Nucleara strica poezia

By Iulian in Filme 4 Comments

Pe langa neplacutul impact din lumea reala, o bomba nucleara mai are insusirea de a condamna orice film in care se afla in mana unui geniu al raului la a fi un fel de Die Hard sau James Bond, adica un film in care bubuiala si exagerarile anihileaza subtilitatea.

Aceasta este diferenta majora dintre The Dark Knight si The Dark Knight Rises: o bomba nucleara. La aceasta se mai adauga si doua alegeri nefericite.

Primo, de a resuscita cvasi-misticismul din Batman Begins in defavoarea psihologicului abstract si de efect din The Dark Knight.

Secundo, de a face filmul nu din dorinta de a spune o poveste matura, care indeamna la reflectie, ci fortati de exigenta de a le oferi fanilor ce le-a placut anterior, crezand ca mai mult inseamna automat si mai bine: relatia majordomului Alfred cu Bruce Wayne, ponderea in scenariu a lui Lucius Fox (Morgan Freeman) sau a comisarului Gordon (Gary Oldman). The Dark Knight Rises a vrut sa dea sansa fiecaruia sa se afirme, initiativa laudabila intr-o democratie, dar neinspirata intr-o creatie cinematografica. Nici coloana sonora n-a fost ferita de morbul utilizarii excesive.

Din toate astea rezulta un film care, fara sa fie prost, ba care e chiar bunicel, nu e memorabil. Inainte sa-mi faceti observatia ca de ce il compar mereu cu The Dark Knight, va spun ca fac asta pentru ca n-am incotro. Am destula experienta cat sa ma detasez cand vine vorba de parti dintr-o serie, insa realizatorii lui The Dark Knight Rises au tinut mortis, asa cum ma exprimam si mai sus, sa pompeze major in elemente deja existente, obligandu-te astfel sa faci o permanenta legatura cu ilustrul predecesor.

The Dark Knight Rises are insa si aspectele lui demne de lauda, mai precis trei personaje care, intamplator sau nu, sunt noi in universul Batman.

Bunul. Joseph Gordon Levitt e un politist care putea foarte bine sa lipseasca din scenariu, iar daca tot a facut parte, macar sa i se fi dat mai multe replici inteligente. Chiar si asa, Levitt, cutremurator in Mysterious Skin, adorabil de fragil in 500 Days of Summer si retinut in Inception, se achita cu brio de sarcina si doveste ca va deveni in scurt timp un actor de baza la Hollywood.

Raul. Bane al lui Tom Hardy pornea din start cu un handicap: Heath Ledger. E clar de ce, n-are sens sa detaliem. Pe langa asta, personajului negativ i s-a pus o masca, vaduvindu-l pe actor de cel putin jumate din obiectul muncii – mimica – si i s-a alterat vocea pe calculator (aici trebuie sa recunosc ca le-a iesit, pentru ca n-au mizat pe vreo raguseala gen Darth Vader, ci au mers pe un sarcasm care a mers de minune cu musculatura-i supradezvoltata). In aceste conditii vitrege de retusuri non-actoricesti, Tom Hardy introduce insa un element absolut bestial care e al lui si numai al lui: MERSUL. Socotind si ca, din prea putinele replici memorabile ale filmului, peste trei sferturi ii apartin, Bane este un villain care sta sus de tot in clasamentul dominat detasat de The Joker.

Frumoasa. Anne Hathaway e frumoasa; nu numai la fata, ci si la spate, pe care il etaleaza in material textil mulat de cate ori are ocazia. Dar mai interesante sunt scenele fara masca, prin care, desi nu egaleaza pisicenia aparent innascuta a lui Michelle Pfeiffer, pe care nici nu o vizeaza de altfel (excelenta alegere), Hathaway construieste un personaj care atrage, o femeie data naibii, care umbla pe niste tocuri periculos de inalte si ascutite. Da fapt, scena mea preferata, care reuseste sa egaleze atmosfera inteligenta din The Dark Knight, o are protagonista.

Imi place sa cred ca Christopher Nolan a alunecat pe panta conformismului in mod calculat, ca sa fie sigur ca studiourile si publicul nu-l mai bat la cap sa faca inca vreun film Batman (univers de care s-a saturat, potrivit propriilor spuse) si ca isi poate vedea de alte proiecte, pe care voi continua sa le astept cu aceeasi nerabdare.

