Similitudini suedeze

By Iulian in Carti, Filme 2 Comments

Am terminat de curand un scurt, dar nici pe departe usor, roman al lui Par Lagerkvist, Moartea lui Ahasverus, si m-am trezit facand o multime de paralele cu o alta opera de marca, A saptea pecete, regizat de Ingmar Bergman.

Ambele au teme profunde, atat de profunde ca niste recitiri/revizionari sunt mai mult decat indicate: credinta, cautarea, pierderea si regasirea ei, sensul existentei umane. Si cartea si filmul folosesc fundalul istoric al Evului Mediu, o perioada imbibata de superstitii si temeri escatologice, dar pe care le prelucreaza si le transforma in reflectii ale omului dintotdeauna.

Amandoua creatiile sunt un pic paradoxale: autorii evita pe cat pot briz-brizurile stilistice, dar cu toate acestea, devin foarte vizuale. Prin cateva randuri, Lagerkvist schiteaza sugestiv imaginea unor pelerini dormind claie peste gramada, iar cat despre pelicula lui Ingmar Bergam, daca vrei sa alegi o scena memorabila, o poti face la intamplare.

Mediile in care se desfasoare dramele existentiale ale romanului, respectiv filmului, sunt mizerabile, purulente si insalubre, dar maiestria celor doi creatori sta in a ocoli aceste aspecte si a scoate in fata goliciunea sufleteasca si tulburarile interioare, care dor mai mult decat cele mai acute suferinte fizice.

Si Moartea lui Ahasverus si A saptea pecete prezinta diverse nivele de interpretare. Poti sa citesti/privesti, sa te minunezi si sa te gandesti sau, cunoscand diversele simboluri medievale, sa te minunezi si mai tare de cata expresivitate au avut cei doi in a le prelucra si integra operelor lor.

Ahasverus se refera la mitul evreului ratacitor, care, pentru vina de a-L fi batjocorit pe Iisus pe drumul Golgotei, a fost osandit sa bantuie pe pamant pana la Judecata de Apoi; mentalul colectiv din perioade Marii Ciume care a devastat Europa in secolul al XIV-lea este excelent redat de Bergman (scena flagelantilor ramane, in opinia mea, una dintre cele mai tulburatoare pe care le-a dat nastere cinematografia), iar „dansul mortii” (motiv recurent in folclorul medieval) din finalul filmului a devenit una dintre acele imagini copiate si pastisate copios de-a lungul timpului.

Insa, cel mai important lucru pe care il au in comun A saptea pecete si Moartea lui Ahasverus este ca amandoua sunt creatii de o valoare incontestabila.

Tuse romanesti la Hollywood (inceputul)

By Iulian in Filme 3 Comments

Povesteam mai demult despre Jean Negulescu, aventura sa hollywoodiana si cea mai titrata creatia a sa, Johnny Belinda. Acum am mers inapoi in timp la primul film pe care l-a regizat integral, The Mask of Dimitrios.

Negulescu a ajuns sa realizeze aceasta pelicula, dupa ce primise o lovitura destul de grea: nici nu incepuse bine lucrul la The Maltese Falcon (da, da, ati citit bine), ca producatorii l-au inlocuit cu John Houston. O alegere inspirata, de ce sa nu recunoastem, pentru ca a rezultat o capodopera a filmului noir, iar Negulescu, nevoit sa se reorienteze, a dat si el nastere unei creatii remarcabile.

The Mask of Dimitrios incepe cu un cadavru gasit pe malurile Bosforului, pe care autoritatile turce il identifica drept al unui faimos criminal, renumit in intreaga Europa pentru infamiile si cameleonismele sale. Seful politiei turce destainuie la o petrecere cateva detalii din viata si activitatea lui Dimitrios unui scriitor de romane politiste (interpretat de Peter Lorre), iar acesta din urma porneste intr-un periplu european pentru a deslusi pasionanta si misterioasa viata a omului despre care se spune ca e autorul atator si atator faradelegi. Un strain corpolent si cu motivatii obscure (Sydney Greenstreet) il supravegheaza si il insoteste pe nevazute.

Strutura narativa, cu o actiune brazdata de flashback-uri, in care il vedem pe Dimitrios (Zachary Scott) manipuland oameni dupa bunul plac, aduce, evident, cu Citizen Kane, dar Negulescu s-ar fi putut mandri ca a prefigurat un mod anume de construi atmosfera, conferind unui personaj absent o aureola incarcata de admiratie, dar si de adversitate din partea celorlalte personaje; vom regasi aceasta tehnica, peste cativa ani in The Third Man si peste cateva decenii in The Usual Suspects.

