Farmecul amoralului

By Iulian in Filme 1 Comment

Shadow_of_a_doubt1E lucru mare sa fii film regizat de Hitchcock si sa fii si preferatul lui in acelasi timp. Mai ales ca nu te cheama nici Vertigo, nici Rear Window, nici Psycho, ci Shadow of a Doubt, adica o pelicula de notoritate clasa II din portofoliul maestrului.

Si totusi, Hitchcock avea motive intemeiate sa-si indrageasca propria creatie, pentru ca acele substantive care incep cu „t” (teama, tensiune, teroare) si care ii erau atat de dragi se regasesc si in Shadow of a Doubt, dar mai subtil, strecurate intr-o poveste simpla, dar excelent spusa.

Unchiul Charlie (Joseph Cotten) are ceva pe suflet; nu stim ce, dar faptul ca se ascunde, ca ii pacaleste pe niste urmaritori si  ca are o mina de om chinuit ne conduc imediat spre concluzia aceasta. Asa apare indoiala in mintile noastre, ale privitorilor, dar, deocamdata, nu si in ale familiei surorii sale, la care se prezinta inopinat, arborand un aer degajat. Cea mai incantata de a-si vedea unchiul este nepoata, care chiar ii poarta numele, Charlie (Teresa Wright).

Comportamentul nelinistit si nelinistitor al unchiului o conduce pe tanara care aproape il idolatrizeaza spre banuieli care se transforma usor in monstruoase descoperiri. Neavand insa certitudini si nevrand sa strice atmosfera animata de venirea unchiului, ia toata povara indoielii si a descoperirii adevarului asupra ei si se mai si gaseste prinsa in inceputul unei idile cu insusi politistul care da tarcoale familiei. In tot acest timp, unchiul Charlie miroase ca nu mai e in sanul lui Avraam si incepe  sa actioneze la randul sau…

In zilele noastre, in filme, se practica tensiunea pe doua nivele: intuneric + monstri sau intuneric + iluzia unor monstri; evident, mai dibaci este regizorul care reuseste sa atinga nivelul 2. In Shadow of a Doubt, Hitchcock atinge un foarte rar nivel 3, in care, prin simpla aparitia a unui personaj sau printr-un unghi de filmare rapid intercalat intre doua prim-planuri, tensiunea este indusa privitorului si, mai ales, mentinuta acolo.

Sunt convins, insa, ca regizorul englez nu a folosit epitetul de „preferat” pentru acest film doar pentru a-si gratula propria contributie, ci pentru a-si declara, la comun, recunostinta pentru toata distributia.

Shadow_of_a_doubt2

Personajul lui Joseph Cotten este un amoral, care, din motive partial obscure, a ajuns sa urasca omenirea, nu insa si propria persoana, pentru a carei libertate lupta cu ferocitate ascunsa. Cotten, care, fara a fi vreunul dintre granzii cinematografiei, a jucat in pelicula una si una (Citizen Kane, The Third Man, Splendor of the Ambersons, Gaslight, Hush… Hush, Sweet Charlotte), da interpretarii de aici profunzimi nebanuite. Cand amenintator, cand surazator, cand rece si stapan pe sine, cand infrigurat si panicat, este starul filmului, desi el doar catalizeaza actiunea.

Aceasta o urmareste in primul rand pe Teresa Wright, care irezistibil de ingenua, ca in atatea alte creatii ale sale (Mrs. Miniver, The Best Years of Our Lives), evolueaza subtil catre indoiala, catre o duplicitate menita a-i proteja familia si catre impulsuri amoroase.

Tandemul Henry Travers – Hume Cronyn (tatal Teresei Wright si un amic al acestuia) si pasiunea celor doi pentru romanele politiste si dezideratul crimei perfecte sunt o gluma meta-textuala a lui Hitchcock, foarte riscanta, care ar fi putut risipi tensiunea care domina filmul, daca nu ar fi contribuit cumva, la un moment dat, la evolutia acestuia.