Cand eram la meciul Dinamo – Barcelona, scena asta mi-a revenit in minte fara sa vreau; din fericire, pe teren lucrurile au stat taman invers decat in imaginea de mai sus.

Un vot pentru Cleopatra

By Iulian in Filme, Special 12 Comments

Citeam mai deunazi capitolul din Vietile paralele ale lui Plutarh despre Marcus Antonius, iar finalul, plin de tragedie si grandoare, prin care stralucitul si pezevenchiul roman si-a gasit sfarsitul, insotit fiind in moarte de Cleopatra, mi-a adus aminte de un film marcant al copilariei mele.

Asa ca am dat cateva click-uri sa il caut pe IMDb, ca sa-mi stimulez si mai mult amintirile, si am ramas contrariat. Cleopatra, regizat de Joseph Mankiewicz, cu Elizabeth Taylor, Richard Burton si Rex Harrison, castigator a patru premii Oscar, nu are decat nota 6.8!

Stiu, multi au criticat filmul pentru ca este prea lent si prea lung. Ce-i drept, are peste 3 ore (chiar mi-aduc aminte ca TVR-ul l-a dat in doua parti la Telecinemateca), dar eu nu m-am plictisit niciun moment la el. Cum as fi putut? Cand n-avem parte de interpretarile unor actori care au intrat in istorie la fel ca si personajele pe care le joaca, avem unele dintre cele mai grandioase scene care s-au realizat vreodata si asta intr-o epoca in care CGI insemna probabil „Cati Gagii Introduceti in cadru?” In Cleopatra sunt mii si sunt reali.

Si cu toate acestea, nu are decat 6.8! Asa ca m-am hotarat sa organizez si eu un fel de referendum si sa indemn lumea sa intre pe IMDB, sa isi faca un cont la care nu va petrece mai mult de 2 minute si pe pagina filmului Cleopatra sa dea un 10 acestui clasic intre clasici.

Sa ne strangem suficienti si sa ducem aceasta creatie cinematografica la un 7 si ceva, un scor care, daca nu-i face intru totul dreptate, macar nu il mai injoseste, trimitandu-l in plutonul mediocritatii!

Traversarea Atlanticului

By Iulian in Filme 1 Comment

Alianta anglo-americana e solida si se manifesta la greu pe plan geopolitic, dar e foarte interesant s-o vezi si in filme. Salmon Fishing in the Yemen e o ilustrare impecabila a cat de stransa este colaborarea anglofonilor de pe ambele maluri ale Atlanticului.

Un seic plin de petro-dolari si cu proprietati in Anglia da de veste firmei care ii administreaza banetul in Albion ca vrea sa introduca somoni si pescuitul lor in tara de bastina, Yemen. Evident ca suna a promisiune electorala din Romanica, dar, cand initiativa vine de la unul care isi muta lichiditatile cu tirul, trebuie luata in serios, asa ca o consultanta* de la respectiva companie (Emily Blunt) contacteaza un reputat expert in pesti si pescuit de la un fel de APIA britanica (Ewan McGregor). Acesta califica proiectul drept o idiotenie si raspunde in consecinta, dar insistenta consultantei**, precum si masinarii de ordin politico-functionaresc, in care isi vara coada si ofiteresa de presa a primului ministru britanic (Kristin Scott Thomas), il imping sa ia parte la el.

Cam pana aici actiunea se petrece, stilistic vorbind, in Anglia lui Jerome K. Jerome sau P.G. Wodehouse. Sicanele la care e supus McGregor (foarte simpatic in bucata de film care ii cere sa faca pe tocilarul de varsta a doua) de catre sefi ca sa accepte ideea fantezista sunt delicioase, iar viata sa conjugala are cel mai curat aer britanic, demential redat si in A Fish Called Wanda. De partea cealalta, consultanta*** isi face rost de un gagic ofiter, de care n-are parte prea mult, pentru ca e trimis in misiune sa ii escorteze pe Traian Basescu, Crin Antonescu si Victor Ponta pe un camp minat in Afganistan (mai precis, sa se asigure ca nu rateaza vreuna).

