Sa privim pictura! (LXIII)

By Iulian in Sa privim pictura! 2 Comments

Angelus

Sunt multe picturi care imi provoaca senzatii diverse, emotii de tot felul sau care imi par ca redau miscarea. Dar nu sunt multe pe care sa le consider picturi auditive, precum Angelus a lui Jean-Francois Millet.

Cand privesc aceasta pictura, aud clopote de biserica, nu puternic, ci precum o soapta care vine din departare. De unde o aud eu si cum stiu acesti doi oameni care trudesc la camp ca a venit momentul rugaciunii? Acesta este marele farmec al picturii lui Millet: un element foarte discret, dar, in acelasi timp, vizibil, din planul indepartat.

Imaginea aproape imperceptibila a bisericii da acestui tablou perspectiva, dar intr-o maniera aparte. De obicei, pictorii, dupa puterile fiecaruia, isi folosesc tehnica pentru a da imaginii profunzime, adica de a-l face pe privitor sa uite ca are in fata o imagine bidimensionala. Millet nu e strain, e chiar stapan pe acest mestesug, dar perspectiva din Angelus izvoraste mai mult din deductie, decat din vizual.

Avem doua personaje in prim plan si stim ca undeva departe exista o biserica. Ergo, trebuie sa existe un spatiu intre cele doua puncte aflate la distante diferite de locul unde se gaseste privitorul si astfel, dintr-o imagine statica, pictura pare ca se deschide intr-o maniera aproape cinematografica.

Nu am sa insist asupra luminii pe care o emana tabloul, specifice Scolii de la Barbizon careia i-a apartinut si Millet, si care imbiba tabloul de spritualitate, la care contribuie de asemenea si pietatea superb sugerata de ipostazele celor doua personaje.

Nu m-ar mira daca vreunul dintre blogger-ii care si-au proclamat cu atata tarie ateismul la recensamant si care apoi si-au povestit ispravile in mediul virtual sa sara cu gura pe mine, facandu-ma obscurantist, retrograd sau ca avand prieteni imaginari.

Daca a crede ca un dram de spiritualitate si cateva repere morale (apartinand oricarei religii vreti voi) sunt indispensabile unei vieti normale sau daca a fi pur si simplu entuziasmat de frumusetea unui tablou cu subiect religios sunt pacate impardonabile ale lumii moderne, atunci accept cu bucurie epitetele de mai sus :).

LA MULTI ANI!

Sa privim pictura! (LXII)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment

Scoala din Atena

Am terminat de curand o carte intitulata Lumea Sofiei, de Jostein Gaarder, care nu m-a impresionat cine stie ce, fapt pentru care nici nu i-am dedicat o recenzie separata. Este o incursiune in istoria filosofiei, altoita pe scheletul unei naratiuni, cum sa-i zic, filosofice, na, despre o fetita si un misterios mentor care o ghideaza in acest fascinant taram.

Cum spuneam, nu e ceva iesit din comun, partea didactica e uneori prea apasata, iar ceva narativa te cam lasa rece, dar de invatat, am invatat cate ceva, iar apetitul catre acest domeniu imi creste pe zi ce trece.

Tot citind-o mi-am adus aminte insa de grandioasa pictura a lui Rafael, Scoala din Atena. Spun grandioasa nu numai pentru ca are o compozitie superba, dinamica, dar si pentru ca, stiind ca personajele sunt filosofi ai antichitatii, am simtit un fior de admiratie pentru cata intelepciune si indrazneala in gandire pot fi adunate la un loc.

O comparatie imi staruie in minte: aceea dintre aceasta pictura, un all stars al lumii Sofiei, si reclamele care ii adunau la un loc pe toti fotbalistii de top de la un moment dat. De obicei erau la bauturi racoritoare sau la echipmente sportive si nu cred ca fost vreuna de-a lungul timpului care sa nu-mi fi placut (una de demult cu Eric Cantona et comp. inca mi se pare cel mai tare).

Ca si in cazul Scolii din Atena, nu ma puteam sustrage farmecului lor, generat atat de executia impecabila, cat si de senzatia de a avea in fata ochilor ce era mai bun, o summa sumorum a fotbalului, adunata intr-un spatiu atat de restrans.

Doua lucruri sunt care-mi umplu spiritul de o mereu crescanda uimire si teama plina de cinstire: cerul instelat deasupra mea si legea morala in mine.

(Immanuel Kant)

Da, stiu, nu e din antichitate, dar conteaza prea putin :P.

