi combina o gagica sa-i imprumute niste parai, in conditiile in care tot el promisese ca o scoate din saracie si o face mare vedeta. O scena savuroasa, dar un pic amara.

Din partea braconierilor, exista un batran cu un instinct de supravietuire IN-CRE-DI-BIL, care m-a incantat in toate cele cateva minute cat a aparut. Inca un argument pentru autonomia laturii artistice a acestui film fata de povestea reala pe care se cladeste.

Spuneam ca aceasta din urma prezinta „lupta unor voluntari”. Ambele cuvinte ale acestei expresii trebuie luate literal: cei care actioneaza impotriva braconierilor nu sunt platiti pentru asta, indura lipsuri si privatiuni si, mai ales, pericole, pentru ca aceia care vaneaza antilopele au arme si nu ezita sa le foloseasca. La fel cum nu o fac nici voluntarii, astfel ca in aceasta inclestare se pierd vieti omenesti.

Asta m-a facut sa ma gandesc: as fi oare in stare sa iau viata unui om sau sa mi-o dau pe a mea pentru niste necuvantatoare? Nu am ajuns inca la un raspuns, dar deoarece Kekexili e un film atat de frumos, pot sa accept si sa respect modul cum au facut-o altii.

7 motive sa iubim Casablanca

By Iulian in Filme 1 Comment

In 2012 se implinesc 70 de ani de cand a aparut Casablanca, iar pentru fiecare decada scursa de atunci se poate gasi un motiv sa iubim acest film:

1. Sydney Greenstreet si Peter Lorre – unul mare, altul mic, doi actori deosebit de pitoresti, pe care, pe unde ii vezi, pe acolo ii indragesti.

2. Figura parca daltuita a lui Humphrey Bogart, imbibata in clarobscur. Cum ar zice englezu’: Need I say more?

3. Scenariul scriu si rescris de atatea ori, incat a naucit-o pe sarmana Ingrid Bergman, care nu a stiut pana in ultimul moment cu cine avea sa ramana, asa ca a rezultat o indecizie perfect naturala. Incredibil, daca stau si ma gandesc mai bine, cei care au facut Casablanca au atins visul sapiential al omenirii: sa afle ce vor femeile.

4. Glacialitatea lui Victor Laszlo, interpretat de Paul Henreid, diferita de cea a lui Bogart, una menita sa inspire admiratie, dar nu neaparat pasiune. Exact de ce avea nevoie acest triunghi amoros.

5. Da, ati ghicit, replicile acelea.

6. Capitanul Louis Renault, interpretat cu un absolument adorable savoir vivre de catre Claude Rains, recitand ultimele doua versuri din Invictus de William Ernest Henley: I am the master of my fate/ I am the captain of my soul.

7. Rezonanta insasi a numelui Casablanca; nu ar fi fost la fel, daca totul se intampla in Rabat sau in Marrakesh, nu? Casablanca trimite la exotism, la cosmopolitism, la idile, la mister.

Casablanca este camera de asteptare pentru lumea viselor.

Entertainment morbid

By Iulian in Filme 1 Comment

Ce-ati face, daca vi s-ar spune ca ati fost otravit cu o substanta care isi face efectul rapid, astfel incat administrarea unui antidot e inutila si nu va mai raman decat doua zile de trait?

La final o sa va spun ce-as face eu, unul, dar pana atunci sa va povestesc despre D.O.A. (Dead on arrival), un film noir care porneste fix de la premisa de mai sus.

Desi incadrat drept pelicula de categoria B, adica buget redus, fara nume mari in distributie (cu exceptia actorului principal), cu decoruri reduse la minim, D.O.A. sare, insa, fara nicio problema in categoria A.

Un prim argument este protagonistul: Edmond O’Brien. Pasionatii de filme mai vechi il cunosc, poate, drept un excelent interpret de roluri secundare (Oscar pentru The Barefoot Contessa si nominalizare pentru Seven Days in May), asa ca nu mica mi-a fost surpriza sa constat cat de bine se descurca si intr-un rol principal. Si nu unul usor, dat fiind ca notarul pe care il intruchipeaza porneste cu atitudine usurica, sa nu zic usuratica, are o viata misto, o secretara care ii e si amanta si careia ii respinge constant tentativele de ceva mai serios.

Apoi, intr-o incercare de a se mai destinde un pic, pleaca intr-un oras mare, unde tentatii sunt din belsug. Numai ca, intr-o discoteca in care distractia are un ritm nebun, cineva ii toarna ceva in al nu stiu catelea pahar. Dimineata, chefliul se simte naspa, crede ca e mahmur, apoi ca a ingurgitat ceva stricat, asa ca merge la doctor sa se caute. Acolo il asteapta o veste cumplita: o sa dea coltul in doua zile maxim.

De la naturaletea in a reda stari fizice neplacute, Edmond O’Brien trece cu o superba abilitate la acea stare indescriptibila, dar pe care o vom numi conventional disperare, de a sti ca acum esti, dar in curand nu vei mai fi. Sunt cateva minute foarte neplacute pentru privitor, paradoxal, tocmai din cauza calitatii lor artistice. Apoi rasuflam usurati, deoarece nefericitul se inarmeaza cu energie si cu hotararea de a-si gasi propriul asasin.

Intriga are elemente noir standard, include personaje la limita bizareriei, nu e stralucita, insa modul de rezolvare a situatiilor e aparte. Un om care stie sigur ca nu mai are mult de trait nu se mai agata de reguli sociale, nici nu are nevoie sa fie prea subtil, iar rezultatele interactiunilor cu restul personajelor au ceva aproape amuzant, date fiind circumstantele.

