Quand je veux siffler, je siffle

By Iulian in Filme 4 Comments

V-ati intrebat vreodata cum arata o inchisoare cosmopolita din Franta? Pe asa vremuri de criza, numai la asta nu sta lumea sa se gandeasca, dar, daca totusi aveti o astfel de fantezie, Un prophete va poate satisface curiozitatea.

Un tanar francez de origine araba, fara prea mare habar de viata lui, intra la inchisoare. La inceput e singuratic si neinteresant pentru ceilalti, dar o banda de detinuti corsicani, care-i poarta pica unui alt locatar din sectiunea arabilor, il obliga pe protagonistul nostru sa faca pe hitman-ul, oferindu-i ca rasplata protectie si cate o bomboana, o aluna etc.

De aici incepe un veritabil cursus honorum yojimbonian al tanarului arab, care invata dialectul corsican, se baga in trafic cu hasis si face o periculoasa echilibristica intre diverse grupari mafiote, cu scopul de ajunge suficient de puternic sa ii dea in decedatii mamii lor pe toti carora a fost nevoit sa le linga ciubotele pana atunci.

Daca la inceput da impresia ca isi va tarsai figura talamba pe tot parcursul filmului, interpretul principal, Tahar Rahim, isi diversifica treptat gama expresiva si devine tot mai simpatic pe masura ce isi croieste drum catre varf. Tot la capitolul joc actoricesc merita mentionat si Niels Aresdrup, in rolul mafioso-ului care taie si spanzura, chiar si in detentie fiind, si a carui putere se diminueaza pe masura ce, pe nestiute, a aparent prapaditului sau protejat se intareste.

Un prophete are si niste bucati care cad in categoria balast, in special cele cu tenta supranaturala sau mistica, iar partile care tind sa il umanizeze pe protagonist nu stralucesc prin nimic, dar, per total, filmul curge bine si nu simti plictiseala, ba chiar exista cateva scene extraordinare. Exista una care mi-a adus aminte de seria The Godfather, cea in care Profetul isi transgreseaza limitele morale si da lovitura care ii va deschide drumul spre putere. Fata de violenta atenuata a altor scene, aceasta este explicita si viscerala, dar de efect. Si ca tot veni vorba de The Godfather, sarutarea mainii ca simbol al puterii are ca echivalent in Un prophete cele cateva minute de final, iar ultimul cadru al filmului este de-a dreptul incantator.

Am destui prieteni care lucreaza prin multinationale si se plang de sefi naspa. Pentru ei, Un prophete poate fi si un util studiu de caz in aceasta privinta. Printre sfaturile care s-ar desprinde din vizionarea lui ar fi sa incepeti sa lucrati ca freelanceri inainte de a-i pune demisia pe masa, sa fiti indatoritori cand inca mai sunteti in serviciul unui asemenea ipochimen si, cel mai important, e musai sa fiti in stare sa tineti o lama de ras sub limba.

Oscarurile lui 2012

By Iulian in Filme 2 Comments

Nu se cadea, conita mea, sa nu fac macar act de prezenta la comentariile care preced Oscarurile din 2012. Daca anul trecut m-am aplecat separat asupra peliculelor celor mai titrate, anul acesta voi schimba procedura si voi lua fiecare categorie mai importanta in parte.

Ca sa omor suspansul, o sa incep cu Cel mai bun film. Aici trebuie sa fac o distinctie intre filmul despre care cred ca va fi castigator si cel pe care l-as vrea eu. De luat, va lua The Artist, probabil, si nu ar fi o alegere rea, pentru ca este un film inedit si delicios, pe alocuri. Are meritul ca, desi bifeaza cu stil caracteristicile unui film mut (emfaza, decoruri, ecrane cu replici, imagine alb-negru), cand si cand iti aduce aminte ca e produsul secolului XXI. Subiectul e simpatic (moartea peliculelor mute si aparitia sonorului) si genereaza scene amuzante sau aproape induiosatoare, dar, totusi, The Artist e departe de savoarea lui Singing in the Rain. Una peste alta, daca ia Oscarul, nu ma supar, dar nici nu o sa exult.

Filmul caruia i-as da eu statueta este The Help. Cu toate ca barbatii sunt o specie auxiliara si aproape dispensabila in acest film, povestea, personajele si situatiile sunt universal umane. Conflictul dintre tiranie, segregare, prejudecati, snobism, rautate, pe de o parte, si empatie, curaj, solidaritate, umor, bunatate, pe de alta e excelent ilustrat, starile prin care te trece variaza de la incantare la revolta, iar despre interpretari o sa am destul de spus mai jos.