Cand cei doi protagonisti se apuca sa transpuna in practica viziunea piscicola a seicului (interpretat de Amr Waked – un tip interesant, la fel ca si ideea sa din film, spre deosebire de cele ale seicilor din lumea reala, care dau bani garla unor gelati agramati din fotbal), Salmon Fishing in the Yemen se muta usurel in SUA. Apare idila, apoi drama sentimentala, seicul baga filosofii adanci, ca un Jedi veritabil, iar Ewan McGregor se scutura de alura de profesoras si ia un aer mai viril, de Obi Wan aflat in vacanta. Numai Kristin Scott Thomas ramane consecventa rolului de vipera politicianista antipatica, aducandu-mi aminte de Corina Cretu (asta pentru cei care s-au nascut cu mult inainte de descalecatul lui Voda Basescu cel Detestat de boierii parlamentari hicleniti).

Evident, filmul scade in calitate in atare conditii, dar nu atinge vreun prag inferior, astfel ca nu i se poate suspenda epitetul de placut.

*, **, *** – De ce in cercetarile de laborator au inceput sa se foloseasca mai degraba consultanti decat sobolani?

Consultantii sunt mai numerosi decat sobolanii, tehnicieni din laborator se ataseaza mai putin de consultanti si exista unele lucruri pe care sobolanii refuza sa le faca.

Sunt sigur ca acestia doi s-au mutat intr-o casa in Popesti. Mai precis, o casa in Popesti Leordeni.

Nu, nu si nu

By Iulian in Filme 1 Comment

Nici in alte dati nu m-am sfiit sa critic filme vechi renumite, dar, de data asta, chiar ma vad nevoit sa dau intr-unul foarte renumit. Laura regizat de Otto Preminger este considerat un film noir clasic, preamarindu-i-se scenariul subtil, interpretarile inspirate si atmosfera tipica acestor pelicule.

Eu, unul, as avea obiectii in privinta primelor cateva aspecte. Povestea e, ce-i drept, promitatoare: un detectiv (Dana Andrews) ancheteaza moartea unei tipe din high-class si interactioneaza in acest scop cu logodnicul ei ei (Vincent Price), un pic alunecos rau, alta tipesa care il place (Judith Anderson) si un jurnalist filiform, foarte cinic si temut (Clifton Webb). Apar si tot felul de rasturnari de situatie, protagonistul afla detalii despre ascensiunea Laurei (Gene Tierney) de la simpla functionareasa la o diva pe care o ravnesc toti si sfarseste prin a se indragosti de ea pe nevazute. Problema numero uno: aceasta cadere in amor a detectivului a fost aproape insesizabila, dar as fi trecut peste, daca n-ar fi intervenit si alte bube.

Actiunea este, era sa zic gaunoasa, dar suna urat, asa ca o s-o numesc gaurita. Incepe cumva si se termina altcumva si nu te tine acolo, in mijlocul ei, asa cum reuseste un alt film noir, mult mai putin cunoscut. Actorii isi fac treaba cum pot de bine (Vincent Price – insidios, Clifton Webb – amenintator sub masca respectabilitatii, iar Dana Andrews – om al legii viril si scump la vorba), dar sunt prea schematici pentru a fi intru totul memorabili, iar personajul central feminim este prea ambiguu: incepe gen Barbara Stanwyck in Double Indemnity, fapt care iti starneste pofta de urmari intortocheate, dar o coteste brusc spre o ingenuitate pe care nu mai aveam cum s-o inghit.

Faima acestei pelicule vine, cred, din admiratia celor pasionati strict de filme noir, care il vad ca o specie aparte a cinematografiei. Desi nu neg taxonomia foarte vasta a acestei arte, nu voi renunta niciodata la a-i imparti productiile dupa un scriteriu simplu: cat de mult imi plac.

Iar Laura nu prea imi place.

Povara trecutului

By Iulian in Filme 0 Comment

Boy A este un film la care am ras copios, desi n-ar fi trebuit sa o fac.

De ce nu? Pentru ca are un subiect serios, tratat cu gravitate si un usor simt fatalist, care poate pune pe ganduri pe oricine. Andrew Garfield (noul om-arahnida) este un tanar de-abia iesit din inchisoare, care incearca sa-si cladeasca o viata sub un alt nume si cu ajutorul unui asistent social dedicat. Garfield (nu motanul, repet, nu motanul) impresioneaza prin prestatia sa, chiar mai buna decat cea din The Social Network, nici aceea rea, care contureaza o fiinta omeneasca stramb crescuta, dar care face eforturi consistente de a atinge normalitatea. Numai ca trecutul, care ascunde o fapta abominabila, il ajunge din urma si nu-i da pace.