Actiunea filmului nu este spectaculoasa in sine, dar, luata pe bucati, este impresionanta. Partile lui Dimitrios sunt subtile studii psihologice despre cat de jos poate impinge cineva lipsa scrupulelor in a utiliza slabiciunile celorlalti, iar cand Lorre si Greenstreet, doi actori cu infatisari aparte si voci unice, impart ecranul, rezulta niste dialoguri cu un umor foarte fin, iar ca privitor, nu stii pe care dintre ei sa-l simpatizezi mai tare, dupa ce, in The Maltese Falcon, nu stiai pe care sa-l antipatizezi mai tare. Daca analizez cele doua filme ale lui pe care le-am vazut pana acum, imi dau seama ca una dintre calitatile incontestabile ale lui Jean Negulescu ca regizor a fost ca stia sa scoata ce-i mai bun din actorii cu care lucra.

Daca in Johnny Belinda l-am simtit pe Negulescu-romanul, in The Mask of Dimitrios l-am simtit pe Negulescu-cosmopolitul, cel care a peregrinat enorm pana sa-si gaseasca un rost in Cetatea Viselor. Aceasta experienta de hoinar i-a folosit in acest caz, pentru ca, prin cateva decoruri si costume, reuseste sa redea sugestiv varietatea locurilor unde se desfasora actiunea.

Singurul neajuns al acestui film este finalul, cam dezumflat, dupa ce orizontul de asteptari iti e hranit cu fel de fel de scene de efect. Dar, daca posteritatea nu l-a blamat prea mult pe Jean Negulescu pentru asta, ar fi culmea sa o facem noi, conationalii lui, nu? 🙂

Sperantele democratiei

By Iulian in Filme 1 Comment

In destul de haoticul roman al lui Daniel Pennac, Dictatorul si hamacul, exista, la un moment dat, o foarte succinta, dar lucida defintie a unei democratii functionale: mai un general de buna credinta, mai un jurnalist dedicat, mai cativa activisti nebuni, si asa isi poate duce zilele cea mai slaba forma de guvernamant, dar si singura in care merita sa traiesti.

Z regizat de Costa-Gavras vine parca sa o sustina; la momentul cand a fost lansat (1969), povestea asasinatului unui marcant lider de stanga de catre fortele de extrema dreapta si a tentativei de musamalizare a complotului au revoltat si au starnit controverse, pentru ca junta militara din Grecia se afla la putere, iar pentru occidentalii panicati de spectrul comunismului, era un rau necesar stoparii acestuia. Se spune ca Mikis Theodorakis, compozitorul muzicii de fundal, se afla in arest la domiciliu, iar creatia sa a fost scoasa pe ascuns din tara pentru a fi folosita in realizarea filmului.

In zilele noastre, datorita tristei, dar indispensabilei trasaturi umane de a uita ororile, caracterul cutremurator al peliculei lui Costa-Gavras se mai atenueaza si se transforma intr-o superba fresca a etenei lupte dintre dusmanii democratiei si ai libertatii si plapanzii ei aparatori. Are ceva din aerul de documentar artistic al The Battle of Algiers, dar, in cazul de fata, personajele sunt mai clar reliefate si e mai limpede rolul pe care il joaca fiecare in aceasta drama.

Ca urmare, selectia actorilor e facuta cu grija, iar interpretarile sunt fara cusur: militarii sunt politicosi, dar aroganti si le scapara agresivitatea in priviri, cei care le slujesc drept unelte sunt niste degenerati, activistii de stanga sunt aprigi, dar aproape neputinciosi in fata unui aparat represiv bine pus la punct, jurnalistul care contribuie la dezlegarea itelor e agasant, martorii accidentali sunt animati de motivatii puerile.

Se vorbeste mult in Z, exista dialoguri subtile, ambivalente, dar, paradoxal, personajele care atrag cel mai mult atentia se manifesta cel mai putin verbal. Pe Yves Montand il vedem putin, dar seninatatea de martir pe care o afiseaza parca justifica tumultul de dupa asasinarea sa. Irene Papas pare rupta de actiunea principala a filmului si nu dintr-o scapare a scenariului, ci intr-adins, pentru ca asta vrea sa reprezinte: pierderea unei persoane dragi si buimaceala unei astfel de stari.

De departe cel mai interesant personaj este procurorul insarcinat sa cerceteze cazul, interpretat de Jean-Louis Trintignant. Seamana cu Kevin Costner din JFK, numai ca are ochelarii fumurii si, gratie lor, mult timp nu iti dai seama daca e intr-adevar un om al legii sau un om al sistemului. Cand, insa, pozitia-i devine clara, simpatia fata de el creste in valuri.