La regie, mizez pe Michel Hazanavicius si The Artist, desi s-a tot vorbit de Martin Scorsese si Hugo, singurul film de la Oscaruri care a reusit chiar sa ma enerveze prin faptul ca e forma fara fond, un exercitiu vizual steril, cu o poveste incoerenta, vag dickensiana, care, precum magarul lui Buridan, nu se hotaraste ce directie sa urmeze: elogiu la adresa lui George Melies, unul dintre pionierii artei cinematografice, sau incursiune in lumea fascinanta a automatonilor? Iar faptul care mi-a displacut cel mai mult este ca puberii din rolurile principale se chinuie sa interpreteze de parca ar fi oameni in toata firea, lipsindu-le  totalmente ingenuitatea irezistibila din primele filme Harry Potter.

La scenariu o sa comasez discutia si nu o sa ma refer la ambele categorii, ci doar la scenariul cel mai reusit. Situatiile din The Artist sunt mestesugit construite, dar cele din The Descendants au ceva aparte. Termenul de tragicomedie nu e nou, dar parca niciodata bucatile acestei aglutinari nu au fost asa ascutite. In nenumarate randuri imi venea sa rad cu hohote, dar un ce interior imi punea piedica, pentru ca nu-i frumos sa te distrezi cand e vorba, totusi, de o persoana aflata in moarte clinica. Iar reactiile personajului lui George Clooney, exagerate in opinia multora, sunt foarte naturale, ca ale oricarui om care isi vede universul bine asezat dat peste cap de un eveniment neplacut. Ca alternativa, nu-i rea nici atmosfera boema din Midnight in Paris al lui Woody Allen.

La categoria Cel mai bun actor intr-un rol principal e bataie mare, dar eu mi-am ales deja castigatorul: Brad Pitt. Imediat va spun si de ce. George Clooney e excelent in The Descendants, amuzant, emotionant si la fel de aratos, dar e ajutat de scenariu si de partenerii de ecran, in special fiica cea mare (Shailene Woodley), uimitor de tare-n gura, si absolut bestialul ei gagic, ramas proverbial la mine in casa („Sid rules”).

Nu-i greu sa-l consideri expresiv pe Jean Dujardin, in conditiile in care trebuie sa-si faca treaba fara cuvinte, dar meritul sau este ca stie sa-si exagereze mimica in momentele in care personajul sau actor toarna un film, si sa o lase mai naturala cand se afla „in lumea reala”. Pentru nivelele astea diferentiate de expresivitate e posibil ca Dujardin sa ia Oscarul, fapt care nu m-ar deranja, dimpotriva.

Dar eu deja l-am ales pe Brad Pitt, pentru ca are un rol mult mai dificil in Moneyball, un film pe care, pana la Hugo, il consideram cel mai plictisitor din 2011, avand ca subiect un sport care nu ma intereseaza deloc, dar chiar deloc. In captuseala hainei de aroganta si aer atotstiutor, Brad Pitt coase frustrari, neimpliniri, regrete, empatie, care se vad doar atunci cand glacialul manager de baseball se mai intinde si mai apare cate-o crapatura. Spre deosebire de Clooney, care isi exploateaza fizicul in slujba interpretarii, Brad Pitt lasa deoparte orice aer de sex-simbol si nu se bazeaza decat pe cum stie sa joace. Adica extraordinar.

La Cea mai buna actrita in rol principal avem o favorita, pe Meryl Streep intr-un film, The Iron Lady, pe care nu l-am vazut, dar care nu a placut nimanui, din cate am observat.  Insa preferata mea e Viola Davis in The Help. Foarte retinuta, nu foarte savuroasa, impunand mai degraba respect, personajul ei imprumuta filmului acea gravitate care il transforma dintr-o simpla comedie intr-o cronica a luptei pentru drepturile celor discriminati. Exista insa o scena in care Viola Davis rade, rade cu pofta omului care trebuie sa stea serios, dar care vede, caruia nu ii e dat sa se exprime, dar care aude, care nu e bagat in seama, dar care intelege. Pentru cel mai frumos ras din 2011, Viola Davis merita Oscarul.

La cel mai bun actor in rol secundar o sa ma limitez la constatari, din lipsa de documentare. Cu exceptia lui Jonah Hill, grasunel si simpatic in Moneyball, restul nominalizatilor sunt veterani. Cu atat mai meritoriu este faptul ca doi sunt ultra-veterani – Max Von Sydow si Christopher Plummer – si se pare ca acesta din urma va castiga. Kenneth Branagh este nominalizat pentru rolul lui Laurence Olivier, ceea ce mie mi se pare extraordinar, pentru ca, intr-un final, conflictul artistic dintre acesti doi mari shakespearieni care nu au apucat sa se dueleze direct este astfel reconciliat.

Pe actritele in rol secundar le stiu un pic mai bine. Berenice Bejo face treaba bunicica in The Artist, dar castigatoarea trebuie aleasa dintre interpretele din The Help, cele care ofera cele mai delicioase si emotionante scene din preferatul meu de anul asta. Octavia Spencer este pur si simplu adorabila in rol de menajera de culoare, cu apetit verbal si chiar vindicativ, iar Jessica Chastain este o adorabila pitzi cu suflet, in totala opozitie cu respectabilitatea reprobabila a personajului lui Bryce Dallas Howard. Daca s-ar putea un premiu ex aequo, ar fi excelent.