Shadow_of_a_doubt3

Cum, nu va spun, va invit doar ca, printre lucrurile pe care vi le propuneti pentru 2013, sa fie si vizionarea lui Shadow of a Doubt.

Un An Nou fericit!

More balls than brains

By Iulian in Filme 4 Comments

Hobbit1Scriam acum ceva timp in ziarul amicilor de la Craiova Forum de ce presimteam ca nu o sa-mi placa The Hobbit: An Unexpected Journey. In mare, cele doua idei principale erau ca arata prea mult ca un Lord of the Rings peticit pe ici pe colo si ca, dintr-o carte de 300 si ceva de pagini, scot trei filme de cate trei ore!

De acord cu voi, ante-pronuntandu-ma, m-am plasat singur in pericolul de a vorbi cu pacat, dar, dupa vizionarea filmului, tind sa ma gratulez singur cu lauda ca nasul nu ma insala. Ba mai mult, am si alte motive sa fiu nemultumit.

Povestea, asa cum se stie, o urmeaza pe cea din cartea care mi-a placut atat de mult, dar intr-un mod tarait, ca doar actiunea trebuie sa le ajunga pentru inca doua filme. Ca urmare, sunt introduse personaje din Lord of the Rings, si pentru a-i gadila pe fanii acestei trilogii, si pentru a alinia aventura picaresca a lui Bilbo Baggins la evenimente mai ample si mai intunecate care, se poate altfel, se vor solutiona in 2013 si 2014, iar noi vom plati alte bilete, ca sa ne racorim curiozitatea.

Despre partea grafica, recunosc ca mi s-a mai potolit simtul critic; pana la urma, e acelasi univers, deci e firesc sa arate la fel, poate chiar mai bine, insa tot am ceva de comentat: dat fiind ca Peter Jackson s-a aplecat asupra 3D-ului, exista o sumedenie de scene facute numai ca sa smulga wow-uri si, se poate altfel, pentru a lungi desfasurarea actiunii, ca doar exista si 2013 si 2014, iar noi vom plati alte bilete, ca sa ne minunam si la alte tridimensionalitati maiastre.

Durerea a mai mare vine din modul cum se solutioneaza pataniile protagonistilor, evident, in jur de 33% din cate sunt in carte, pentru ca, se poate altfel… Gata, o las mai moale cu asta.

Ce m-a tinut imobilizat de romanul lui Tolkien a fost inteligenta rezolvarii peripetiilor si tonul vag ironic al autorului care te ghideaza in naratiune. In regula, voiceover n-aveau cum sa faca, dar de ce au optat pentru testosteron in defavoarea celulelor cenusii? Am un exemplu concret: scena cu trolii, care s-a sfarsit cu bumbaceala, nu cu interventii destepte, iar eu, fortat de negura invaluitoare a cinematografului, nu am gasit alta metoda sa protestez decat sa ma uit chioras la tot restul filmului.

Hobbit2

Scena care m-a vexat prin potentialul ei ratat.

Nu mi s-a descretit fruntea decat cand a aparut Gollum, a carui figura e imprumutata de acelasi inegalabil Andy Serkis, care reuseste sa compenseze ceea ce am sustinut cand am recenzat cartea, ca exista profunzimi ale literaturii pe care cinematografia nu le poate atinge. Dar personajul sau si grimasele pe care le stiam, dar care m-au fascinat din nou, plus o scena de actiune excelent construita de Jackson (ce-i al lui, e pus deoparte, la anvergura si dinamica se pricepe cand isi pune mintea) au reusit sa ma faca sa plec de la film fara senzatia acuta a irosirii unor bani pe care i-as fi putut da unor colindatori.

Hobbit3

Pe langa toti eroii si infamii schematic conturati, cea mai oropsita creatura din The Hobbit si Lord of the Rings este si cea mai interesanta. O figura tragica pe care o dispretuiesti si o compatimesti deopotriva.

Si, ca veni vorba de asta, Craciun fericit!