Mai exista o deosebire intre filmul lui Oliver Stone si cel al lui Costa-Gavras: in JFK investigatia e purtata de un grup care are resursele statului de partea sa, chit ca se confrunta cu o monstruoasa coalitie; in Z, adevarul iese la iveala dintr-o combinatie de incapatanare a celor care il cauta, prostie a celor care il ascund si bun simt din partea celor care ar putea sa nu se amestece, dar aleg sa o faca.

Finalul din Z e tragic, ar fi trebuit sa ma intristeze profund, dar, nu stiu de ce, nu s-a intamplat asa. Poate pentru ca mi-a dat speranta.

That best portion of a good man’s life, his little, nameless, unremembered acts of kindness and of love.

(William Wordsworth)

Dragostea de oameni si dragostea de adevar. Practicate in fiecare zi si democratia chiar are o sansa.

Geniu sinistru

By Iulian in Filme 3 Comments

Geniu e un termen pe care nu ma aventurez prea usor sa-l atribui, din simplul motiv ca mi se pare a avea o greutate formidabila, care trebuie folosita cu masura, nu cum se intampla adeseori in zilele noastre.

Pe Charlie Chaplin, insa, nu ezit deloc sa il numesc asa; ba chiar ma simt mai indemnat decat in cazul lui Orson Welles, nu pentru ca giganticului creator al Cetateanului Kane i-ar fi lipsit talentul nemasurat, ci pentru ca nu l-a valorificat pe deplin, aripile fiindu-i taiate tocmai din cauza capodoperei sale, dar si a personalitatii labile. Dar asta e o poveste pe care o s-o depanam poate alta data.

Lui Charlie Chaplin i-au iesit toate struna, inclusiv acest Monsieur Verdoux, un film aparte pentru ca, desi pastreaza registrul umorului, il deplaseaza considerabil spre cel negru, atat de negru, incat m-au trecut fiorii in dese randuri.

Domnul Verdoux este o victima a crizei economice mondiale (aia rea din anii ’30 ai secolului trecut) si, pentru a-si intretine sotia paralizata si copilul, apeleaza la o metoda, pe cat de feroce, pe atat de eficienta: seduce fete batrane sau vaduve de peste 40, instarite, bineinteles, se casatoreste cu ele le stoarce de bani, le omoara si le face disparute.

Nu va apucati sa gasiti hibe logice, gen cum naiba a reusit un om care figureaza in acte sa faca asta de mai multe ori?, pentru ca, oricum, povestea este inspirata dintr-un caz real, care a facut valva in epoca si, in plus, protagonistul compenseaza pentru orice.

In scena cantecului din Modern Times am aflat care e sunetul vocii lui Chaplin, in The Dictator am constatat cata forta are in discurs, in Monsieur Verdoux avem proba versatilitatii cu care trece de la seductie mieroasa la glacialitate criminala sau de la compasiune la nerabdare.

Chiar daca filmele sonore incepeau sa produca mutatii in felul de a interpreta al actorilor vremii, Chaplin n-are nicio jena in a imprumuta personajului sau teatralismul si emfaza non-verbala specifice peliculelor mute, iar rezultatul este un individ fermecator, descurcaret si sinistru. Tot timpul sinistru.

Monsieur Verdoux ofera momente memorabile la foc continuu. O vrajeste pe una dintre victimele sale la telefon, cu vorbe de care s-ar rusina orice barbat, dar pe care le adora orice femeie, iar florareasa care asculta pe furis se topeste de placere.

Numara banii intr-un mod care imi provoca rasul de fiecare data cand vad vreo vanzatoare mai versata.

Evita cu subtilitate sa o omoare pe o tanara vai de ea, careia initial ii pusese gand rau.

Se da ceasul mortii sa ii vina de hac unui mega-malagioaice, cu o gura cat o sura, superb interpretata de Martha Raye, care, culmea culmilor, reuseste sa il eclipseze actoriceste pe Chaplin, in momentele cand imparte ecranul cu el.

In final, ca si in The Great Dictator, Charlie Chaplin omul apare din spatele personajului, pentru a se manifesta in privinta societatii in care traieste, printr-un discurs. Dar acum nu mai imbarbateaza pe nimeni impotriva asupririi, ci arunca o anatema asupra dezumanizarii generale, asupra invinsilor si invingatorilor deopotriva.

Nu mai e un discurs patimas, ci unul in ton cu intregul Monsieur Verdoux.