Restul distributiei intregeste o poveste tipic europeana, fara menajamente, in care binele si raul sunt atat de strans impletite, incat nu e de mirare ca personajele recurg la ce m-a facut pe mine sa rad. Dar sa nu ne grabim. Povara sufleteasca pe care o poarta protagonistul se dezvaluie treptat, prin scene din copilaria acestuia, in care alegerea inspirata a unor actori cu varste fragede demonstreaza ce efecte terifiante pot avea familiile deviante si destramate si abuzurile asupra celor care nu sunt inca decat o plamada.

De ce am ras totusi? Pentru ca in Boy A se bea. Se bea la greu. Trei sferturi din scenele filmului includ pe cineva ducand un pahar la gura sau cerand altuia sa i-l umple. Iese protagonistul din inchisoare? Sa bem. Isi gaseste gazda? Sa bem. Isi gaseste loc de munca? Sa bem. Se reuneste un alt personaj cu fiul ratacitor? Sa bem. Ies cativa la discoteca? Sa bem, cum altfel? Isi face protagonistul gagica? Sa bem in doi. Am facut o fapta buna? Sa bem. Am in minte cativa pretenari care nu ar fi in stare sa vada filmul asta decat pana la jumatate, pentru ca li s-ar face prea sete si ar pleca sa-si ia de baut.

Dincolo de toata bascalia, Boy A este un film care merita vazut pentru ca e precis in tragedia sa si ilustreaza impecabil ce spunea William Faulkner:

The past is never dead. It’s not even past.

Alternativa nipona

By Iulian in Filme 1 Comment

Multa vreme, cinematografia nipona a insemnat pentru mine un singur nume gigantic: Akira Kurosawa. Acest regizor extraordinar a creat filme atat de multe si atat de bune, incat, de fiecare data cand imi venea chef de ceva japonez, gaseam ceva de el si aia era.

De data aceasta am facut un efort de vointa si m-am abtinut de la a ma apleca asupra lui Kurosawa, indreptandu-ma spre un alt maestru nipon, Kenji Mizoguchi si al sau Ugetsu monogatari.

Filmul urmareste peripetiile a doi barbati din clasa muncitoare a Japoniei feudale, hotarati sa se procopseasca intr-o perioada foarte tulbure, cand nu se mai intelegea nipon cu nipon, cam aceeasi perioada in care se petrece actiune din romanul Shogun. Unul vrea sa vanda un lot consistent de oale si ulcele confectionate tot de el si altul tine mortis sa ajunga samurai.

Pe langa tribulatiile acestora, povestea prezinta si efectele negative pe care ambitiile celor doi le au asupra sotiilor iubitoare care sunt lasate de izbeliste. Deci, doamnele, daca nu aveti ceai de tei si vreti sa ma cumintiti consortii, Ugetsu monogatari e o alternativa.

Ce am simtit vizionand filmul si mi s-a confirmat printr-o scurta documentare ulterioara este ca nu a fost gandit dintru inceput ca un intreg, ci este impletirea mai multor povesti traditionale japoneze, numite kaidan, unele prezentand patanii ale unor personaje din popor, celelalte trecand si spre fantome, spirite si alte manifestari supranaturale. Cusatura  firelor narative nu se vede insa, gratie regiei sublime a lui Kenji Mizouchi.

Stilistic, am gasit atat asemanari, cat si deosebiri intre el si Kurosawa. Combinatia de drama, umor si elegie le e comuna amandurora, dar Mizouchi se distinge printr-o preocupare speciala pentru jocul luminilor si al umbrelor, care confera spatiului in care desfasoara actiunea un aer transcedental, ca si cum lumea materiala pe care o vizualizam nu e decat o mica frantura din ceea ce exista in totalitate:

There are more things in heaven and earth, Horatio,

Than are dreamt of in your philosophy.

(William Shakespeare, Hamlet)

Cumva, aceasta senzatie s-a resfrant si asupra modului cum privesc lumea filmului: desi cunosc nenumarate creatii cinematografice, sunt convins ca undeva, exista de zece ori mai multe care merita si asteapta sa fie scoase din uitare.