Mai multi, mai bine

By Iulian in Filme 1 Comment

More_merrierExpresia de mai sus nu se aplica noului Parlament al Romaniei care a reusit performanta (ideea nu-mi apartine, am auzit-o la televizor) sa faca pana si Casa Poporului neincapatoare.

Ciudat sau nu, exact o situatie similara petrecuta in America din timpul celui De-al Doilea razboi Mondial a generat un film hollywoodian atipic: The More the Merrier (1943).

Atipic in anumite privinte, pentru ca, daca ii rezumi povestea, pare o screwball comedy standard. In Washington e criza de locuinte si trei personaje simpatice (o functionareasa, un ofiter si un pensionar, veteran din Primul Razboi Mondial) ajung printr-un haios concurs de imprejurari sa imparta acelasi apartament. Intre primii doi incolteste inevitabila idila, fertilizata si de batranel, care, mai din intamplare, mai intentionat, ii impinge unul spre altul, in conditiile in care ea e deja logodita cu un tip pedant, insipid, deloc potrivit. Asadar, nimic prea departe de ce facuse Hollywood-ul pana atunci si de ce urma sa mai tot faca.

Caracterul aparte al acestei pelicule e dat de modul cum e infatisata atractia barbat-femeie. In Casablanca, un film contemporan cu acesta de fata, amorul e de asemenea cheia, dar e platonic si idealizat. In The More the Merrier, chimia, feromonii, atractia carnala sunt infatisate mult mai clar, gratie unor interpretari foarte reusite ale lui John McCrea si Jean Arthur, carora li se scurg ochii unul dupa altul inca de la primele contacte vizuale. Partea simpatica e ca nu e nimic imoral in aceasta abordare, ba chiar contextul o face sa para naturala; e perioada de razboi, deci masculii sunt in numar mai mic si, potrivit mecanismului capitalist al cererii si ofertei, sunt la mare cautare.

Exista o scena unica prin senzualitatea ei, dar care se incadreaza in film ca unsa: cei doi sunt pe punctul sa finalizeze o plimbare sub clar de luna, se asaza pe niste trepte, ea ii tot da inainte cu vorbaria care ascunda placerea de a fi cu el; el incepe sa o atinga delicat, pe par, apoi pe obraz, apoi pe mana, apoi ii saruta un obraz, apoi merge un pic mai jos la incheietura gatului… Usor, fratilor, nu va descheiati la camasa, ca nu mai zic si nici nu mai urmeaza prea mult. Am mentionat aceasta scena, ca sa va exprima mirarea si incantarea mea cand am vazut ca intr-un film hollywoodian din anii ’40, cand Codul Hays era in plina vigoare, exista o imagine atat de sugestiva si indrazneata a cuceriri amoroase, incat volumul cu acelasi nume de la Nemira o include sigur, in caz contrar necesitand o reeditare urgenta.

More_merrier2

Cupidonul venerabil care se amesteca subtil in aceasta idila este de asemenea atipic. Corpolent, haios, dar si agasant pe alocuri, personajul lui Charles Coburn influenteaza desfasurarea actiunii intr-un mod foarte uman, nu ca vreun deux ex machina al erosului, ci doar cand i se iveste ocazia de a da un imbold sentimentelor reale, prilejuri in care da impresia ca, daca s-ar fi nascut in Romania, ar fi fost tipul de sforar care, din ’90 incoace, se tot alege in Parlament, ba pe listele unora, ba pe ale altora, ba la redistribuire.

The More the Merrier. Cei 500 si cati or mai fi de parlamentari romani sunt de acord cu asta, pun pariu.

More_merrier3

Daca as fi in locul acestor simpatici amorezi, m-as premia cu o vacanta in Cuba sau m-as aranja cu un sejur in Bahamas.

Filme romanesti de vazut inainte de a va da obstescul sfarsit

By Iulian in Filme 1 Comment

Am primit de la prietenii de la filme-carti.ro o leapsa despre cele mai bune 3 filme romanesti. N-am apucat sa dau curs acestei initiative in timp istoric util si nici nu o sa respect restrictia de doar 3, dar ma bazez pe intelegerea lor.