Fermecator si sinistru.

Jos cu iluziile americane!

By Iulian in Filme 2 Comments

Gata! Filmele americane cu si despre politisti, cu oarece pretentii de seriozitate, au cazut cu o treapta mai jos, acum ca am vazut Tropa de elite. Asta inseamna ca pelicule precum L.A. Confidential sau Dirty Harry au ajuns pe locul 2, Training Day de-abia va prinde cupele europene, iar traznai precum Miami Vice sau The Righteous Kill vor retrograda in liga secunda.

Daca ati vizionat mult laudatul Cidade de Deus, aveti un punct de plecare in a va convinge ca nu spun bazaconii, pentru ca unul dintre scenaristi e acelasi, Braulio Mantovano, iar el scrie din nou despre ce stie mai bine, cloaca infractionala din favelele din Rio de Janeiro si eforturile politiei de a o starpi.

Numai ca regizorul de aici, Jose Padilha, a renuntat la nuantele aramii ale lui Fernando Meirelles si la aerul cam prea poetic al gangsterilor, in favoarea unei imagini realist colorate, dinamice, care ii are in centru, asa cum o arata si titlul, pe membrii unei trupe de elita, al caror scop este deparazitarea strazilor din Rio de Janeiro.

Sa nu cumva sa intelegeti gresit, obiectivul lor nu este popularea inchisorilor, ci depopularea cartierelor, asa ca treburi gen cititul drepturilor sau pusul catuselor lipsesc cu desavarsire din metodologia lor. Ei ochesc si trag, in traficanti si politisti corupti deopotriva. In fruntea acestor implacabili este capitanul Nascimento, un tip atat de dur, ca insusi Clint Eastwood l-ar imbratisa si i-ar spune: Tu esti fiul pe care mi l-am dorit intotdeauna.

Insa capitanul e om si nimic din ce e omenesc nu-i este strain: raidurile pe care le conduce se desfasoara noaptea, asa ca oboseala se acumuleaza, stresul asijderea, sotia e insarcinata si are nevoie de sprijin. Nu-i de mirare ca il bate gandul sa se retraga, dar, ca un om cu un inalt simt al datoriei, stie ca nu poate face asta pana nu isi gaseste un inlocuitor pe masura.

Doua alte personaje isi fac astfel loc: Andre, un tip educat si cu bun simt, care se agata inca de iluzia ca poti face si scoala si politie in acelasi timp, si Neto, un pachet de impulsivitate, care are gustul sangelui in gura si ar dace orice sa intre in grupul celor de elita. Firele narative ale celor doi dezvolta filmul si il transforma dintr-un simplu carnagiu, intr-un tablou cuprinzator al realitatilor contemporane braziliene, cu studenti de bani gata care intermediaza traficul de droguri si isi ascund putreziciunea morala prin activitati ONG-istice, sau cu politisti corupti, pentru care meseria este o afacere.

Cred ca ar exista destui care ar blama violenta acestui film, dar, datorita a ce stiam din alte parti si a povestii lui coerente, mie unuia, un fapt mi se pare limpede: pe strazile din Rio de Janeiro este un razboi, o jungla in care fete de 13 ani mor de SIDA si pustani de aceeasi varsta merg cu pistoalele dupa ei, iar pentru a stavili un astfel de flagel, cineva trebuie sa faca treburile murdare. Concluzia mea pare barbara, dar la ea au ajuns si altii, printre care si cei de la Festivalul de la Venetia, care au oferit filmului distinctia suprema in 2008.

Tropa de Elite este o cronica exceptionala a unei lupte crancene, de care speram sa stam cat mai departe.

P.S. Va vine sa credeti ca, printre toate cele de mai sus, au fost si scene in care am ras cu pofta?

Autodistrugerea ca arta

By Iulian in Filme 2 Comments

Ziua in care se va consuma ultimul act al Campionatului Mondial de Snooker este un prilej numai bun sa scrii despre cel mai semnificativ film care a explorat biliardul, The Hustler.

La prima vedere, e o diferenta colosala intre lumea elegantei si a linistii care insoteste un meci de-al lui Hendry impotriva lui Ebdon, sa zicem, si cea incetosata de fum de tigara si duhnind a bautura din pelicula regizata de Robert Rossen, dar nu trece mult si iti dai seama ca ambele jocuri nu sunt decat pretexte pentru manifestarea naturii umane.