Motive de râs

By Iulian in Filme 0 Comment

Toata povestea cu Adrian Nastase a luat o turnura nasoala, dar a fost un moment ieri seara cand m-am distrat mai ceva ca la un film de Mel Brooks. Venise Varujan Vosganian la TVR sa discute despre insolventa Hidroelectricai si se pomeneste nevoit sa-si dea cu parerea despre condamnarea fostului premier. Eforturile sale de a-si masca surpriza si atitudinea ambivalenta m-au binedispus mai ceva decat grimasele lui Gene Wilder in Young Frankenstein.

Apropo de acest film si de regizorul Mel Brooks, cred ca a vedea o pelicula a sa este ca un vaccin. Acest tip special de injectie presupune introducerea in corp a unor corpusculi (medicinistii, sa-mi scuzati, rogu-va, limbajul neprofesionist!)  inactivi, dar altminteri daunatori, pentru a forta organismul sa produca anticorpi.

Exact asta ne obliga si Mel Brooks, cu stilu-i inconfundabil de a parodia filme celebre si locuri comune, sa nu luam chiar in serios orice univers fictiv, pentru ca ne putem imbolnavi de imaginativita, la fel de periculoasa precum sindromul acut al lipsei de imaginatie.

Young Frankenstein nu face exceptie de la profesiunea de credinta a lui Mel Brooks de a imuniza populatia globului. E unul dintre cele mai bine cotate filme ale sale, are si o nominalizare la Oscar pentru scenariu, dar pentru mine vaccinurile de baza raman Robin Hood – Barbatii in izmene si Space Balls.

Prilejuri de ras sunt destule, insa, si in Young Frankestein, in legatura cu a carui actiune nu va mai jignesc povestind-va despre ce e vorba. Daca e totusi cineva care nu-si da seama, il rog sa ma contacteze telepatic si ii voi pune la dispozitie toate detaliile.

Motivele sa vedeti acest film pot include aparitia surpriza a lui Gene Hackman, scena cu mima, Frau Blucher (ihahahaha), scena cu cosciugul, dar se centreaza in primul rand in jurul urmatoarelor trei:

Zombie Apocalypse

By Iulian in Filme 1 Comment

Nu credeam sa-invat vreodata a muri de plictiseala. Dar John Carter mi-a demonstrat ca se poate.
Cum? Printr-o combinatie de kitsch (si nu e neaparat vorba  de numele actorului principal), ineptie si cliseu. Cand nu e una, sunt celelalte doua sigur.

In literatura, John Carter este un personaj  dintr-o serie de 11 (!) romane, creat de acelasi care l-a dat lumii si pe Tarzan, Edgar Rice Burroughs. Habar nu am daca producatorii au ecranizat doar pe primul sau au bagat mai multe la malaxor, dar cert e ca au procedat ceva de genul: au aruncat cartea in sus si ce au citit unde a ramas deschisa cand a cazut, aia s-au caznit sa redea, fara sa le treaca vreun moment prin cap ca rezultatul total nu e neaparat logic.

Scena cu testosteron? Aduceti pe bine claditul Taylor Kitsch (in locul lui mi-as schimba numele, cred ca aduce ghinion) si puneti-l sa vorbeasca precum un tabagist inveterat, care a fumat de mic, inclusiv din mahorca bunicului.

Scena cu intrigi intergalactice? Aduceti un actor cat de cat in stare sa rosteasca niste replici, recte Mark Strong, tundeti-l chilug, dati-l cu pudra din belsug si faceti-i ochii albastri, bineinteles.

Scena de anvergura? Cheltuiti 250.000.000 de dolari pe efecte speciale foarte sclipicioase, ca oamenii sunt snobi si o sa le placa.

Cel mai simpatic personaj din John Carter; langa el, Taylor Kitsch.

In comparatie cu John Carter, Avatar e chiar un monument grandios de sensibilitate artistica.

Dupa ce s-au inregistrat cateva cazuri de canibalism, circula pe la americani isteria cu „zombie apocalypse”. Departe de mine gandul de a contesta o astfel de previziune infricosatoare, pe care au luat-o la analiza inclusiv publicatii serioase gen Time Magazine, dar cred ca nu vreun virus i-ar aduce pe oameni in starea de hoituri ambulante, ci astfel de productii audio-vizuale, care iti bombardeaza mintea cu prostii si te vlaguiesc de orice fel de energie intelectuala.

