Nu va feriti de magarus!

By Iulian in Filme 2 Comments

Cand credeam ca nu mai pot fi surprins de cinematografie in vreun fel, am vazut Au hasard Balthazar. Un film francez regizat de Robert Bresson, altfel decat ce am avut parte vreodata, diferit de ce ma asteptam, dar care mi-a largit cumva orizontul asupra acestei arte.

Daca ii cititi rezumatul, nimic nu pare atat de iesit din comun: filmul urmareste viata unui magarus si a diversilor lui stapani, conturand o paralela antitetica intre integritatea animalului si tarele oamenilor.

Aceasta descriere este corecta in esenta, dar nu surprinde nici pe departe acele trasaturi care fac din Au hasard Balthazar o creatie unica.

Mai exista filme centrate in jurul unor necuvantatoare, dar foarte multe isi personifica personajul si ii dau o voce umana si, mai presus de toate, il pun in mijlocul actiunii, cum ar fi Paulie. In pelicula lui Bresson, magarusul nu ia prim planul niciunei figuri omenesti, nu scoate decat sunete specifice speciei sale si nici nu apare tot timpul.

Daca e s-o luam invers, exista si filme in care obiectele sau fiintele amintite in titlu nu au rol decat periferic sau de decor in naratiune, cum ar fi The Yellow Rolls-Royce (un simplu prilej de a aduna o gramada de actori mari cu partituri usurele). Aparitiile destul de dese ale lui Balthazar, niste priviri schimbate cu alte animale de la un circ si scena rupatoare de suflet de la final ii confera magarusului un rol aparte, sub cele ale oamenilor, dar, totusi, mai presus decat acestea.

Personajele umane isi impart defectele foarte echitabil: fata care ii mai arata bunatate din cand in cand magarusului e slaba de inger si se lasa sedusa usor de smecherasul oraselului, care poarta geaca de piele si e pus pe rele, tatal ei este atat de mandru, incat se autodistruge, mai apar un cinic concupiscent si un betiv, cu un sambure de suflet, dar patruns de viciu pana in oase. Ce e deosebit la toate aceste personaje este modul in care interpreteaza: redus la minim, de parca Robert Bresson le-a cerut sa exprime ce au de exprimat cu minim minimorum de expresivitate, fara inflexiuni, fara tonalitati, fara nimic din arsenalul pe care il are un actor la indemana. Un Al Pacino mai degraba s-ar fi lasat impuscat decat sa joace asa ceva si, cu toate acestea, ariditatea extrema a actorilor pare perfect justificata in contextul acestui film.

S-a spus de multe ori si in multe parti ca Au hasard Balthazar este un studiu asupra sfinteniei. Subscriu la aceasta si adaug ca nu e vorba despre sfintenia zilelor noastre, o sfintenie activa, gen Nelson Mandela, Desmond Tutu sau Maica Tereza, pe care o rasplatim cu Nobel si nu o urmam deloc. Este o sfintenie imemoriala, compusa din rabdare, tacere si o capacitate de neconceput de a indura dureri fizice. E sfintenia din Miorita, pe care nu o aprobam, dar care a insemnat, poate, singura solutie de a-si duce cat de cat viata pentru milioane de necunoscuti care n-au fost suficient de interesanti pentru istorie, incat sa fie consemnati in cartile ei.

Ochii sunt oglinda sufletului

By Iulian in Filme 5 Comments

Nefiind atat de specializate precum cea americana, cinematografiile emergente (hai sa luam niste termeni din finantele internationale care ne seaca la inima in ultima vreme) se straduiesc sa bage cat mai multe in productiile lor.

Uneori le iese, alteori nu. In argentinianul El secreto de sus ojos le-a iesit bine, cu unele mici scapari.