Personajul central din The Hustler este Eddie Felson, interpretat de Paul Newman, un monument de talent, dar si de aroganta si instabilitate. Incercand sa-l doboare intr-un maraton de biliard pe campionul Minnesota Fats (Jackie Gleason), Felson esueaza lamentabil datorita propriei lipse de masura.

Zdrentuit sufleteste, intalneste o persoana cu psihicul aidoma, o tanara solitara care bea de stinge (Piper Laurie), si, impreuna, formeaza o legatura zbuciumata, menita parca sa ii aline pe amandoi. Ispitit de perspectiva revansei, Felson se lasa prins in mrejele unui pasionat de jocuri de noroc (George C. Scott), care vede in talentatul, dar labilul biliardagiu o sansa buna de profit.

Filmul nu abunda in scene spectaculoase din punct de vedere tehnic; cateva imagini bine montate, cu bile trosnind sau intrand navalnic in buzunare, sunt suficiente sa contureze personalitatile protagonistilor: Felson – stralucitor, dar impulsiv, Minnesota Fats – redutabil si spilcuit, dar uman.

Greutatea cu care The Hustler atarna in cinematografia din toate timpurile vine din scenele pur umane care il compun si din personajele cu valoare de simbol care il populeaza. Paul Newman pare a fi o intrupare fictiva si avant la lettre a lui Ronnie O’Sullivan din realitate si refuz sa cred ca Oscarul de peste ani, din The Color of Money, n-a fost decat o compensatie pentru interpretarea formidabila de aici.

Piper Laurie creeaza un personaj cel putin la fel de complex, e fragila, capabila de compasiune, dar nu e greu sa intuiesti ca niste tendinte autodistructive s-au cuibarit iremediabil in sufletul ei. Nici George C. Scott nu se lasa mai prejos si contureaza un tip respingator, manipulativ si obraznic, obisnuit sa otraveasca spiritele celor pe care vrea sa-i controleze. Interesanta este evolutia perceptiei asupra personajului lui Jackie Gleason: la inceput e rivalul celui cu care simpatizam si pare arogant si afectat, dar la final devine expresia sportivitatii si a serenitatii celor care au trecut cu adevarat prin viata; toate astea, prin fizionomie si cateva replici.

Din interactiunile acestor figuri omenesti, cele mai multe nefericite, reies marile idei ale filmului. Pasiunea te poate dobori, dar te poate si mantui (scena picnicului in care Paul Newman isi revarsa pasiunea fata de biliard este o ilustrare perfecta a conceptului de stare de flux), dar, mai presus de toate, chiar si decat de talent, sta caracterul.

Avand asta in minte, il voi urmari astazi pe John Higgins, unul dintre cei mai mari jucatori de snooker din toate timpurile, imi voi aduce aminte de acel filmulet in care isi negocia 300.000 de Euro pentru niste meciuri trucate si ma voi intreba, a nu stiu cata oara: De ce?

Cand binele are radacini adanci

By Iulian in Filme 1 Comment

De cand ma stiu am avut o neincredere fata de povestile dezvoltate in lagarele germane de prizonieri (nu cele de concentrare ale Holocaustului – nota bene) din Al Doilea Razboi Mondial. Chit ca erau din partea aliatilor si nemtii ii tratau mai bine, simpla idee ca li se permitea detinutilor sa aiba o viata aproape ca intr-un camin studentesc mi se pare neverosimila chiar si pentru un film. Ca urmare, cu tot dramatismul lor, The Great Escape sau Hart’s War m-au lasat rece, fara a fi creatii rele, ultima avand chiar o partitura remarcabila a lui Marcel Iures.

Stalag 17 venea cu acelasi pacat in ochii mei, dar avea oarece avantaje, pentru ca e regizat de Billy Wilder (Some Like It Hot, Witness for the Prosection, The Lost Weekend, The Apartment sunt argumente sa aiba oricand credit deschis la mine) si are un Oscar pentru interpretul principal, William Holden.

Povestea nu e foarte diferita fata de cea din Hart’s War: intr-un astfel de lagar, detinutii constata cu neplacere si teama ca orice incercare de evadare (cu una esuata chiar debuteaza filmul) sau de rezistenta pasiva sunt zadarnicite de nemti taman cand sperantele incep sa tresara. Lucrurile se complica atunci cand pe un nou adus, ofiter de rang mai inalt, il paste plutonul de executie pentru sabotaj.

Singurul care o duce binisor in acest univers al privatiunii si care nu pare atins de vigilenta atotstiutoare a germanilor este personajul lui William Holden, care se indeletniceste cu vanzarea si cumpararea pe sub mana a unor bunuri, comune in viata de zi cu zi, dar valorand greutatea lor in aur intr-un astfel de context (scena cand isi prajeste un ou insotit de privirile tovarasilor de baraca este antologica). Cine decat el ar putea fi infamul informator care ii tradeaza in mod constant?