Ca incheiere, ii acuz pe membrii Academiei Americane de Film de ingratitudine, prin faptul ca, avand la dispozitie un puhoi de locuri la sectiunea Cel mai bun film, nu i-au acordat unul si lui Harry Potter and the Deathly Hallows: Part 2. Finalul grandios realizat al unei epopei care a incantat mici si mari deopotriva merita acest minim elogiu.

Croit direct pentru legenda

By Iulian in Filme 4 Comments

Mi-e greu sa nu vorbesc in hiperbole despre The Good, the Bad and the Ugly. De fapt, mi-e greu pur si simplu sa vorbesc, pentru ca nu stiu de unde si cu ce sa incep.

Asa ca nu am sa fac o recenzie, ci am sa-i aduc doar un omagiu: acest film a fost croit direct pentru legenda. N-a intrat niciodata in vreo competitie mundana cu peliculele contemporane lui. N-a ravnit la succes imediat si la incasari babane, ci a tintit direct la pozitia de monument al cinematografiei, de minune a lumii filmului.

Actori, scenariu, muzica, regie, toate sunt plamadite din materia prima a legendelor. Mai mult nu ma simt vrednic a scrie, astfel ca va recomand sa luati cea mai entuziasta cronica a The Good, the Bad and the Ugly si si s-o ridicati la patrat.

Un singur lucru vreau sa adaug. Daca as fi suficient de nebun sa aleg pe unul dintre cei trei mari (Clint Eastwood, Lee Van Cleef si Eli Wallach) care umplu povestea cu interpretarile lor gigantice, acela ar fi Uratul lui Eli Wallach. Scena in care isi face intrarea si cea care inchide legenda sunt pilonii pe care se cladeste monumentul, pe care l-ar fi cantat insusi Percy Bysshe Shelley, daca ar fi apucat sa-l vada:

My name is The Good, the Bad and the Ugly,

King of kings,

Look on my works, ye Mighty, and adore!

Cei trei vin dintr-o perioada cand aventura facea casa buna cu agricultura: oamenii aveau pistoale, dar erau interesati si de pretul pentru samanta de grau sau, in functie de preocupari, de unelte pentru gradina.

Inteligenta captiva

By Iulian in Filme 1 Comment

Cand prima scena a unui film infatiseaza pe un tip cu o figura comuna spunand ca fost rugat de regizorul Jacques Becker sa isi spuna povestea evadarii din inchisoare, te gandesti: misto mod de a te introduce ex abrupto in actiune, fara expozitiuni superflue. Dar ce e si mai tare e ca, daca te documentezi un pic dupa final, afli ca respectivul, care a jucat in film cot la cot cu ceilalti, chiar a facut puscarie si chiar a evadat din ea.

Dar faptul care copleseste e de departe ca acest foarte misto din urma amanunt nu mai are niciun efect, pentru ca oricum Le trou te va fi captivat, dar ce spun eu, inrobit intelectual pana la acel moment.

Patru tovarasi de celula, cu patru personalitati diferite, planuiesc evadarea, dar aparitia unui al cincilea ii baga in dilema: sa amane pana respectivul pleaca, cu riscul de a pierde momentul favorabil, oferit de niste lucrari cu picamere din alta parte a inchisorii, sau sa ii divulge totul, cu riscul sa isi vare singuri gatul in lat. Nevoia si figura ingenua a noului venit ii conving sa ii acorde incredere si astfel ni se va dezvalui si noua o asa exaltanta poveste despre inteligenta pratica a omului, incat mi-a provocat o reactie fizica pe care n-a reusit-o nici Inception: sa-mi cada mandibula de mirare.

Spatiul foarte stramt in care incepe actiunea celor cinci e populat de diverse obiecte, a caror destinatie pare pur gospodoreasca, dar care isi vadesc treptat si conditia de unelte sau recuzita pentru operatiunea care vizeaza parasirea spatiului concentrationar. De fiecare data cand o cutie, un paharel sau un surub erau folosite in moduri la care nu m-as fi gandit nici la o sesiune de brainstorming salbatic, mandibula mea mai facea o miscare descendenta.

Pe langa admiratie fata de inventivitatea umana, mai exista alte doua trairi pe care le incerci vazand Le trou: una, popular numita „sufletul la gura” sau mai pe englezeste „thrill”, pentru ca nu ai cum sa nu iti doresti ca protagonistilor sa le iasa manevrele, chiar si pentru simpla placere de a vedea ce vor face in continuare; a doua, un fel de induiosare fata de camaraderia retinuta pe care o manifesta unul fata de celalalt cand isi dau mana sa iasa din hrube sau cand isi trec unul altuia unealta improvizata de spart ziduri.