Asadar, iata cele 5 filme care trebuie vazute inainte de a va da obstescul sfarsit:

Morometii – grandoare rurala, oricum l-ai intoarce, ramane cel mai bun film romanesc facut vreodata.

Mihai Viteazul – grandoare din nou, istorica de data asta; ce e Morometii in materie de substanta, e filmul lui Sergiu Nicolaescu in materie de executie; cica Charlton Heston ar fi trebuit sa fie Mihai Voda, iar Richard Burton Sigismund Bathory, dar n-a vrut raposatu’. Las’ ca nici asa n-a iesit rau, Amza, Besoiu et comp. sunt mai de-ai nostri si au fost/sunt niste actori formidabili.

Seria B.D. – I-R-E-Z-I-S-T-I-B-I-L-E sunt filmele astea; si maniac al zapp-atului sa fii, si tot te blochezi cand dai de cate unul pe vreun post TV care inca nu le-a difuzat (doar Trinitas si Taraf au lipsa asta).

A fost sau n-a fost? – JOS CU PESIMISMUL CINEMATOGRAFIC ROMANESC POSTDECEMBRIST! Filmul asta e cel mai romanesc pe care il stiu de dupa revolutie, adica are un aer amar, dar un gust racoritor. Iar daca nu vi se umezesc ochii la scena cu chinezul, atunci chiar n-aveti inima.

Marea invarteala – nu va chinuiti sa-l gasiti pe IMDB, ca nu exista; e doar un film pe care mi-as dori sa-l vad, pentru ca ar porni de la o patanie pe care o stiu de la un domn venerabil si uns cu toate alifiile si care ar rezuma defectele si calitatile romanilor intr-o osmoza fara cusur: prin anii ’70, o fabrica de armament din Romania (care, oficial, confectiona carucioare  pentru butelii) producea munitie atat pentru israelieni, cat si pentru „prietenii” lor arabi; la un moment dat, s-a intamplat ca delegatii ale ambelor tabere sa vina sa viziteze fabrica fix in aceeasi zi…

Daca apuc sa-l vad si pe asta, preferabil cu Horatiu Malaiele in rolul directorului de fabrica, chiar ca pot sa-mi dau obstescul sfarsit in liniste si pace.

ARGOnna get some

By Iulian in Filme 14 Comments

Deja stiu unul dintre filmele care vor avea un cuvant de zis la Oscarurile de la anul. Ii zice Argo si e regizat de Ben Affleck, care nu se afla la prima abatere de acest gen in spatele camerei, responsabil fiind din aceasta postura si de excelentele The Town si Gone Baby Gone.

Cu Argo, insa, Affleck se aventureaza si mai departe, depasind granitele unei drame politiste urbane si pasind pe taramul spionajului international. In Iranul revolutiei islamice, ambasada Americii este devastata si ocupata de bastinasi furiosi, care ii iau ostatici pe membrii ei, mai putin pe 6 care se ascund in casa plenipotentiarului canadian, de unde sunt evacuati peste granita gratie unui plan absurd de ingenios, care incepe de la Langley, trece pe la Hollywood si se termina in Teheran.

Cam asta e povestea. Acum, foarte repede, micile critici pe care am sa i le aduc lui Ben Affleck. Una, pe care o stiu din alta parte, e ca s-a distribuit tot pe el in rolul desteptului CIA-ist, in conditiile in care personajul real era mai hispanic, mai corpolent si mai putin aratos. L-am vazut pe respectivul Tony Mendez intr-o poza si, intr-adevar, un Luiz Guzman mergea mai bine, daca realismul era obiectivul de capatai al filmului. Ceea ce nu e cazul. E drept, prestatia lui Affleck e mai mult onorifica si facuta din barba care ii impodobeste figura si care ascunde fie intense trairi, fie lipsa lor (mai degraba).