Sa privim pictura! (LXI)

By Iulian in De prin satul planetar, Sa privim pictura! 1 Comment

Iarna in Ardeal

V-am obisnuit ca pe acest blog sa apara picturi celebre ale unor artisti mari, foarte mari si extraordinar de mari. Toti consacrati.

De data aceasta voi proceda altfel. Va voi prezenta cateva lucrari pe care, probabil, nu le stiti, pentru ca apartin unei persoane din Craiova care, si asta ii face meritele si mai mari, nu e pictorita de meserie.

Marinela Stanciu e nevasta, mama de doua fete, manager de firma de turism si practica Aikido cu destula consecventa. Printre toate aceste activitati secatoare de energie, a mai gasit timp si inspiratie sa realizeze o consistenta expozitie de pictura, intitulata Aniversare in culori, al carei vernisaj a avut loc pe 7 octombrie si pe care o mai puteti admira pana la inceputul lui noiembrie la galeria „CROMATIC” a Centrului Judetean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Dolj (Str. Alexandru Macedonski, nr. 28 – nu-i greu de gasit, nici chiar pentru cei care nu sunt din Craiova :P).

Din punct de vedere artistic, am fost destule picturi care m-au indreptatit sa o cred pe Marinela drept urmasa a fovistilor, prin taria culorilor si prin indrazneala contextului in care au fost folosite.

Sa luam, de pilda, pictura de mai jos: Manastirea dintr-un lemn este un loc al serenitatii si al linistii. Asa ca alegerea unor tonuri un pic violente e inedita si periculoasa, cu o exceptie: sa iti iasa. Iar Marinelei i-a iesit, iar impresia asta este dincolo de faptul ca o cunosc si ca ne intelegem foarte bine (daca ajungeti sa discutati cu ea, va va spune ca n-am iertat-o de niste observatii). Tabloul ei mi-a trezit ceva in interior, nu-mi dau seama ce, poate surpriza, poate deranj, dar cert e ca a bifat misiunea de capatai a unei lucrari artistice.

Interesant e ca personalitatea dinamica a Marinelei (din nou, daca ajungeti sa o cunoasteti, o sa vedeti ce si cum) s-a retras uneori in spatii materiale si spirituale mai calme, in care intensitatea culorilor s-a mai estompat, dar fara a pierde, insa, din efectul asupra privitorului. Casa de la Fauresti a balansat agitatia Apusului la Manastirea dintr-un lemn cu un strop de liniste.

Apus la Manastirea dintr-un lemn

Casa la Fauresti

Mergeti deci la expozitia Marinelei Stanciu si priviti pictura! 🙂

Sa privim pictura! (LX)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment

Victoria lui Alexandru (Batalia de pe Issus)

Ne apropiem de sfarsitul verii, care este, din punct de vedere cinematografic, anotimpul blockbuster-elor, al productiilor cu mult si mare, multi si mari, multe si mari; ce anume, completati voi, ca sunt sigur ca nu v-au scapat alde Transformers, Piratii din Caraibe, Planeta Maimutelor et comp.

Fiindca nu reda miscarea, ci doar o sugereaza, picturii ii e mai greu sa copleseasca prin anvergura. Asta nu inseamna, insa, ca nu i-a reusit niciodata. Dimpotriva, exista exemple destule de tablouri care duc imaginea, dar si imaginatia la o scara coplesitoare, iar Victoria lui Alexandru (Batalia de pe Issus) de Albrecht Aldorfer este unul de dintre ele.

Am incercat sa inserez pictura la o dimensiune care sa va permita sa vedeti detaliile, dar nu prea am reusit, asa ca, pentru a va face o idee mai clara asupra muncii colosale depuse de pictorul si efectului pe masura asupra privitorului, va sfatuiesc sa o cautati pe net la o rezolutie cat mai mare si sa o admirati prin zoom.

Asa veti deslusi dramatismul campului de batalie, care se desfasoara in prim plan, dar ce puteti constata privind chiar si imaginea de mai mici dimensiuni de aici este ca peisajul natural, usor romantat si alegoric, din planul secund, e cel putin la fel de interesant. Exista informatii ca pictorul n-a vrut sa redea un simplu cadru natural pentru inclestarea razboinica, ci a conturat o miza grandioasa pentru lupta ce se da: marea este bazinul oriental al Mediteranei, insula este Cipru, iar undeva in dreapta se pot vedea Nilul si bratele sale de la varsare.