Ce e El secreto de sus ojos? Un thriller existentialist care graviteaza si in jurul unei povesti de dragoste neimpartasite. Par cam multe la un loc, dar nu va speriati, ca nu e chiar asa rau. Un asistent de procuror, ajuns la pensie, se apuca sa scrie un roman despre un episod al carierei sale, legat de asasinarea si violul unei tinere, reinnodand in acelasi timp legatura cu fosta sefa, pe care a iubit-o si o mai iubeste inca, fara sa-i fi marturisit asta vreodata. Ca urmare, avem un du-te vino intre trecut si prezent, cu momente tragice, revoltatoare sau inaltatoare.

O sa incep cu micile neajunsuri ale filmului, ca sa scap de ele si sa ma concentrez asupra partilor bune. Scenariul, mai ales componenta romantica, e cam prea melodramatic, de parca ar fi fost scris pentru un public elevat, care pretinde ca nu se uita la telenovele, dar in secret tanjeste sa se induioseze la acelasi tip de poveste amoroasa. Reteta cu o iubire nemarturisita functioneaza aproape a priori (vezi Crouching Tiger, Hidden Dragon), iar despre cei care care ii intruchipeaza pe protagonistii de aici (Soledad Villamil si Ricardo Darin) am auzit ca ar fi un cuplu actoricesc rodat in multe creatii, ceva gen Stela Popescu si Alexandru Arsinel, asa ca n-au probleme in a reda chimia necesara.

Daca scenariul ofera momente de „hai, ma lasi”, tot el ne aduce in pragul sublimului; sunt cel putin trei scene pe care fie le intuiam, fie m-au luat prin suprindere, dar care m-au coplesit fara doar si poate: revelatia detectivistica, interogatoriul si dreptatea absoluta. In cazul in care vedeti filmul, sunt curios daca vor fi aceleasi si pentru voi.

Toate, si amorul, si agresivitatea, si prietenia sunt redate cu privirea, mai degraba decat prin vorbe. Mi-aduc aminte ca un prieten mi-a aratat un documentar foarte interesant despre trilogia The Lord of the Rings si despre un tip, a carui unica sarcina pe tot parcursul realizarii celor trei parti era fina prelucrare digitala a ochilor actorilor, astfel incat, cand unul dintre ei vorbea, atentia privitorului sa se indrepte imperceptibil asupra sa.

In El secreto de sus ojos regizorul si actorii reusesc asta fara pic de efecte speciale, concentrandu-se asupra acestui aspect non-verbal fara a dezechilibra creatia per ansamblu. Titlul filmului nu mai este astfel neaparat chintesenta actiunii sale, ci cheia in care trebuie vazut.

Va propun un experiment: priviti El secreto de sus ojos fara sonor si fara titrari si veti fi surprinsi cat de multe veti intelege.

Dragoste intre navetisti

By Iulian in Filme 1 Comment

Nu va lasati indusi in eroare de titlul  articolului, aparent bascalios – sintagma trebuie luata ca atare pentru ca exact asta reprezinta subiectul filmului A Brief Encounter. Un barbat si o femeie, ambii casatoriti, au intalniri acidentale la inceput, deliberate mai tarziu, in gara de unde isi iau trenurile spre casa, fiecare intr-o alta directie.

A Brief Encounter are trei nominalizari la Oscar, onoruri nu intotdeauna relevante, dupa parerea unora, dar care, in cazul de fata, reprezinta taman cele trei mari calitati ale acestei pelicule exceptionale.

Celia Johnson este protagonista, iar, din punct de vedere emotional, filmul ii apartine, fara doar si poate. E o sotie interbelica, fara serviciu, deci cu mult timp liber, pe care cauta sa si-l umple, calatorind in orasul mai mare din apropierea celui in care traieste, pentru a vedea filme si a shopingui™.

Monotonia si insistentele personajului lui Trevor Howard (foarte ambiguu si pe care il voi detalia imediat) o vor impinge incet, incet spre o idila, pe care o va parcurge prin niste stari induiosator si impecabil redate: incredere in casnicie, apoi neincredere, nehotarare, faimosii fluturi in stomac, uimitoarea decoperire a abilitatii de a minti, remuscari ardente, disperare. Fara a fi o frumusete, Celia Johnson este fermecatoare prin versatilitatea cu care trece prin aceste stari si chiar n-ai cum sa-i gasesti vreo vina, decat daca privitorul (mascul) s-a gasit vreodata in ipostaza sotului aproape incornorat si isi simte orgoliul zgandarit.