O critica personala la adresa lui Affleck e ca, de la jumatate incolo, incepe sa recurga la niste proptele scenaristice sablonarde, cea mai aberanta fiind urmatoarea: protagonistul primeste un ordin care contravine principiilor sale, merge sa mediteze in camera, ia o sticla de tarie, face priveghi toata noaptea, timp in care continutul sticlei scade vertiginos, pentru ca a doua zi, dimineata, sa isi urmeze principiile, foarte proaspat si energic, fara ochii impaienjeniti, spatele cazut si respiratia puturoasa care insotesc, de regula, astfel de practici introspective. Nici scena de final nu mi s-a parut vreo noutate, parca o vedeam pe cea din The Next Three Days, ca sa numesc doar cel mai recent exemplu pe care il am in cap.

Toate astea nu zdruncina, insa, impresia pe care mi-a lasat-o Argo, impresie impregnata mai ales de prima sa jumatate. Inca de la scena de debut, care reda impecabil iuresul multimii dezlantuite si panica in crescendo a reprezentantilor ambasadei, Affleck-regizorul impune un asa ritm filmului, incat nu i te mai poti sustrage, chiar si in momentele sale de scadere (vezi mai sus). Cadre, unghiuri, muzica, toate sunt strunite de Affleck cu o mana nu sigura, ci de virtuoz al regiei, cu o vitalitate pe care nu am mai vazut-o de mult in domeniul filmelor de actiune cu pretentii de inteligenta. Ajuta si scenariul (mai putin cateva chestiuni – vezi mai sus) si interpretii secundari, intre care se disting Bryan Cranston (Breaking Bad), John Goodman si, mai ales, Alan Arkin.

Lui ii voi aloca un paragraf intreg pentru ca nu stiu cum altfel as putea sa exprim incantarea pe care mi-o provocat-o prin  personajul sau, foarte schematic altminteri – producatorul scapatat de la Hollywood, cinic si sarcastic – dar pe care il interpreteaza cu o verva aiuritoare. Singurul neajuns al bucatii mari de film in care se produce operatiunea propriu-zisa de salvare este ca nu il mai are in prim plan, iar spre final, parca nu soarta americanilor claustrati ma preocupa in primul rand, ci moduri in care putea evolua actiunea astfel incat sa apara din nou Alan Arkin.

Ceea ce Ben Affleck aduce in plus in lumea thriller-elor cu acest film al sau (pentru ca este al sau, se simte asta si nu ii putem nega meritele fostului sex-symbol evoluat in cineast de calitate) este un strop de reflectie, la care te simti indemnat nu de vreun voiceover intelept, ci de insasi structura cinematografica. Exista o scena anume, in care cele doua lumi, cea reala, dar brutala si cea iluzorie, de prost gust, dar inofensiva se manifesta in paralel, iar eu, unul, am ales ca, in fata fanatismului, sa gasesc scuze pana si kitschului.

Asadar, nominalizari la Oscar pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun montaj si cel mai bun actor intr-un rol secundar. Si mai multe, daca se poate, mai putine, insa, sa nu fie, ca ma supar.

Larry King

By Iulian in Filme 0 Comment

Nu e Larry King acela la care va ganditi. E vorba de altcineva.

Mai precis:

Laurence Olivier pretindea oricui sa ii spuna Larry.

Laurence Olivier a fost un monarh absolut al cinematografiei.

Ergo:

Larry King. Era simplu, nu? 🙂

Acum sa va spun cum mi-a venit ideea acestui joc de nume destul de slabut.

Am vazut doua filme din anii ’70. Mai precis doua thriller-e: Marathon Man si The Boys from Brazil. Ambele il au in distributie pe Laurence Olivier.

In primul este un nazist sadic.

In al doilea este un neobosit vanator de nazisti.

Pentru ambele a fost nominalizat la Oscar.