Run, motherfucker, run!

Cealalta extrema

By Iulian in Filme 6 Comments

Una dintre activitatile preferate pe care le aduc cursantilor mei se refera la „downshifting”, acel ceva pe care il schimbi in viata ta si renunti la „rat race” (goana dupa a avea o masina mai buna, un apartament mai mare… mai… mai… mai etc.), alocand mai mult timp pentru tine, pentru familie si pentru a trai, in general.

Into the Wild e povestea unui om care a facut exact asta, dar mult mai apasat decat o recomanda si cele mai infocate carti despre cum sa fii fericit. Chris McCandless e un tip inteligent si incapatanat care de-abia a terminat facultatea si care ia o decizie drastica: isi doneaza economiile, se documenteaza despre viata in salbaticie si pleaca hai hui sa faca autostopul. Dupa ce prinde gustul ipostazei de nomad, isi propune sa petreaca o iarna in Alaska in deplina singuratate.

Povestea e sparta si alterneaza episoadele de solitudine cu cele care descriu odiseea hoinarului si personajele interesante pe care le intalneste. Din aceasta pendulare se naste farmecul filmului, altfel un pic greoi in a-si castiga bunavointa privitorului: eu, unul am avut nevoie de vreo ora si pana sa-i prind rostul, sa ma acomodez cu filosofia uneori prea distilata a replicilor si sa inteleg cum a gandit Sean Penn constructia acestui film.

Abordarea sa regizorala mizeaza pe un montaj foarte reusit, pe peisaje inspirat alese si pe interpretari excelente. In rolul principal, Emile Hirsch dovedeste o abilitate uimitoare in a reda deopotriva vigoarea si slabiciunea si pare a se fi supus unor privatiuni fizice similare cu ale lui Tom Hanks in Cast Away. Cu diferenta ca partitura sa nu ni-l face neaparat simpatic, precum se intampla cu Robinson Crusoe cel modern.

Fata de Chris McCandless a.k.a Alexander Super Tramp, atitudinea privitorului e ambivalenta: cand simti ca a luat decizia corecta si te munceste o umbra de dorinta sa le lasi balta totul si sa pornesti la drum, cand dezaprobi raceala, binevoitoare, dar implacabila, cu care respinge sau rupe relatiile cu aceia care ii cauta afectiunea.

Figurile pe care le intalneste in peregrinarile sale m-au nimic din savoarea lui O Brother, Where Art Thou? a fratilor Cohen, dar sunt umane si toate par a avea o poveste de spus. Fara sa aiba prea multe replici, William Hurt si Marcia Gay Harden demostreaza ce actori mari sunt, conturand o familie disfunctionala care aproape justifica decizia fiului de a-si lua campii. Vince Vaughn e foarte simpatic in rolul unui vataf de tractoristi (cu bucata sa de film am rezonat in mod special, pentru ca mi-a fost dat sa petrec cateva zile printre astfel de muncitori agricoli), Hal Holbrook e emotionant si surprinzator de plin de vigoare actoriceasca la cei aproape 90 de ani cat avea in momentul filmarilor, Catherine Keener si Brian H. Dierker formeaza un cuplu de hippioti buni la suflet, pana si acest monument de placiditate care este Kristen Stewart intra binisor in pielea unei pubere care il place pe vagabondul care ar fi putut fi milionar, dar n-a vrut.

Am mai avut parte de filme care lasa morala in sarcina celui care l-a vizionat, dar parca niciodata n-am simtit ca la Into the Wild ca mi s-a tesut pana in fata ochilor o sumedenie de fire pe care eu insumi trebuie sa le innod. Si nu-i usor, pentru ca vin din directii diferite si gadila diverse aspecte ale personalitatii mele. Dar o alegere tot am facut.

Cand vad oameni agitati si stresati prin orasele mai mari decat cel in care locuiesc eu (in Craiova, oamenii nu par a se omori cu munca, dimpotriva), stau si ma intreb: oare de ce se grabesc asa? Si totusi, sa renunti la societate pentru a te intoarce in preistorie e o optiune la fel de proasta.