Vorbeam de Trevor Howard si de personajul sau ciudat. Din punct de vedere fizic, se potriveste cu Celia Johnson, pentru ca nu este niciun Brad Pitt, nici macar vreun Robert Pattinson, insa, mai ales in prima jumatate a filmului, are o atitudine si un comportament de curvar cu experienta, care stie sa preseze o femeie pe care o simte disponibila in adancul sufletului. In partea a doua, il vezi suferind cel putin la fel de mult ca protagonista si atunci incepi sa-ti pui intrebari. Eu unul, as vrea sa stiu parerea unei fete sau femei dupa ce vede A Brief Encounter, ca mie cele doua ipostaze nu prea mi se leaga.

Totusi, neclaritatea partii masculine a idilei nu mi-a provocat in niciun moment impresia ca scenariul (si el nominalizat la Oscar) ar fi stalcit. E englezesc, deci placid si spiritual, dar si universal, in sensul ca poti fi si din Papua Noua Guinee, si tot intelegi drama pe care incearca eroina. Exista un moment anume caruia nu ii pot aduce suficiente omagii: cand relatia celor doi e pe cale sa se transforme intr-un adulter standard in apartamentul unui prieten al lui, acest amic apare inoportun si, desi ea scapa rusinii de a fi prinsa acolo, isi lasa o esarfa, pe care proprietarul o vede, prilejuindu-i manifestarea nemultumirii intr-un mod pe care nu il pot defini decat in limba in care s-a produs: The epitome of British cool (priviti de la min. 5 incolo).

Regia lui David Lean (evident, nominalizata la Oscar) este elementul care intregeste triada excelentei. Fata de grandoarea celorlalte productii pe care cineastul englez le-a oferit omenirii (Lawrence of Arabia, The Bridge on the River Kway, Doctor Zhivago, A Passage to India), A Brief Encounter e foarte discret din punct de vedere regizoral si nu simti atingerea celui din spatele camerei decat prin niste unghiuri aparte sau prin montaje subtile, de prim planuri cu voci ale altor personaje decat cele din imaginii.

Ca si in cazul scenariului, exista un amanunt asupra caruia vreau sa insist: spre finalul filmului, deznadejdea amoroasa o impinge pe protagonista aproape de a face un gest necugetat; Lean reda asta intr-un mod absolut stralucit: prim plan cu Celia Johnson care strange toate expresivitatea de care e in stare, suierat de tren si aburi, iar camera incepe sa se incline. Un truc ieftin, s-ar repezi unii, pe care il poate face orice student mediocru din zilele noastre. Da, dar acumularea emotionala de pana atunci face din acest truc al lui David Lean o alegere perfecta.

La fel cum ar fi si alegerea voastra de a vedea acest film, singuri sau in cuplu, curiosi sau doar iubitori de frumos.

 

Asa e cand n-ai cu cine

By Iulian in Filme 3 Comments

Sunt apologetul filmelor vechi alb-negru, dar adevarul mi-e destul de bun prieten, incat sa recunosc cand patina vremii stirbeste din calitatea unei pelicule, in general considerata de valoare.

Viva Zapata! este un astfel de trist caz. Motive sa-l vad aveam. Il are in frunte pe acel Marlon Brando din perioada lui de gratie a anilor ’50, cand era nominalizat la Oscar pentru aproape orice personaj de care se atingea; protagonistul este secondat de un alt gigant al cinematografiei, Anthony Quinn, castigator de statueta pentru acest rol; regia este semnata de Elia Kazan (A Streetcar Named Desire, On the Waterfront), iar scenariul de John Steinbeck, scriitor laureat cu premiul Nobel pentru literatura.