A fost incredibil sa vad cum acelasi actor, aceeasi persoana, isi altereaza cat trebuie infatisarea, vocea, mersul, gesticulatia, incat sa poate trece de la o interpretare la alta. Una il face odios, respingator si fascinant prin rautatea impecabila pe care o afiseaza; cealalta induioseaza si aproape amuza prin fragilitate, dar impune prin abnegatia celui care si-a dedicat viata gasirii si pedepsirii celor care au fost partasi la cea mai mare crima colectiva a secolului: nazismul. Adica Laurence Olivier dintr-un film il urmareste pe Laurence Olivier din celalalt.

Prestatiile marelui shakesperian inalta filmele, dar as fi nedrept, daca n-as recunoaste ca acestea ar putea sta singure in picioare ca realizari de calitate.

Marathon Man nu exceleaza prin actiune, fiind mai mult o suita de momente de efect, excelent regizate de John Schlesinger si impartite intre protagonisti dupa cum urmeaza: o jumatate Laurence Olivier, o treime Dustin Hoffman si restul Roy Scheider.

The Boys from Brazil ii opune vanatorului de nazisti pe Gregory Peck (nimeni altul decat Atticus Finch din To Kill a Mockingbird) in rolul lui Josef Mengele, abominabilul doctor de la Auschwitz, care conduce un plan sinistru ale carui obiective se dezvaluie treptat si a carui inteligenta mi-a smuls un UAU!

Poate nu va place Shakespeare, dar n-are cum sa nu va placa de Laurence Olivier. Argumente sunt cele doua poze surori vitrege de mai sus.

Inchisoarea mintii

By Iulian in Filme 3 Comments

Un condamné à mort s’est échappé ou Le vent souffle où il veut (bagati bine la cap acest titlu, pentru ca e prima si ultima oara cand il scriu) este frate vitreg cu Le trou.

Au aceeasi mama, inchisoarea, dar tati diferiti, atat biologic, cat si stilistic. In Le Trou, regizorul Jacques Becker merge pe un stralucit functionalism cu tente minimaliste, ilustrand magnific ingeniozitatea oamenilor, precumsi capacitatea lor de a colabora pentru un tel comun.

Robert Bresson, pe care l-am cunoscut in Au Hasard Balthazar, merge si mai departe cu minimalismul si se afunda mai mult in filosofic, dovada fiind si titlul (cum care titlu?, ala de mai sus, v-am spus ca nu il mai scriu inca o data!).

Daca nu l-as fi stiut pe Bresson dinainte, as fi fost tare descumpanit de modul sau de a realiza un film. Dar asa, familiarizat cu stilul-i de a cere actorilor sa-si reprime interpretarea, de a deshidrata dialogurile la minimul necesar si de a cosmetiza violenta – fizica sau morala – fara a-i stirbi insa din impact, am putut savura o poveste palpitanta, dar si lirica.

Fontaine este un membru, nu foarte marcant, al Rezistentei franceze, care cade in mainile nemtilor. Teoretic, asta s-ar fi soldat cu un glont in ceafa sau intr-o alta zona fatala, dar regizorul e relativ marinimos si il arunca pe protagonist in inchisoare, unde, dupa cateva runde de scarmaneala, incepe o existenta precara, marcata de nesiguranta si teama.

Insa Fontaine e un luptator, nu neaparat cu fizicul, firav si slabit ca urmare a privatiunilor, cat cu mintea, care lucreaza permanent la a gasi sprijin moral, metode a a alunga disperarea si, mai ales, mijloace materiale de a evada.

Fara a fi la fel de ingenios ca Le Trou, filmul (ha, ha, doar nu credeati ca o sa-mi scape iar titlul, nu?) e captivant prin maruntele detaliile operatiunii de evadare, care capata valoare de simboluri, imbibate fiind cu explicatiile seci ale protagonistului si prin solemnitatea unor scene altminteri banale: spalatul zilnic, incolonarea pe culoarele inchisorii sau rondul curtii.