Imobilizarea personajelor intr-un spatiu concentrationar permite scenariului sa impleteasca in mod natural mai multe directii: suspansul care se intensifica si se solutioneaza inteligent, rezistenta prin umor si un studiu foarte patrunzator asupra modului cum adversitatea unui colectiv se poate indrepta catre un singur individ si, mai mult, cum acesta ii rezista.

Stalag 17 este amuzant fara a avea hazul nebun al altor creatii ale lui Wilder; exista un cuplu de bufoni (Robert Strauss si Harvey Lembeck), responsabili cu provocatul rasului, care le iese asa si asa, fiind departe de eticheta de duo memorabil, precum C-3PO si R2-D2 sau cei doi gainari din The Hidden Fortress. Nemtii, desi sunt dusmanii prin definitie, nu sunt abominabil conturati – vocea miorlaita a lui Otto Preminger, regizor de marca (Anatomy of a Murder, Laura) trecut de cealalta parte a camerei in rolul comandantului lagarului, sau accentul si umorul incontestabil ale personajului lui Sig Ruman, un fel de vataf responsabil cu securitatea, m-au distrat aproape mai mult decat cei doi mascarici de mai sus.

Deasupra acestui univers de figuri schematice si de conflicte, detasat prin scenariu, dar si prin propria interpretare, sta William Holden. E foarte interesanta variatiile rolurilor sale de persoana alunecoasa, care se descurca prin mici escrocherii: in Sunset Blvd. (1950) ipostaza e condamnabila, in The Bridge on the River Kwai (1957) e hilara; Stalag 17 (1953) este plasat temporal intre celelalte doua, iar creatia din acesta este de departe cea mai complexa si surprinzatoare.

Acest din urma aspect nu se refera neaparat la modul cum se deruleaza actiunea care il are ca protagonist, ci la perceptia pe care privitorul o inregistreaza fata de acesta. Pana la un punct, tot ce se petrece in film il pune intr-o lumina nefavorabila; dupa acesta, o parte din impresie, cea referitoare la loialitatea sa incepe sa se schimbe, ramanand aceeasi in privinta modului sau de a se descurca in viata. Ca manifestare mimica si gestuala, Holden e foarte retinut, accentuand, insa, expresivitatea privirii.

Spuneam de ceva surprinzator: desi aceasta este aceeasi pe tot parcursul filmului, la inceput am citit in ea doar tupeu, pentru ca apoi sa descopar o umanitatea reala si chiar o unda de repros. Nu numai pentru tovarasii de baraca, dar si pentru mine, ca privitor.

De acolo, de pe ecran, mi s-a servit o lectie: cand binele are radacini bine infipte, n-ai de ce sa-l acuzi pe purtator ca stie sa-si traga spuza pe turta lui.

Un suflu nou

By Iulian in Filme 4 Comments

De vreo 15 minute tot stau si ma perpelesc cum sa fac o introducere cat mai mestesugita, dar nu-mi iese, astfel incat o sa va spun din capul locului ca The Town este un film bun.

Probabil ca lipsa de inspiratia izvoraste si din faptul ca, oricum as intoarce filmul regizat de Ben Affleck, nu-i gasesc nicio asperitate, niciun element proeminent de care sa ma agat. Este o creatia excelent slefuita care se rostogoleste navalnic si darama din cale majoritatea thrillerelor cu pretentii de inteligenta din ultima vreme.

Am impresia ca, in calitate de regizor, Ben Affleck a aruncat niste ocheade spre Heat al lui Michael Mann, dar nu hulpave, de om chitit doar sa faca bani, ci intelegandu-i esenta, preluand-o si prelucrand-o astfel incat sa dea la iveala o creatie, daca nu originala, macar cu cu suflu proaspat.

In Boston, spargerea unei banci este un fapt obisnuit, aproape o traditie. In timpul unui astfel de eveniment, banda de mascati a lui Ben Afleck o ia ostatica pe directoare (Rebecca Hall) si o elibereaza ulterior, dar sub amenintarea ca o s-o pateasca, daca sufla ceva. Stiind ca, si daca nu vazuse nimic, tot e bine sa o supravegheze, Afleck se baga in taina cu ea, incepe sa o placa si de aici belelele, pentru ca nu se poate dezbara de universul faradelegii, iar politia e pe urmele lui.