Povestea urmareste, asa cum o arata si titlul, viata lui Emiliano Zapata, faimosul revolutionar care a luptat pentru sarmanii din Mexic si l-a prefatat pe Che Guevarra, guerrillero-ul adorat de stangistii de pretutindeni. Problemele acestui film apar inca de la inceput. Avem un episod in care Zapata il sfideaza pe dictatorul Mexicului, apoi unul parca rupt de celalalt in care se deda la nu stiu ce revolta, iar aceasta insiruire de scene subtirel legate narativ continua asa pana la final.

N-ar fi asa mare prapad, daca aceste scene ar fi memorabile. Numai ca pe fondul regiei obosite a lui Elia Kazan (extenuat poate de efortul de realiza in acelasi an magnificul A Streetcar Named Desire) apar niste interpretari pline de pretiozitate si emfaza inutila ale unor actori care nici macar nu catadicsesc sa incerce sa isi rosteasca replicile cu vreun accent hispanic, considerand ca machiajul care ii face mai tuciurii si, implicit, mai mexicani, e suficient. Nu exista decat doua exceptii.

Exact cei doi mari pe care i-am pomenit la inceput. Anthony Quinn, mexican de origine, isi joaca natia cu verva si cu un aer sugubato-superficial care provoaca hazul oricarui minutel in care apare. Despre Marlon Brando am inteles in sfarsit un lucru: deseori am auzit ca ar fi revolutionat arta actoriei, dar pana acum nu mi-am dat seama cum, pentru ca partenerii de ecran din acea serie formidabila a tineretii sale i-au dat o replica extraordinara (ganditi-va numai la Vivien Leigh in filmul pe care l-am invocat de atatea ori pana acum, A Streetcar Named Desire). Langa diletantismul colegilor din Viva Zapata!, insa, finetea cu care Brando imbina naturaletea si un pic de ingrosare in a-si construi personajul apare clara de parca am fi la o disectie.

Despre scenariul lui John Steinbeck ezit sa ma pronunt. E cam patetic, se vede ca autorul a gandit ca un scriitor si mai putin ca un scenarist pur-sange, dar a incercat sa contureze cateva conflicte morale si personaje arhetipale si a reusit sa se scoata partial cu finalul.

In concluzie, recunosc inca o data: cand vezi filme vechi, exista riscul sa o dai si in bara.

Pentru ca in acest film apare si un caine foarte simpatic, un prieten alaturi de care priveam, si-a adus aminte sa ma intrebe ceva de pret eukanuba; daca stau sa ma gandesc mai bine, era despre hrana de caini eukanuba.

Tensiune fara impuscaturi

By Iulian in Filme 1 Comment

Dincolo de pacatele lacomiei si trufiei, cele care i-au dus in situatia nasoala de azi, americanii au o calitate: folosesc orice context ii macina sufleteste si scot filme excelente. Vietnamul si-a tras partea lui de capodopere, globalizarea adusa de Internet a inceput deja sa dea roade prin The Social Network si ce sa mai vorbim de Razboiul Rece.

Tocmai din acea indelungata perioada de tensiune vine un extraordinar thriller intitulat Seven Days in May. Nemultumiti ca un viitor tratat cu sovieticii ii va lasa expusi unui eventual atac surpriza din partea acestora, sefii armatei americane, in frunte cu un foarte charismatic Burt Lancaster, planuiesc o lovitura de stat impotriva presedintelui (interpretat de Fredric March), un tip deloc popular si un pic demagog. Kirk Douglas, colaborator al capului complotului, afla de tainica operatiune printr-un concurs de imprejurari si, desi impartaseste oarecum opinia superiorului, hotaraste ca datoria fata de tara este mai presus de toate, dezvaluind temerile sale putinilor apropiati ai presedintelui (intre care si un senator bun prieten cu Dionisos, interpretat de Edmond O’Brien).

Desi The Manchurian Candidate este indeobste considerat capodopera regizorului John Frankenheimer, indraznesc sa spun ca abilitatile sale de a crea o atmosfera tensionata, prin unghiuri de filmare, scene taiate la fix si lucruri care raman nespuse ating in cazul de fata desavarsirea.