Un aspect aparte al cinematografiei lui Bresson este anti-jocul pe care il impune actorilor. Daca in Au Hasard Balthazar aceasta a parut drept o extravaganta reusita, in, hi hi, pelicula de fata, e fix ce trebuie. Francois Letterier in rolul lui Fontaine e placiditatea in persoana, cu o exceptie. O exceptie care imprima tonul intregului film si anume privirea. Pe figura sa care aduce usor cu a unei vulpi, Letterier nu face decat sa-si miste permanent ochii in lateral, ceea ce inseamna ca pune ceva la cale (sunt sigur ca se va gasi un expert NLP sa-mi confirme spusele). Paznicii nu-i vad privirea, dar noi da si devenim astfel partasi la lupta sa interioara si la zbaterea exterioara, pe care le vom trai aidoma.

Un condamné à mort s’est échappé ou Le vent souffle où il veut (considerati ca am redactat simbolul ala format din doua puncte si litera P) este despre inchisoarea mintii, in care nu stam decat daca vrem.

I am the master of my fate.

I am the captain of my soul.

Caragiale in SUA

By Iulian in Filme 0 Comment

Cum ar fi aratat un film facut dupa o piesa de Caragiale, daca maestrul ar fi ajuns prin State? Fix precum miezul lui The Man Who Shot Liberty Valance.

De ce miezul? Pentru ca regizorul John Ford a realizat o pelicula care poate fi interpretata in mai multe chei. Daca faci abstractie de cele cateva minute de la inceput si de la sfarsit, ai un western simpatic si usor de digerat, care prezinta doua alternative de eroi: cowboy-ul prin excelenta, viteaz, iute de tragaci si un pic sfios in fata damelor, si legislatorul, omul inimos, animat de simtul dreptatii si al respectarii ei, care sadeste  civilizatia acolo unde pare a fi imposibil.

Casele de pariuri n-ar oferi cote prea mari pentru ghicitul celor care ii interpreteaza pe cei doi: evident ca omul vestului este John „The Duke” Wayne, iar cel dedicat comunitatii este James Stewart, care prin simpla-i prezenta pare a raspandi bunatate. Traseele lor narative se impletesc in oraselul Shinbone, subdezvoltat si prafuit ca orice urbe a epocii de aur a western-ului, terorizat de un bandit violent, jucat de (nici aici nu prindeti vreo cota mai mare de 1.01) Lee Marvin.

Nu misterul enuntat de titlul filmului e partea sa forte, ci interactiunile personajelor, care pe langa cei trei mari de mai sus, compun o savuroasa galerie caragialesca. De ce neaparat caragialesca? Pentru ca bestiala mea mama mi-a explicat ceva esential in privinta marelui nostru scriitor: Caragiale si-a iubit personajele; da, le-a umplut de defecte, dar a facut-o cu dragoste, nu cu obida.

Asa si in The Man Who Shot Liberty Valance: chiar daca rubicondul serif, interpretat de Andy Devine, e ridicol rau de tot, nu mai poti de dragul lui, cat despre Edmond O’Brien in rolul unui jurnalist care isi poate pune pe blazon si penita si sugativa, declar sus si tare ca e personajul meu preferat, pentru simplul motiv ca le fura scenele lui Wayne, Stewart si Marvin, fara discriminare.

Ce e insa cu acele minute de la inceput si de la final? Daca miezul e responsabil cu savoarea, ele confera filmului subtilitate artistica. Au un aer funebru, inclusiv tenta usor mai realista cu care sunt filmate, cu scopul de a spune parca: Ce veti vedea/ati vazut vine dintr-o lume care nu va mai fi, asa ca bucurati-va de ea, pretuiti-o si nu o uitati!

The Man Who Shot Liberty Valance – coji amare, miez dulce.

Lee Marvin, James Stewart, John Wayne si Lee Van Cleef (Raul) – mai sa-mi explodeze ecranul de atata talent la un loc.

Fugit irreparabile tempus

By Iulian in Filme 3 Comments

Rar mi-a fost dat sa simt adevarul acestui dicton mai dihai decat la Out of Africa, un film rasplatit cu 7 (!) premii Oscar.