Apropo, moralistul din mine nu s-a abtinut si a extras si o mare invatatura din acest film exceptional: cand vrei sa evadezi dintr-o situatie care nu-ti place, care te tine in chingi, ai nevoie sa-ti folosesti creierul, dar si bratul, sa tragi, tati, tare, pana la epuizare, pentru ca doar ideile inteligente n-au niciun efect impotriva betonului. Iar daca, in procesul asta, reusesti sa-i atragi si pe altii de partea ta, ai o sansa in plus.

O morala simpla, pe care ne-au mai spus atatia si atatia, dar pe care Le trou ne-o spune intr-un mod care timp de 2 ore iti interzice sa-ti muti privirea.

Cand am aflat ce au de gand cu acele cutii, am simtit instantaneu de ce i se spune mandibulei "singurul os mobil al capului".

Eroic fara cuvinte

By Iulian in Filme 7 Comments

Rise of the Planet of the Apes m-a surprins in doua directii: de la Inception incoace nu mi-au mai fost depasite atat de mult asteptarile; de la The Last Samurai incoace n-am mai dat peste vreun film eroic care sa ma entuziasmeze intr-atat.

Ce este un film eroic? Gladiator, Braveheart, The Last Samurai. Ce nu este un film eroic? 300, King Arthur, The Last Legion. Nu ma afund in detalii despre de ce am pus pe unele intr-o categorie, iar pe restul in cealalta, va puteti da seama si singuri. Cert e ca filmul eroic infatiseaza povestea unui individ cu calitati exceptionale, pe care circumstantele il aduc in situatia de a-i conduce pe altii, de obicei in lupta pentru idealuri inalte – onoare, libertate, dreptate – de multe ori cu sacrificii supreme.

Un film eroic reusit e un intreg in care e absolut necesar ca partile, scenariul, actorii si muzica (esentiala) sa conlucreze impecabil. Exact asta se intampla in Rise of the Planet of the Apes.

Ideea filmului e veche si a generat destule reincalziri ale acestei ciorbe, fapt ce avea potential de a pune probleme realizatorilor, care au eludat-o insa in mod admirabil: nu s-au preocupat de ea decat pentru a bifa obiectivul setat in titlu – sa explice inceputul procesului prin care oamenii si-au luat-o pe coaja, iar maimutele au ajuns la putere. Tinand minte tot timpul ca asta le e menirea finala, s-au putut preocupa de filmul propriu zis care, la o adica, s-ar fi putut intitula si Rise of the Planet of the Quokkas (stiti bancul cu „daca imi dai o bucata de blana iti spun”?)

Foarte pe scurt, apocalipsa se intampla pentru ca oamenii (de la o companie farmaceutica, noii nazisti ai cinematografiei in ultima vreme) fac experimente pe cimpanzei si le inoculeaza un virus care le creste formidabil inteligenta, toate cu speranta ca vor descoperi un leac pentru Alzheimer. Omul de stiinta care se ocupa de asa ceva e James Franco, manat fiind si de dorinta de a alina suferinta tatalui sau (John Lithgow), lovit de aceasta cumplita boala.

Intamplarea face ca un experiment esuat sa-l puna in postura sa ia acasa un pui de maimuta de laborator, adorabil si lipsit de aparare, care, cu timpul, ajunge sa faca parte din familie. Botezat Caesar, cimpanzeul vadeste o inteligenta care o depaseste cu mult pe a oamenilor, dublata de agilitatea specifica speciei sale. Alte intamplari pe care nu o sa le amintesc, pentru ca si asa mi se pare ca m-am intins prea mult si nici macar n-am ajuns la partea care ma intereseaza in mod deosebit, il trimit pe Caesar intr-un univers concentrationar brutal, in care cunoaste violenta oamenilor si abuzurile la care sunt supusi semenii sai. Simtindu-se parasit de stapanii si prietenii sai umani, Caesar se transforma treptat intr-un om, pardon, cimpanzeu, hotarat sa isi infrunte si schimbe destinul.

Pana atunci apreciasem regia curata, interpretarile (cu un plus pentru veteranul John Lithgow si un minus pentru decorativa Freida Pinto in rolul gagicii lui James Franco), dar cand Caesar (ale carui expresii faciale apartin cui altcuiva decat uimitorului Andy Serkis) incepe sa ia aminte la ce exista in jurul sau, sa actioneze si sa isi faca prieteni, atunci am inceput sa simt acea usoara dilatare a cutiei toracice despre care stiu, fara dubiu, ca insoteste o stare de incantare la un film.

Filmele eroice mai o caracteristica: au scene grandioase, chiar daca nu sunt de amploare. Ganditi-va la confruntarile dintre Russell Crowe si Joaquim Phoenix sau la discutiile dintre Tom Cruise si Ken Watanabe; ceva asemanator avem si in Rise of the Planet of the Apes, numai ca sunt, nota bene!, fara cuvinte. Foarte greu de realizat asa ceva, dar regia, muzica si extraordinarele expresii faciale ale lui Andy Serkis compenseaza pe deplin.

Ca orice film eroic, trebuie sa existe si o batalie epocala, spre final. Exista, intr-adevar, si reprezinta o asa desteapta si coerenta desfasurare de forte din partea maimutelor, cum n-am vazut nici in cei trei mari pe care i-am pomenit la inceput.