Ca si in celalalt thriller, il ajuta enorm prestatiile actoricesti. Inalt, aratos, calm, Burt Lancaster reuseste din nou (dupa The Sweet Smell of Success) sa contureze un personaj negativ remarcabil, cu exceptia ca acum nu mai e monstrul absolut, ci un om cu anumite convingeri, poate gresite, dar carora le este fidel.

Fredric March, un extraordinar actor al anilor ’30-’40, demonstreaza ca a reusit sa se adapteze exigentelor tot mai mari ale cinematografiei si intruchipeaza personajul cu cea mai variata gama de trairi si trasaturi sufletesti: teama, indoiala, furie, dibacie.

La polul opus se afla, surprinzator, Kirk Douglas. Obisnuit sa fie centrul atentiei si al peliculelor in care a jucat, Douglas, desi avand personajul care pune in miscare filmul prin actiunile sale, este cel mai retinut in exprimare si pare nu a avea decat rolul de a-i pune in valoare pe ceilalti. Un merit pe care i-l gasesc, totusi, este ca aceasta retinere este asumata, constienta, de parca virilul actor ar fi inteles ca nu intotdeauna poti fi cel dintai.  Ava Gardner, in rolul unei femei ranite in dragoste si prinsa in nemiloase intrigi masculine, este cea care profita cel mai mult de placiditatea partenerului si ofera cateva momente sublime in care intelegi ca, pe langa mari conflicte geopolitice, lumea mai e compusa si din marunte suferinte sufletesti.

Edmond O’Brien, care mie unuia mi-a adus aminte de Viorel Hrebenciuc, pentru cei cat de cat pasionati de pseudo-politica romaneasca, adauga savoare filmului prin defectele fatise (darul suptului, lene, viclenie) sub care se ascund insa calitati indiscutabile: umor, bun simt si, mai presus de toate, loialitate.

Seven Days in May are un aer foarte teatral, dar asta nu stanjeneste deloc caracterul sau de film de suspans. Dimpotriva, il imbogateste, ii da un aer de drama universala, ingredient indispensabil pentru supravietuirea unei creatii in timp, chiar si dupa ce contextul care a generat-o s-a stins.

A vedea un thriller ca acesta e ca o iesire in natura cu cortul: te lipsesti de cateva inlesniri aduse de tehnologie si te bucuri de o placere pura.

 

Uluitoare si periculoasa

By Iulian in Filme 1 Comment

Va mai aduceti aminte de la inceputul fiecarui generic al serialului Star Trek: The Next Generation? Spatiul. Ultima frontiera…

Acum o sa parafrazez aceasta memorabila expresie, pentru a servi scopurilor mele argumentative: Imaginatia. Ultima frontiera…

Odata ce treci de ea, intri intr-un spatiu care iti poate oferi tot ce iti doresti, dar te poate si distruge.

Cam asta e esenta filmului Bridge to Terabithia, care poate fi considerat bun, daca stii sa il vezi. Nu e vorba despre vreo anume stare de spirit sau de vreo pozitie speciala a capului, ci doar de a opera niste trieri printre destul de multele clisee care il compun.

Dar sa vedem mai intai ce-i cu actiunea. Intr-un orasel mai de la tara, intr- familie numeroasa compusa numai din fete, asta daca nu-l socotim si pe pater familias (Robert Patrick, infricosatorul T-1000 din Terminator 2, rol despre care cred ca mai mult i-a daunat in cariera), exista un baiat introvertit, care nutreste o pasiune secreta pentru desen. Viata nu pare a-l ajuta prea mult, numai ca, la un moment dat, in clasa lui soseste o fetita mai ciudata, draguta si dezghetata, cu o fantezie debordanta, care ii doboara barierele muteniei si il atrage in construirea unei lumi imaginare pline de culoare si aventura. Asta pana cand…

Personajele sunt creionate fara prea multa subtilitate, cat sa serveasca povestii, iar in privinta interpretarilor, in alte conditii as fi fost foarte impresionat, dar deja copiii si adolescentii dezinvolti actoriceste nu mai sunt o noutate, ca pe vremea lui Shirley Temple. O singura mentiune as avea de facut: AnnaSophia Robb, pubera protagonista cu imaginatie bogata este atat de fasneata, incat (pacatul meu sa fie) n-am putut sa nu ma gandesc ca, atunci cand va fi mai mare, va deveni un fel de Scarlett Johansson, o nimfomana ascunsa sub o crusta de ingenuitate.