N-a contat ca Meryl Streep e excelenta cu accentul ei de daneza si cu trairile variate de femeie energica si usor posesiva.

N-a contat ca, intr-un rol secundar, Klaus Maria Brandauer e, pe rand, simpatic, respingator si, intr-un moment, chiar de admirat.

N-a contat nici Robert Redford, aratosul.

N-a contat nici regia lui Sydney Pollack, care a purtat actiunea, aia firava cat a fost, prin peisaje superbe din Africa.

A contat, in schimb, ca povestea a fost construita astfel incat sa alunge chiar si pe cei mai rabdatori privitori, cei care cauta legaturi afective cu personajele si in piatra seaca, dar care, in cazul de fata, s-au vazut nevoiti sa procedeze precum se specifica la intrarea in infernul dantesc.

A mai contat si ca Out of Africa are trei ore lungi, luuuungi, luuuuuuuuuuungi, in care morbul plictiselii are timp berechet de incubatie.

Restul e tacere. Sau, mai bine zis, somn.

Out of Africa a luat Oscarul, dar, daca ar exista un Champions League al filmelor castigatoare, ar avea un parcurs precum al Otelului Galati.

In groapa aceea zac trei ore din viata mea.

 

Politica la bulau

By Iulian in Filme 2 Comments

Din pacate, trebuie sa va spun ca nu este vorba despre intreg spectrul politic romanesc, de la stanga la dreapta si de sus in jos, trimis in corpore la bulau, asa cum se exprima in rugaciuni/ injuraturi nocturne orice locuitor al tarii noastre, ci de un film spaniol, Celda 211, care surprinde in mod placut pentru ca incepe precum cele hollywoodiene si evita cel mai neplacut aspect al acestora, finalul sablonard.

Juan Oliver (Alberto Ammann) este un tanar gardian, care soseste la inchisoare sa-si ia postul in primire si sa faca un tur al asezamantului penitenciar intr-un moment mai mult decat nepotrivit: o revolta a detinutilor, condusa de violentul si charismaticul Malamadre (Luis Tosar). Printr-un anume concurs de imprejurari, ajunge sa fie prins intre locatarii bulaului si sa faca el insusi pe detinutul, ca sa supravietuiasca si sa scapa intreg din infernul care se asterne treptat intre zidurile inchisorii. Pana acum, curat Con Air, fara pletele ridicole ale lui Nicolas Cage.

Numai ca, de la un punct incolo, povestea depaseste spatiul concentrationar si nu se mai preocupa de tensiunea generata de existenta unui om intr-un mediu care l-ar linsa, daca s-ar da de gol in vreun fel, ci tinde spre un cadru mai amplu, in care impotenta autoritatilor si interesele mediatice se impletesc cu polii de putere si intrigile din randul detinutilor revoltati.

Drept urmare, nu avem parte de actiunea trepidanta din filmul lui Simon West, ci mai mult o galerie de scene dense si dure, cu destule inconsistente la capitolul liant logic, dar cu efect puternic, daca sunt luate separat.

Interpretarile protagonistilor sunt in regula (ca sa evit OK-ul care tinde sa suprime nuantarea si, implicit, sa tampeasca), iar celelalte personaje se disting mai putin prin jocul actoricesc propriu-zis, cat mai ales prin pura lor prezenta. Ca si in Eu cand vreau sa fluier, fluier, figurile de interlopi pursange ale detinutilor, mai ales ale celor cu roluri mai rasarite, contribuie masiv la atmosfera; lor li se adauga violenta egala, dar imbracata in haine respectabile, a gardienilor si ipocrizia si incapacitatea oficialilor, din nou, toate redate mai degraba prin infatisarea actorilor, decat prin interpretare.

Citeam pe undeva despre Celda 211 ca fiind tabloul realist al universului inchisorilor din Spania; da’ de unde, e un film prin care spaniolii au incercat, ca si olandezii, sa le demonstreze americanilor ca nu mai au de mult exclusivitatea in a face un thriller de calitate.