Un alt argument forte pentru calitatea filmului este suita de briz brizuri care insotesc anumite scene. De exemplu, cand O’Brien ajunge in hotelul din oras, mai ca nu isi suceste gatul, intorcandu-se dupa reprezentante ale sexului opus, iar fiecare contorsiune este insotita pe fundal de acel fluierat special, prin care masculii bipezi raspund la feronomii emanati voit (sau nu) de catre femelele la fel de bipede. Un artificiu de care s-ar fi ferit orice cineast serios, dar care merge de minune aici. Apoi, discoteca unde se petrece funestul eveniment care va genera actiunea ulterioara, este construita trepidant din prim planuri cu trompetisti de culoare asudati, fum gros de tigara si muzica in crescendo. Curat loc al pierzaniei!

Am mai folosit in destule randuri sintagma „bijuterie uitata„, iar acum o sa o dezvolt putin. Vazand D.O.A., m-am simtit exact ca in acel magazin de vechituri din Sinaia, unde am dat peste un extraordinar ou stil Fabérgé, pe care am platit o nimica toata.

V-am promis ca va spun ce-as face eu in situatia personajului lui Edmond O’Brien; as fi vrut sa pot spune ceva frumos si nobil, dar adevarul este ca tot ce mi-a venit in minte a fost lista de persoane pe care m-as duce sa le bat.

There Is No Country for Army Men

By Iulian in Filme 5 Comments

Toate parerile pe care le auzisem despre The Best Years of Our Lives il recomandau drept un adevarat lord al cinematografiei. 7 premii Oscar, printre care cele pentru cel mai bun film, cel mai bun actor in rol principal, cel mai bun actor in rol secundar, cel mai bun scenariu, cel mai bun regizor sunt, cumulate, argumente solide in a fi sigur ca n-ai cum sa dai gres, daca-l vezi.

Filmul pare plin de gravitate, daca judecam dupa rezumatul standard al subiectului: trei americani care au luptat in Al Doilea Razboi Mondial se intorc in oraselul natal si descopera ca vietile lor si ale familiilor lor au fost iremediabil schimbate de anii petrecuti pe front. Pare leit The Deer Hunter, dar nu e. Este mai luminos si are acea candoare clasic hollywoodiana pe care o ironizam adesea, dar de care avem mare nevoie.

Cei trei protagonisti: Fredric March – infanterist si fost bancher, Dana Andrews – comandant de bombardier si fost vanzator de inghetata si Harold Russell – un tanar de-abia iesit din adolescenta, care si-a petrecut razboiul ca marinar, au intr-adevar dificultati in a-si gasi locul in familii si in pasnicul orasel pe care nu l-au mai vazut de atat timp.

Bancherul nu-si mai intelege copiii, pe care ii gaseste mai mari si cu alte conceptii, si trebuie sa-si reia slujba de finantist nemilos, pe care e nevoit sa o indrepte, culmea, impotriva unor alti veterani, pe care ii intelege, dar pe care ar trebui sa ii  refuze tocmai cand au mai mare nevoie. Vanzatorul de inghetata constata ca gradul si gloria din razboi nu ii tin de foame si trebuie sa revina la a vinde peste casa catre gospodine sictirite si, in plus, se confrunta cu snobismul crescand al sotiei, pentru care uniforma a fost mai importanta decat persoana. Iar tanarul marinar (al carui interpret, Harold Russell chiar si-a pierdut ambele maini in timpul razboiului) are de infruntat stanjeneala celor din jur, care habar nu au cum sa se poarte cu dragul lor frate/fiu/iubit care nu mai este acelasi

Ce e frumos in The Best Years of Our Lives e lipsa patetismului, a fatalismului in prezentarea celor de mai sus. Povestile nu sunt pur si simplu transate si amestecate, ci se imbina natural si chiar mai genereaza si altele. Intre chipesul comandant de bombardier si fata bancherului (Teresa Wright) se naste o idila simpatica, aparent sortita esecului, dat fiind ca el e casatorit, dar careia ii tii pumnii, pentru ca simti ca intre ei e acel ceva la care viseaza femeile si (in adancul sufletului) barbatii.

Marele actor Fredric March e intr-o situatie paradoxala: are cea mai reusita interpretare, dar cel mai putin reusit personaj. March e cand chefliu neostoit, cand businessman glacial, cand tata ironic sau protector, dar aceasta varietate nu se incheaga niciodata cu totul, incat sa rezulte o personalitate complexa. Un mic neajuns al scenariului, care nu-i stirbeste cu nimic meritele actorului, pentru ca March insufleteste fiecare scena in care apare si imprima filmului acea nota de usuratate pozitiva care il impiedica sa devina grav si apasator.

La polul opus se afla Harol Russell, veteranul care isi joaca propriul rol. Poate ca pe alocuri se vede lipsa deprinderii actoricesti, dar asta nu il impiedica pe cel care si-a pierdut mainile in razboi sa creeze un personaj memorabil, un amestec de incapatanare si fragilitate, de voie buna si depresie. Scenariul ii rezerva cele mai emotionante si umane scene, iar Harold Russell va ramane in istorie drept actorul care a primit, in acelasi an, doua Oscaruri, unul pentru interpretare si unul onorific, pentru demnitatea  si curajul cu care a intruchipat pe toti cei a caror viata a fost iremediabil afectata de razboi.

Exista un dublu happy end, dar si si inzecit sa fi fost, tot mi-ar fi placut. America si omenirea ravasite dupa ani de privatiuni si sacrificii aveau nevoie de speranta, iar Hollywood-ul le-a redat-o asa cum numai el stie.