Bridge to Terabithia aduce putin cu El laberinto del fauno, dar e departe de a fi o capodopera precum pelicula spaniola. Are insa meritul ca, printre multe locuri comune, contureaza un expozeu echilibrat despre deliciile si pericolele imaginatiei. Asta daca reusiti sa ignorati scena de final (facuta, dupa mine, doar pentru ca mai existau bugetate niste efecte speciale) si sa considerati ca se incheie cu penultima.

Bridge to Terabithia ramane pentru mine o experienta aparte: m-a trecut prin niste trairi sufletesti (incantare, tristete, amuzament), dar m-a obligat, in acelasi timp, sa raman lucid.

O continuare diforma

By Iulian in Filme 2 Comments

M-au mancat degetele sa fac recenzia la Transformers 3 sub forma unui dialog pornind de la urmatorul banc:

„Doi orbi la cinematograf:

– Ba, tu vezi ceva?

– Nu.

– Atunci hai mai in fata.”

Dar m-am gandit ca as fi lipsit de respect si compasiune fata de niste oameni care sunt vaduviti, fara voia lor, de, poate, cel mai important simt, asa ca am lasat-o balta.

Oricum, la Transformers 3 n-ar pierde nimic, pentru ca filmul este prost de la un cap la altul si de sus pana jos. N-are sens sa iau fiecare element (scenariu, interpretari, muzica), pentru ca s-au ocupat realizatorii de asta si au pompat atat de multi steroizi in fiecare, incat, de la un corp suplu si atragator (nu, nu vorbesc neaparat de Megan Fox), reprezentat de primul film, s-a ajuns la aceasta a treia parte, o productie diforma, care te oboseste si din calea careia vrei sa dispari cat mai curand, ca sa nu te scarbeasca.

Ca tot veni vorba de Megan Fox, inlocuitoarea ei pe postul bunaciune centrala (nu m-am obosit sa ii retin numele) reuseste uluitoarea performanta sa o faca regretata pe predecesoarea ei din punct de vedere al interpretarii si, in plus, este si protagonista unei minunate stangacii de regie: daca pana la un anumit cadru apare in niste draguti pantaloni albi care ii scot in evidenta fundul, in cadrul imediat urmator apare in niste blugi mai banali, care, de asemenea, ii scot in evidenta fundul. Decepticonii aia chiar sunt infricosatori, iar probabil ca blugii tin mai bine la mictiune, pardon, actiune (ii multumesc lui Silviu, un viitor mare medic stomatolog, pentru excelentul simt de observatie).

Sunt om batran intr-ale filmelor si nu m-ar fi scos Transformers 3 din serenitatea in care ma instalasem inca de pe la jumatatea lui, daca n-as fi remarcat o bucatica din coloana sonora care semana leit cu acel superb bubuit sacadat din Inception. Nu stiu altii cum sunt, dar, pentru mine, asta e furt calificat si ar trebui pedepsit ca atare.

Adica sfatuindu-va prietenii care inca nu l-au vazut sa zica pas.

La cine te holbezi, ba, asa?!

Filme la care n-a tinut vrajeala

By Iulian in Filme 0 Comment

Aseara, pe TVR1, la Telecinemateca, am revazut secvente din The Pride and the Passion (1959) pe care il stiam mai demult si care mi-a ramas in minte printr-o superficialitate crasa, o impecabila goliciune de substanta, ramanand, paradoxal, agreabil in nimicnicia lui.