In toata aceasta incalceala bine tinuta in frau, The Town mai reuseste sa dea nastere unor personaje interesante. Ben Affleck nu e nici prea prea, nici foarte foarte, dar, la tripla lui calitate (mai semneaza si scenariul), chiar n-ai ce sa-i ceri mai mult, pentru ca, oricum, primesti de la cei din jur. Cele doua femei ale filmului (protagonista si o fosta a personajului principal) prezinta un interesant contrast intre naivitate, buna crestere si capacitate de regenerare, pe de o parte si vulgaritate, lascivitate si vulnerabilitatea generata de lipsa de educatie, pe de alta.

Cele doua extreme masculine sunt ce are filmul mai de pret. Jeremy Renner m-a impresionat din nou prin aceeasi nebunie plina de vitalitate pe care  i-am mai vazut-o si in The Hurt Locker, numai ca privirea usor halucinanta de acolo capata aici niste scantei amenintatoare, de om pus pe rele. Dincolo de baricada il avem pe Jon Hamm (daca numele nu va spune nimic, il stiti din Mad Men sigur), un politist al naibii de nesuferit si de fermecator in acelasi timp – nesuferit pentru ca nu are compasiune si nici scrupule, fermecator pentru ca nu e prost deloc, iar aroganta la un om al legii are ceva reconfortant.

Din punct de vedere emotional, The Town jaloneaza cu dibacie intre apologia comportamentului antisocial (scenele spargerilor sunt tensionate si destept construite) si mesaje moralizatoare, ca acela care o apuca pe cai gresite o pateste sau cine se caieste are parte si de lucruri bune, neavand decat ambitia sa te destinda vreo 2 ore.

Fapt care, in ceea ce ma priveste, i-a reusit pe deplin.

Acum vreo doi ani habar n-aveam cine e Jeremy Renner; acum, dupa doua filme excelente, parca l-as sti de cand lumea.

Inclestari romantice

By Iulian in Filme 3 Comments

The Guns of Navarone are reputatia unui film solid despre Al Doilea Razboi Mondial. Vazandu-l, n-am putut sa nu ii remarc cateva cusururi, dar nu pot sa neg ca au fost si aspecte pe care le-am savurat pe deplin.

Gregory Peck este un flegmatic capitan ales sa conduca un detasament de comando, cu misiunea de a distruge doua tunuri gigantice, a caror forta infricosatoare si amplasare strategica impiedica flotele aliate sa patrunda intr-un arhipelag grecesc. In echipa de soc mai intra un grec versat (Anthony Quinn), o localnica din Rezistenta, aspra si energica (Irene Papas), un expert in explozibili, responsabil cu glumele englezesti (David Niven), precum si alte cateva personaje pe care scenariul incearca sa le contureze cat mai complex.

Impresia favorabila pe care mi-a facut acest film se hraneste cu precadere din prima sa parte. Timp de vreo ora, ii cunoastem pe protagonisti, ni se insufla senzatia de palpitant prin cateva replici bine plasate despre cat de riscanta este aceasta misiune, iar relatia dintre Peck si Quinn primeste din start un bonus bestial prin promisiunea grecului ca o sa-i faca de petrecanie colegului la sfarsitul razboiului.

Cand operatiunea se pune miscare, are aerul foarte misto si barbatesc al unor tipi unul si unul care stiu ce au de facut si care infrunta natura si oamenii fara sovaiala. Pe masura ce se afunda in teritoriul inamic, lucrurile se complica. Fapt foarte natural, de altfel, numai ca, odata cu inaintarea, incep sa apara si problemele filmului.

Sintetizate, acestea s-ar constitui in incredibila naivitate a personajelor negative, adica a nemtilor. Sunt de acord ca binele trebuie sa invinga raul, dar docilitatea cu care nazistii se comporta in avantajul echipei noastre e prea de tot in anumite momente. Unde mai pui ca engleza lor n-avea pic de accent german. Dar n-am facut vreo tragedie din toate astea, pentru ca as pune acest gen de probleme pe seama unei subtirimi perpetue care caracterizeaza blockbuster-urile.

In fond, asta e The Guns of Navarone. O mega-productie a timpurilor lui, cu un subiect ales de pe un taram batatorit, cu efecte speciale care la vremea lor au impresionat, iar acum, la 50 de ani, tot iti mai smulg un „Ia te uita”, si cu o distributie aleasa pentru a atrage atentia.