Un trofeu pe masura numelui din titlul tabloului.

Sa privim pictura! (LIX)

By Iulian in Sa privim pictura! 8 Comments

Cap de cal alb

Imi plac foarte mult portretele si nu credeam ca o sa ajung vreodata sa consider pictura unui animal pe acelasi plan cu ele.

Cu toata acestea, tabloul lui Theodore Gericault te obliga sa il contempli si sa ii gasesti sensuri aidoma unuia in care apare un om, desi infatiseaza o creatura din lumea celor care nu cuvanta. Mai mult decat atat, nici nu avem un cal in toate splendoarea corpului sau, ci doar capul, realizat insa in asa fel, incat ne preseaza sa reevaluam ce credem ca ar fi mai frumos la acest animal.

Dragostea pentru cai a lui Gericault, care a mai pictat si foarte multe portrete omenesti (de soldati sau de monomani), se vede in modul aparte in care l-a pictat pe acesta. I-a acordat foarte multa atentie, a realizat detaliile precis si le-a dat un aer de mister, dar nu l-a personificat in mod vadit, ci ne-a lasat pe noi, privitorii, sa ii trasam valentele simbolice. Eu, unul, vad tristete, noblete si devotament.

Daca ati fost vreodata calare, fara vreun fel de harnasament, incat sa simtiti corpul calului palpitand si urmandu-va comenzile, daca l-ati linistit batandu-l usor pe gat sau daca v-ati apropiat fruntea de a lui si i-ati simtit rasuflarea, atunci veti intelege de ce m-a atras aceasta pictura.

 

Sa privim pictura! (LVIII)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment

Divizibilitate nedefinita

Dintre suprarealisti, Yves Tanguy ma atrage intr-un mod special. Tablourile lui aduc cumva cu alte lui Dali, dar figurile acelea moi nu sunt aduse in prim plan si nici nu au menirea sa socheze. Nu dintr-o data, cel putin.

Cu cat stai si privesti o pictura a lui Yves Tanguy, cu atat ai impresia ca formele umede care o compun incep sa palpite si sa-si schimbe forma, precum organismele de la baza regnului animal. Esti convins ca ai parasit demult lumea umana si te afli intr-o alta, pe care nu o poti intelege, pe care poti doar sa o observi si sa speri ca nu iti va detecta prezenta.

O alta trasatura care il diferentiaza pe Yves Tanguy fata de Dali este rolul pe care il joaca fundalul, foarte des sugerand o imensitate care te face sa te intrebi ce ascunde, ce alte entitati molatice o mai populeaza.

Cand am citit excelenta povestire fantastica din a doua jumatate a secolului al XIX-lea a lui J.H. Rosny Ainé, Xipehuzii, poate prima plasmuire a luptei duse de omenire impotriva unei alte rase ostile, idee exploatata pana la satietate in zilele noastre, am avut tot timpul in minte imaginile formelor lui Tanguy.

Sa privim pictura! (LVII)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment

Hristos mort

Traim in era 3D-ului; chiar si la destul de modestele cinematografe din orasul in care traiesc s-a introdus aceasta tehnologie care zguduie simtul vizual.

Dar ablitatea de a transforma o suprafata plana intr-un tridimensionala nu e neaparat apanajul epocii moderne, iar un exemplu care imi sustine spusele este aceasta extraordinara pictura a lui Andrea Mantegna, realizata acum 500!!! de ani.

Cred ca sunteti de acord cu mine ca efectul vizual al tabloului Hristos mort este uimitor, parand ca te plaseaza la capatul patului unde a fost asezat Mantuitorul dupa rastignire, pentru a fi jelit de cei dragi.

Cromatica este foarte sumara, dar in mod premeditat, pentru ca aceasta saracie a culorilor sugereaza foarte precis si natural infricosatoarea manifestare a mortii.

Figurile indurerate din partea dreapta sporesc dramatismul tabloului si exista informatii ca ar fi fost pictate la ceva timp dupa ce Mantegna revolutiona tehnica perspectivei din timpul Renasterii.

Usorul aer de colaj astfel rezultat m-a facut sa ma gandesc ca o persoana cu un pic de stiinta in Photoshop le-ar putea inlocui cu figuri cu peruci pudrate sau cu jobene sau cu frizuri de hipsteri. Rezultatul ar fi intotdeauna acelasi: imaginea sfasietoare a cuiva plecat dintre noi, pe care cei dragi il jelesc, pentru ca doar atat le-a mai ramas.