*Remarcabila mi s-a parut si discrepanta dintre esecul produsului final si calitatea ingredientelor care il compun: un regizor de marca (Stanley Kramer), actori buni (Cary Grant, Sophia Loren, Frank Sinatra), bani multi, care se vad in scenele de anvergura, si un fundal istoric framantat, numai bun de altoit drame personale si conflicte mai mari ca viata insasi.

Povestea: in Spania ocupata de trupele napoleoniene, un ofiter englez (Grant) ii consiliaza si ajuta pe rebelii spanioli sa transporte si sa utilizeze un tun gigantic, menit sa darame o inexpugnabila fortareata franceza, si ajunge sa se lupte pentru inima alei mai frumoase din trupa de guerilleros (Sophia Loren) chiar cu liderul acesteia (Sinatra).

Triunghiul amoros scartaie pe toate laturile si asta pentru ca doua dintre varfurile sale sunt jos de tot: Cary Grant, expert al comediilor romantice si nitel inteligente, n-are nicio tragere de inima in a fi charismatic si seducator, cum cred eu ca s-ar fi cuvenit, iar pe Frank Sinatra (extraordinar cantaret, cu cateva roluri excelente in repertoriu – From Here to Eternity sau The Manchurian Candidate) pur si simplu nu-l ajuta statura sa dea impresia unui lider din popor care infierbanta spiritele si le face sa il urmeze. Sophia Loren e frumoasa si atat.

Actiunea urmareste cu atata obstinatie eforturile protagonistilor de a deplasa tunul acela gigantic, incat devine ridicola rapid, mai ales ca i se suprapun duelurile verbale cocosesti ale celor doi masculi ai filmului.

Bun, sa ne deplasam in timp pana in anul 2001, cand, cu surle si trambite, a iesit Pearl Harbour. Va invit sa cititi paragraful de mai sus, pe care l-am marcat cu un asterisc si sa-mi spuneti daca nu cumva i se aplica si acestui film, cu evidenta diferenta de nume a celor implicati in realizarea lui.

As merge chiar mai departe si as spune ca problemele de la predecesor sunt valabile si aici, cu precadere triunghiul siropos si ineptia unor scene de actiune.

Un fapt care pe mine ma amuza foarte mult este ca, in momentul de fata, pe IMDB, The Pride and the Passion si Pearl Harbour au aceeasi nota: 5.5. O nota care i-ar fi preafericit pe multi dintre cei care au dat bacaloriatul de curand, dar care, pentru un film, in general, reprezinta foarte putin.

Un argument imbucurator ca, oricat ar incerca sa ne prosteasca aceia implicati in industria fabricarii viselor, sunt situatii cand chiar nu tine vrajeala.

Daca realitatea nu v-ajunge

By Iulian in Filme 4 Comments

Acum nu foarte mult timp am inceput sa popularizez un subiect foarte ingrijorator pentru mine si pentru locuitorii Doljului si, poate, chiar pentru cei din intreaga tara. Pentru aceia carora le e lene sa dea click pe link-ul asta, Bulgaria intentioneaza sa construiasca un depozit de materiale radioactive la doar cativa kilometri de granita cu Romania.

Tot gandindu-ma cum sa contribui prin umilele-mi mijloace la raspandirea acestei stiri, pentru ca am convingerea ca numai mobilizarea masiva si activa a opiniei publice poate face ceva impotriva unei asemenea initiative catastrofale, mi-a venit ideea sa indemn lumea sa vada un film despre pericolele unui accident nuclear.

The China Syndrome are exact acest subiect si, daca sunteti genul care (o sa citez din memorie pe cineva caruia i s-a spus despre aceasta stire) „nu pune botul la prostiile scrise de presa”, atunci veti experimenta neplacutul paradox de a fi mai abitir convinsi de o realizare fictiva.