Rise of the Planet of the Apes a fost categorisit ca „summer blockbuster”. Eu l-am vazut iarna, dar tot a reusit sa ma incalzeasca la suflet.

De Craciun, fii mai bun, fii mai fericit

By Iulian in Filme 4 Comments

In Ajunul Craciunului, cei mai multi oameni aleg sa priveasca filme dragute, dulci, optimiste, care sa ii ajute sa intre in spiritul acestei sarbatori. Manat de un bizar impuls, m-am decis sa nu urmez o atare traditie si am vazut Judgement at Nuremberg.

Poate ca titlul si locul mentionat in el va spun deja despre ce e vorba, daca nu, se refera la orasul din Germania unde au fost judecati liderii nazisti dupa incetarea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Nu marii conducatori sunt subiectul acestui film, ci personaje fictive, apartinand sistemului, dar care, prin profesia lor, declanseaza ample dezbateri. Aceasta judecata de la Nuremberg incearca sa stabileasca daca inculpatii, judecatori la randul lor in cadrul Reichului, sunt vinovati sau nu de crimele acestui regim.

Spencer Tracy este un judecator american, batran, lipsit de spectaculozitate, fara rafinamente in gandire, care este chemat sa prezideze lucrarile acestui tribunal, caruia opinia publica deja nu ii mai acorda importanta. Acuzarea e condusa de Richard Widmark, american sadea, pentru care dorinta de a-i condamna pe inculpati depaseste simpla sarcina de serviciu; apararea ii revine lui Maximilian Schell, un tanar german abil, ambitios, cult si animat de niste cerebrale motivatii patriotice. Cea mai de marca figura din boxa acuzatilor este Burt Lancaster, jurist german de renume mondial, a carui integritate e indeobste cunoscuta, facand si mai dilematica stabilirea raspunderii sale in atrocitatile discutate.

Cand vine vorba de crimele regimului nazist, e greu sa ai o alta parere decat oroare totala fata de nivelul incredibil de abjectie pe care l-au atins niste fiinte umane (am dat, insa, spre suprinderea si intristarea mea, si de persoane care sustin ca Hitler a avut el ceva in cap; in astfel de situatii, eu unul nu mai zic nimic si raresc impercetibil rata de interactiune cu respectivii). Totusi, Judgement at Nuremberg nu te arunca intr-o tabara anume, ci te plaseaza fix la confluenta unor pozitii contradictorii, al caror conflict genereaza una din cele doua mari calitati ale acestei creatii cinematografice: te face sa reflectezi in mod socratic. Lege vs. dreptate, comunitate vs. individ, conjunctura vs. principii, acestea sunt mizele care transforma aceasta confruntare intr-una de proportii epopeice, desi se desfasoara in spatiu limitat.

Cea de-a doua mare calitate vine de la actori. Ca in orice film care se petrece intr-o sala de judecata, si in Judgement at Nuremberg se vorbeste mult, se declama mult, iar actorii se intrec unul pe altul in interpretari care dau fiori de placere. Cursa e dominata de Maximiliam Schell (castigator de Oscar pentru acest rol), absolut uimitor prin capacitatea cu care trece de la o stare la alta, de la agresivitate la aparenta blandete, de la soapte la strigate profunde, de la apasare la revolta, toate cu o dictie impecabila si cu un irezistibil accent german (priviti scena aceasta si va veti edifica).

E urmat indeaproape de Spencer Tracy, care opune arsenalului complex al tanarului confrate un bun simt atat de bine redat, incat, asa cum e imposibil sa nu il admiri pe versatul aparator, e imposibil sa nu il placi pe venerabilul om al legii, care isi are momentul lui de gratie in finalul filmului, menit sa readuca aminte detractorilor de astazi ca America de ieri a fost totusi farul calauzitor al democratiei.

Desi cu o idee mai jos pe scara interpretarii, Burt Lancaster are si el o bucata oratorica numai buna de dat exemplu prin scolile de actorie, iar in locul de unde acesta se manifesta cu toata energia aceea electrizanta si retinuta care i-a caracterizat multe dintre roluri, adica boxa martorilor, mai apar Judy Garland si Montgomery Clift.

E o diferenta colosala intre ingenua care ne-a fermecat in The Wizard of Oz si femeia apasata de remuscari din Judgement of Nuremberg, dar exact farama de inocenta care uneste cele doua roluri ale acestei superbe actrite, doborate prematur de propriile excese, ii transforma scurtul rol intr-o aparitie memorabila. Clift reuseste o performanta unica in contextul acestui film: nu apare decat intr-o scena, dar in cele cateva minute petrecute pe ecran, abate atentia de la toti ceilalti formidabili actori, inclusiv de la Schell.

De Craciun, vizionand Judgement of Nuremberg am devenit mai bun si mai fericit.