Cei trei care o domina au fiecare, singuri sau in tandem, momente de interpretare care le justifica reputatia de granzi nemuritori ai cinematografiei. Continui sa cred ca Gregory Peck a fost cel mai elegant actor care s-a nascut vreodata, iar, in cazul de fata, n-are nevoie decat de o spranceana ridicata si de acea voce care pare ca poate imblanzi si o fiara, pentru a fi perceput drept figura centrala a filmlui.

David Niven este intruchiparea perfecta a farmecului englezesc, chiar si cand acesta consta doar in glume slabute, iar Anthony Quinn domina cateva scene de efect, printr-o combinatie de vitalitate si inteligenta, ambele pe fondul unui aer de grec veridic (nu cred ca e o intamplare ca, la vreo trei ani dupa, Quinn a fost ales sa joace in Zorba Grecul, filmul datorita caruia cei mai multi au uitat ca e mexican si n-are nicio treaba cu noua Elada).

Cu toate scaparile lui, The Guns of Navarone este ca orice blockbuster cat de cat reusit: ofera multe, pentru multi.

In cautarea identitatii

By Iulian in Filme 0 Comment

Dintre filmele lui Zhang Yimou pe care le-am vazut pana acum, Sorgul rosu (Hong gao liang in original) nu este nici cel mai emotionant, nici cel mai cursiv. Dar ofera destule, prin vizualul impresionant, prin caracterul frapant al unor scene si prin umorul aparte pe care il emana.

Povestea e franta ca omogenitate, dar are un fel de logica morometiana, in sensul ca reda viata unei comunitati, cu trasaturile ei specifice si apucaturile ei ancestrale, precum si dezintegrarea cauzata de forte exterioare adverse.

O tanara (Li Gong, cu frumusetea inca necoapta) este trimisa sa se marite cu un fabricant de alcool, batran si lepros, care traieste izolat, tocmai din acest motiv. Salvata de unul dintre servitori, cand lectica este atacata de un bandit la trecerea printr-un lan de sorg*, viitoarea mireasa se cam inamoreaza de acesta si, refuzand sa indeplineasca datoria nuptiala cu sotul cel slut, ajunge chiar sa se dedea la dragosteli cu salvatorul, in acelasi lan de sorg.

La scurt timp, sotul moare si protagonista se vede proprietara distileriei si patroana celor care lucreaza in ea. Ca hâr, ca mâr, se inhama la munca si ajunge chiar sa-i placa. Intre timp, servitorul care se bucurase de fecioria ei si care isi trambitase triumful cat putuse, reapare, incepe sa emita pretentii si sa se poarte ca un nesimtit: se imbata ca porcul si face ca toti dracii, reusind sa enerveze pe toata lumea, inclusiv pe cea pe care o numeste „femeia lui”.

Pana acest punct, filmul are izul unei povesti de dragoste contorsionat-rurale, concluzionata printr-un mare gest de vitejie al protagonistului, care il ia de gat pe banditul care ii cam terfelise „femeia”, si printr-un ritual de imperechere care pare rupt din epoca pietrei, dar foarte de efect: isi marcheaza teritoriul si o ia pe sus ca pe un butoi cu vin; ea se zbate, il zgarie un pic, pentru ca, apoi, sa i se agate cu dragalasenie si supunere de gat.

Totul pare a avea rabdare cu oamenii din aceasta ciudata, dar vesela comunitate, care insoteste procesul de fabricare a vinului cu simpatice incantatii. Apar, insa, invadatorii japonezi, iar lanul de sorg, simbol al libertatii si continuitatii, este calcat in picioare chiar de bastinasi, sub amenintarea baionetelor. Tot in lanul de sorg se va consuma un act de eroism absurd si inutil al celor care isi vad viata distrusa fara sa aiba vreo vina decat ca exista atunci si acolo.

Violenta acestei bucati a filmului contrasteaza pregnant cu anterioarele pasiuni marunte ale personajelor, efectul este astfel sporit, iar pentru modul impecabil in care a pus la punct acest mecanism psihologic nu pot decat sa il laud pe Zhang Yimou.

Per ansamblu, Sorgul rosu mi-a produs o impresie similara cu Empire of the Sun, regizat de Steven Spielberg. Ambele filme arata efectele distructive ale invaziei japoneze din AL Doilea Razboi Mondial, ambele puncteaza masiv la capitolul vizual si ambele sunt creatiile unor regizori inzestrati, care isi cautau identitatea artistica si urmau sa dea, nu peste mult timp, adevarata masura a valorii lor.

*sorg = planta furajera anuala din familia gramineelor, rezistenta la seceta, cu frunze lungi, mari si cu inflorescente in forma de ciorchine.

(Nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar eu chiar nu am stiut pana acum ce e acela „sorg” :P)