O reporterita specializata pe subiecte care mai de care mai superficiale (aniversari la Zoo, felicitari audio-vizuale etc.), interpretata de Jane Fonda, ia o echipa de cameramani si merge la o centrala nucleara pentru a face o prezentare cu iz de advertorial. Exact in momentul cand se aflau deasupra camerei de control, un accident ciudat zguduie centrala si psihicul personalului, in special pe al unuia dintre coordonatori (Jack Lemmon). Toata panica din camera de control e filmata din spatele unui perete de sticla de Michael Douglas, unul dintre cameramani, un tip cu vadite inclinatii anti-nucleare.

Ce urmeaza sunt doua fire narative tangentiale, al lui Jane Fonda, prinsa intre comoditatea unei slujbe facile si pornirile de jurnalist veritabil, si al lui Jack Lemmon, sfasiat intre munca si energia investite in centrala nucleara, pe care o considera o parte a lui, si groaza fata de efectele incalculabile ale defectiunii care devine tot mai clara, dar pe care colegii si superiorii se chinuie sa o musamalizeze.

Filmul abunda in imaginii cu instalatii, presarate cu cadre scurte in care o valva sta sa pocneasca sau un lichid se prelinge nevazut. Toate astea creeaza un senzatie de iminenta a dezastrului, la care mai contribuie interpretarea magnifica a lui Jack Lemmon care, chiar daca iti vine sa razi cand il vezi prima data, pentru ca iti aduci aminte de Some Like It Hot, te obliga parca sa intri in drama care il macina, si o alegere neobisnuita, dar foarte inspirata in cazul de fata – lipsa muzicii de fundal. Nu avem arii dulcege pentru momentele romantice, nici stridente pentru momentele de intensitate maxima, nici nelinistitoare pentru suspans. Avem doar voci expresive, sunete de instalatii si, mai ales, momente de tacere prevestitoare de rau.

The China Syndrome mi-a produs exact sentimentul pe care sper sa-l provoace si altora: o spaima pe care nici cele mai solide tehnici sufletesti nu au putut-o anihila complet, o teroare latenta care se activeaza la simplul gand ca energia nucleara, in combinatie cu vesnicele pacate omenesti – prostia, trufia, lacomia, lasitatea – ne poate compromite iremediabil existenta.

Vedeti acest film si poate va veti indura sa trimiteti macar un mail sau o solicitare catre autoritati.

Catharsis animat

By Iulian in Filme 2 Comments

Rar mi-a fost dat sa ma simt la finalul vreunui film de animatie cum s-a intamplat la Mary and Max. Nici anime-urile, care trateaza teme foarte adulte, nu m-au trecut printr-o asemenea suita de emotii, incat sa spun despre mine (precum in The Rhyme of the Ancient Mariner) ca am devenit un „om mai trist si mai intelept”.

O fetita uratica singuratica. Un barbat sociopat si obez singuratic. Hazardul ii aduce in situatia de a coresponda si de a deveni ceea ce in englezii numesc „pen pals”.

De multe ori constatam ca tragicul si comicul coexista intr-o opera literara sau cinematografica; am inventat chiar un cuvant – tragicomic – pentru a descrie o astfel de ingemanare. Dar nici acesta nu este suficient pentru Mary and Max, pentru ca acele doua componente ale sale stau totusi separate si intr-o succesiune clara, pe cand, in acest film, de la cadru la cadru si de la cuvant la cuvant, sari de la induiosare la tristete, de la rasete la ochi umezi, de la incantare la stupoare (wtf pentru cititorii de dupa 1989).

Mi-e greu sa descriu actiunea, dar mi-e foarte usor sa laud o sumedenie de alte aspecte: subtilitatea scenariului, care abunda in detalii de tot felul, vocile personajelor (Toni Collette, Philip Seymour Hoffman sau Eric Bana), figurile lor puternic caricaturizate, dar haioase si expresive, sau muzica, perfect companion al multitudinii de trairi pe care acest film le declanseaza.

Mary and Max este un film atat de frumos, incat nici nu mai are rost sa mai storci vreo morala din el.

Mi-ar placea sa am aceste figurine pe masute pentru living, dar la nivel de amenajare a bucatariei, nu mi-ar placea sa fie ca apartamentul lui.