Mai bun (macar in teorie, pentru ca soliditatea morala nu se probeaza decat in practica), deoarece am inteles un dicton care pana acum mi se parea a avea un iz de sofism: E adevarat ca o viata nu valoreaza nimic, dar tot atat de adevarat este ca nimic nu valoreaza cat o viata.

Mai fericit fara doar si poate, pentru ca am vazut un film pur si simplu exceptional.

Autobiografie criptata

By Iulian in Filme 0 Comment

Cateodata vad un film si inteleg ce pot la suprafata si cat ma duce capul in profunzime. Alteori (mai rar), stiu unele detalii legate de cei implicatii in realizarea unei pelicule, care ii confera astfel semnificatii in plus sau chiar in contrapunct. Despre Orson Welles si destinul sau in cinematografie se intampla sa stiu destule, pentru ca Citizen Kane (despre care am indraznit sa-mi fac o intreaga lucrare de licenta) isi cimenteaza treptat pozitia de cea mai buna creatie cinematografica din toate timpurile in mintea mea, desi apar atatia si atatia pretendenti la aceasta unica onoare.

Asa ca ma voi aventura sa intru direct in ceea ce eu consider a fi semnificatia filmului Touch of Evil. O bomba detonata la frontiera Americii cu Mexicului ii prinde intr-un hatis de tradari si samavolnicii pe un onest si mult prea dedicat politist mexican (un Charlton Heston oaches, alegere riscanta, dar reusita), proaspata sa sotie americanca (Janet Leigh, foarte expresiva in redarea fragilitatii si integritatii) si un politist american obez, temut si care actioneaza prin mijloace brutale si chiar ilegale (ghici ciuperca cine-i?).

Intre cei doi oameni aflati in slujba legii se va isca un duel in care Heston incearca sa  rezolve cazul exploziei, dar si sa demaste infamia omologului american, care, la randul lui, il ataca in toate felurile pe haituitor, incheind intelegeri cu niste mafioti care ii poarta pica si atingandu-l in punctul cel mai nevralgic: sotia.

Actiunea in sine nu e extraordinara, uneori pare absurda sau neverosimila, dar tot arsenalul regizoral al lui Welles e la locul lui: umbre mestesugite, unghiuri care incarca imaginile de semnificatii, muzica excelent aleasa si, per total, o atmosfera de mister, tensiune si inexplicabil.

Dar miezul la care voiam sa ajung e ca modul in care Welles arata sau actioneaza este, in opinia mea, o alegorie a destinului sau de dupa Citizen Kane. Cu aripile taiate de esecul comercial al filmului pentru care a avut puteri absolute precum nimeni altul din istoria cinematografiei, Orson Welles s-a zbatut sa recastige increderea potentatilor Hollywood-ului si sa stranga suficienti bani pentru a mai turna cate o pelicula dupa sufletul sau. Pe cand alti regizori castigau faima, premii si averi, Welles se tara prin viata sa ciuntita la fel cum personajul sau supraponderal si olog isi poarta masivitatea in Touch of Evil.

De asemenea, caracterul acestuia abuziv si necinstit e destul de evident o aluzie prin care Welles arata ca a fost constient de disidenta personalitatii sale de cineast, iar modul cum personajul sau ajunge sa fie incoltit si parasit de toti denota amaraciune, regret si aproape un auto dafé. Suprinzator, daca il cunosti un pic, dar asteptati totusi finalul, si va veti lamuri pe deplin.

Ca o contrapondere, politistul onest si scrupulos (si un pic afectat) interpretat de Charlton Heston reprezinta lumea conformista a cinematografiei, care urmeaza niste sabloane si nu indrazneste sa se abata de la acestea, din teama de esec. Tanara si fragila sotie este sacrificata in goana dupa asa-zisa dreptate si reprezinta ce se pierde cand o opera nu este rodul independentei si al dorintei de a urmari frumosul in stare pura.

Daca veti vedea Touch of Evil dupa ce veti citi acest articol, veti avea impresia ca am dreptate, dar ca totusi mi-a scapat ceva. Asta e, de fapt, marele farmec al lui Orson Welles: oricat de mult te-ai stradui sa-l prinzi, tot iti aluneca printre degete.

Prea mult Tarkovski strica

By Iulian in Filme 2 Comments

Nu cred ca admiratorii lui Tarkovski reprezinta vreo majoritate covarsitoare in marea de cinefili contemporani, dar, chiar si asa, sunt sigur ca sunt destui care se uita chioras la ecran citind titlul. Daca sunt fani ai rusului, inseamna ca au rabdare, asa ca ii rog sa aiba si cu mine, pana reusesc sa explic.

Nu a trecut mult imp de la tentativa nebuneasca de a reda in cuvinte o capodopera in imagini, ca m-am si aventurat din nou sa privesc un alt film al lui Andrei Tarkovski, Solyaris. Un faimos roman SF sta si aici la baza lui, de data asta scris de Stanislaw Lem, deci implicatii filosofice absconse avem din belsug.