Sa privim pictura! (LVI)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment

Viata

Tragedie

Mic dejun al unui orb

Daca e sa cauti Picasso pe Google, cele mai multe rezultate vor trimite catre faimoasele sale picturi cubiste sau catre cele care au revolutionat arta figurativa a secolului al XX-lea.

E nevoie sa cauti cu mai multe cuvinte cheie pentru a da de picturi de la inceputul carierei sale artistice, mai clasica in forma, dar impresionanta fara doar si poate: perioada albastra.

Este un albastru foarte tulburator, cu mici variatii de tonuri, dar mereu acelasi.

Este un albastru care exprima multa tristete si singuratate.

Dar este un albastru frumos.

P.S. Oare expresia „feeling so blue” o fi fost inspirata din aceste picturi ale lui Picasso? 🙂

Sa privim pictura! (LV)

By Iulian in Sa privim pictura! 4 Comments

Nevermore

Multumita prietenilor de la Libris, in momentul acesta citesc o carte in care una dintre figurile centrale este Paul Gaugain, asa ca, in asteptarea recenziei, va ofer un tablou al sau.

Gaugain face parte din suita de pictori mari care nu ma incanta in mod deosebit, fara a-i contesta insa influenta in arta universala. Si francezul si Van Gogh au desavarsit ruperea zagazului picturii, proces inceput de primii impresionisti, dar perceptia mea in privinta formei si, mai ales, a culorilor in care s-au manifestat fiecare difera semnificativ.

Daca ar fi sa le transpunem printr-o sinestezie inversa, a olandezului este un racnet care iti ingheata sangele in vine, dar care te opreste si te obliga sa il asculti, pe cand a confratelui pasionat de Tahiti e ca un tipat strident si enervant, ca acela cand vreo profesoara zgaria cu creta pe tabla.

Am ales acest tablou al sau pentru ca are o figura feminina emblematica pentru Gaugain (tahitianca nu foarte frumoasa la fata, dar cu un corp in care palpita viata si senzualitatea), care poate instiga la niste paralele interesante cu alte nuduri celebre, precum cele ale lui Tizian, Goya sau Manet.

In plus, titlul picturii si prezenta discreta, in plan secund, a unui corb, ma duc automat cu gandul la extraordinarul poem The Raven al lui Edgar Allen Poe, pe care il audiez periodic, intr-una dintre cele trei variante magnifice pe care le-am dibuit pe Youtube: a lui Vincent Price, a lui Christopher Lee sau a lui James Earl Jones.

Fara a avea vreo simpatie deosebita pentru Paul Gaugain, recunosc ca povestea vietii lui are acel ceva care a imbogatit arta cu istoria ei.

Sa privim pictura! (LIV)

By Iulian in Sa privim pictura! 5 Comments

Soarecele de biblioteca

Pe cand imi umpleam timpul cu un site foarte simpatic (www.gamesforthebrain.com), care, pe langa faptul ca iti provoaca inteligenta, are meritul ca foloseste ca materie prima picturi, am dat peste acest tablou, care m-a fermecat pe loc. Numai ca, in cadrul joculetului, nu se spunea titlul sau autorul. Si totusi, placerea pe care mi-o provoaca aceasta imagine nu putea ramane anonima.

A urmat o nu foarte indelungata, dar intensa munca detectivistica in motoarele de cautare, plecand de la un posibil titlu pe care l-as fi dat eu – „The Librarian”. Multe rezultate imi indicau extraordinara pictura a lui Arcimboldo, dar, undeva pierduta intre atatea variante ale acesteia, am gasit o pista, pe care, urmandu-o, am descoperit ca autorul cu pricina este Carl Spitzweg (1808-1885), un pictor german apartinand Romantismului, iar creatia sa se intituleaza Soarecele de biblioteca.

Nici ca se putea vreun titlu mai potrivit. Toate elementele tabloului sugereaza o pasiune nemarginita pentru citit: decorurile, modul cum este localizat in spatiu personajul si, mai ales, ipostaza in care este prezentat. M-am regasit in imaginea batranelului care pare a fi pierdut notiunea timpului, pentru ca mi-aduc aminte ca, de multe ori, m-am dus la biblioteca avand obiectiv clar sa iau o singura carte si am plecat cu vreo 4.

Nu vad nicio diferenta, in privinta grandorii, intre Soarecele de biblioteca si Napoleon trecand Alpii.