Ca sa ma achit si de obligatia redarii intrigii: un astronaut deziluzionat si inca nemangaiat dupa pierderea sotiei merge pe statia orbitala Solyaris, unde impreuna cu ultimii doi membri ai misiunii, incearca sa inteleaga ce vrea sa le spuna entitatea de pe Planeta cu acelasi nume, redata sub forma unui ocean ce isi schimba forma si culoarea din motive numai de ea stiute. Atmosfera de inexplicabil care domina statia orbitala este intregita de intruparea extraterestra a defunctei neveste a personajului principal, care este initial lipsita de constiinta si memorie, dar pe care le dobandeste treptat.

Cam pana aici pot sa merg cu logica. Desi nu pare la fel de inaccesibil ca Stalker, Solyaris este cel putin la fel de greu de rezumat in cuvinte. E genul de film care trebuie simtit, admirat, incercat cu degetul sovaitor al mintii, dar niciodata explicat pe de-a-ntregul. Ma rog, puteti incerca, daca vreti, dar sa nu ziceti ca nu v-am avertizat.

N-am incotro si o sa continui cu paralelele cu Stalker, pentru ca altfel, filmul asta ar sta undeva suspendat in vid, fara vreun termen de comparatie. E foarte vizual, ca si celalalt, dar aici vizualul nu mai e un scop in sine, e mai mult un mijloc de a transmite emotii si stari de spirit. Apropo de asta, exista o scena la inceput, care mi s-a parut cea mai inalta forma a independentei cinematografului fata de celelate arte: un fost astronaut, care a experimentat din plin ciudatele trairi de pe Solyaris, isi conduce masina pe niste autostrazi futuristice; imaginea e alb negru, dar sunt cateva culori plasate dibaci, cat sa nu le vezi din prima, dar nici sa nu le ratezi, iar muzica are ceva dinamico-nelinistitor. M-am uitat la scena asta si nu m-as mai fi saturat de ea. De ce? Habar n-am.

O statie orbitala cu personaje nevrotice si o entitate extraterestra e un cadru numai bun pentru tras sperieturi. M-am gandit ca, molcom fiind, Tarkovski nu are inclinatii sa-mi provoace asa ceva, dar culmea, s-a intamplat. Si fara pic de spatiu intunecat, colti sau muzica sinistra. Aici se vede maiestria rusului, in opinia mea – te trec fiorii, ramai blocat, iar Tarkovski te scutura usor de umeri si iti zice: Sa nu-mi spui ca te-ai speriat! Daca da, atunci totul e numai in mintea ta, pentru ca eu n-am facut nimic in privinta asta. A se aplica si la intelesuri ale filmului.

Fata de Stalker, in Solyaris actorii au mai mult scenariu de rontait si, ca urmare se poate vorbi de interpretari. Natalia Bondarciuk  e cea care clar atrage atentia, si pentru ca e frumoasa, si pentru ca e singura femeie, si pentru ca joaca admirabil. Desi e neindoios plamadita din carne si oase, ii lipseste ceva uman. Sau poate doar ea are acel ceva, pe cand cei din jur l-au pierdut. Din nou, habar n-am.

Din toate cele enuntate mai sus, precum si din multe altele, declar sus si tare ca Solyaris e un film greu si cu greutate. Si tocmai ca sa nu cada greu la creier, e bine sa lasati cel putin sase luni, daca nu un an, intre vizionarea a doua creatii ale lui Tarkovski. Oricum nu e cazul sa va grabiti, pentru ca rusul nu are multe, dar sunt toate unul si unul.

Tin Tin-te bineeeee!

By Iulian in Filme 0 Comment

Ca sa lamurim un lucru, la Tintin m-am dus in calitate de simplu interesat de un film de animatie regizat de Spielberg, nu ca nostalgic pasionat de respectivele benzi desenate.

Asa ca dezamagirea experimentata de aceia care fac parte din aceasta din urma categorie izvoraste din alta parte, in ceea ce ma priveste.

N-am ce vina deosebita sa gasesc acestui film. Are actiune din belsug, poate exagerat de multa, dar excelent regizata de pesemne cel mai mare tehnician pe care l-a dat vreodata cinematografia, imaginile sunt atractive, vocile actorilor (Jamie Bell, Daniel Craig si Andy Serkis) sunt bine plasate in gura personajelor aferente.

Ce nu am reusit sa gasesc in Tintin, desi am cautat cu insistenta a fost viata, suflul vital, ceva care sa imi absoarba, chiar si superficial, constiinta si sa imi insufle fiorul ca iau parte la o aventura imposibila in viata reala. Daca vreti neaparat un exemplu, am unul ideal: The Mummy, o productie care exploateaza universul Egiptului antic atat cat trebuie, care de la inceput, de la povestea tragica a lui Imhotep si a blestemului sau, pana la ultima secunda m-a captivat pe deplin, desi musteste de chestii ridicole (incercati sa ascultati cu atentie egipteana veche pe care o articuleaza personajele, Rachel Weisz, in special, si o sa va stricati de ras).

Revenind la Tintin, am impresia ca Spielberg l-a lucrat cu raceala omului obisnuit sa-si faca treaba bine si cu condescendenta celui mult prea constient de valoarea sa. Sunt convins ca el insusi s-a entuziasmat cand a vazut prima data giganticele creaturi din Jurassic Park sau ca si-a ascuns o lacrima in intunericul premierei de la Lista lui Schindler. Acum, insa, cred ca, dupa ce a revazut atent fiecare cadru, asemeni unui migalos corector de ziar, l-a dat la multiplicat si a si uitat de el.

Poate ca exagerez cu panteismul, dar cred ca si filmele au nevoie de un suflet.

Chinezii intra in randul lumii

By Iulian in Filme 1 Comment

In mintea mea, Wong Kar Wai se leaga de un superlativ (un gen de eticheta pe care ma sfiesc foarte mult sa o atribui): cel mai frumos film de dragoste facut vreodata. Este vorba de In the Mood for Love (cu Maggie Cheung si Tony Leung), care este cea mai rafinata, induiosatoare si, in acelasi timp, umana, expresie a acestei istorii dintre barbati si femei care a umplut vreodata ecranul.

Dar sa ma scutur de fiorii care ma cuprind de fiecare data cand ma gandesc la aceasta capodopera si sa revin la Wong Kar Wai, un regizor care mi-a mai atras atentia si printr-un scurtmetraj din seria celor dedicate BMW-ului, caracterizat de aceeasi finete de a reda relatiile dintre oameni, totul pe fundalul unor melodii impecabil alese.

Cu Chungking Express, mi s-a lamurit un lucru: ca regizorii mari se duc pe doua directii – tehnicienii (Spielberg, Ridley Scott) si artistii (Bergman, Fellini). Wong Kar Wai apartine acestei din urma categorii, fara indoiala. Remarcabil in privinta lui este ca, desi chinez, opera sa are un aer cosmopolit, cu incaperi invaluite in fum de tigara, jazz si latino, dar si cu destule elemente care te fac sa nu ii uiti originea.

Cosmopolitismul din Chungking Express este chiar mai apasat. Fast food-ul care da si numele filmului comercializeaza diverse astfel de produse si Coca-Cola, are patroni chinezi, dar si angajati indieni, iar clientii sai sunt calatori din toata lumea popositi in gara unde se gaseste.

Filmat cand exuberant si dinamic, cand agale si nostalgic, Chungking Express prezinta doua povesti de dragoste si izbavire, care au ca punct plecare sau de convergenta mai sus numitul loc de procurare facila a mancarii. Temporal vorbind, cele doua segmente sunt inegale: o treime ii revine lui Takeshi Kaneshiro, trairilor sale tragicomice si ananasului pe care il consuma pana la ingretosare; restul de doua treimi il au in prim plan pe Tony Leung care sufera dupa o stewardesa buna de tot care ii fusese iubita o vreme si se consoleaza vorbind cu obiectele din apartament. Amandoi sunt politisti, apropo.

Pe amandoi ii vindeca cate o femeie: pe Kaneshiro o femme fatale, aranjata in cel mai pur stil noir, cu trenci scurt de ploaie, ochelari de soare si peruca blonda (curat Barbara Stanwyck din Double Indemnity), si care are afaceri dubioase cu niste indieni; pe Tony Leung o fiinta ciudata, flower power, care lucreaza la fast food ascultand Beatles cu sonorul la maxim, pare a avea carente grave in comunicarea verbala, dar, printr-o stratagema de care nu iti dai seama din prima, i-o scoate treptat din cap pe fosta cu scopul, destul de evident, de a i se substitui.

N-am sa va spun mai multe, scuza oficiala fiind ca e mai frumos din partea mea sa va las sa descoperiti voi insiva. In realitate, nu prea am cuvinte pentru fantezia, umorul si inspiratia scenariului. Care m-a palit de cateva ori in moalele sufletului prin sublimul lui, ceva ce mi s-a mai intamplat si la Oameni de hartie de Salvador Plascencia: Toti suntem nenorocosi in dragoste uneori. Cand mi se intampla mie, alerg. Corpul pierde apa cand alergi si nu mai ramane pentru lacrimi.

Interpretarile se contopesc cu scenariul si ii dau savoare. Toti pun umarul la frumusetea acestui film, dar cel caruia ii dau premiul meu de popularitate este Takeshi Kaneshiro, a carui bucata m-a fermecat mai mult, desi cealalta este clar mai complexa si mai induiosatoare. Actorul jumatate japonez, jumatate chinez, are acel gen de fata de portelan, incat nu iti vine sa il iei in serios. Dar exact finetea asta efeminata a trasaturilor ii serveste de minune aici, pentru ca in rolul sau are nevoie de naivitate, un pic de fanfaronada si de inima buna. Iar lui Kaneshiro ii ies excelent.

Chungking Express este bucuria de a trai, transpusa prin culoare, muzica si rasete.