Sa privim pictura! (LIII)

Eu si satul

Marc Chagall e foarte interesant prin modul cum imbina elemente din tara de bastina (Rusia), din cea adoptiva (Franta), din curente contemporane (expresionismul) si, cu toate acestea, ramane un artist profund original.

Pictura aceasta are ceva din revolta impotriva perspectivei, initiata de cubism, dar, parca la picturile lui Braque sau Picasso, de exemplu, mi se parea ca pornesc de la o idee de baza, in timp ce aici simt ca sunt mai multe, care, desi s-ar bate cap in cap, convietuiesc bine mersi si se infrumuseteaza una pe alta: nostalgia si pofta de viata, schematizarea si detaliul, ciudatenia si naturaletea.

 

Fara ura si partinire

Am fost starnit sa citesc Fluturele negru de Radu Paraschivescu de inversunarea extrema a Andreei, care a fost in stare sa imi trimita cartea prin posta si sa plateasca toate taxele aferente, numai ca eu sa o desfiintez intr-o recenzie.

Curiozitatea astfel rezultata a fost insa in favoarea cartii; pentru ca venea deja cu un bagaj de impresii negative, m-am silit din rasputeri sa o lecturez fara vreo urma de aversiune indusa si rezultatul, surprinzator, chiar si pentru mine, dar mai ales pentru Andreea :P, este ca nu e atat de rea pe cat mi-a descris-o.

Fluturele negru este o incursiune in viata si opera pictorului Caravaggio, prezentate ingemanat si intr-o maniera livresca, materializata sub doua forme: interactiunea personajelor contemporane artistului si care au avut de-a face cu el intr-o forma sau alta si vocea sa interioara, adresata unui defunct maestru intr-ale picturii.

Sub aspect stilistic, cartea lui Radu Paraschivescu intra in aceeasi galerie a romanelor istorice stalcit scrise, cum ar fi Capitanul Alatriste sau Ines a sufletului meu. Explicatia: desi autorul face eforturi laudabile de a adopta un limbaj arhaic, potrivit vremii, da deseori cu nelogismu-n perete, iar efectul e de-a dreptul hilar; de fluxul constiintei lui Caravaggio nici nu se mai pune problema ca ar avea vreo urma de realism, dar, sa nu fim prea carcotasi, unui om mort de cateva sute de ani si despre care nu se stiu foarte multe lucruri ii poti atribui cam ce limbaj vrei. Desi romanul mai pacatuieste si prin faptul ca vocea narativa se transforma dintr-un narator cat de cat ascuns in spatele personajelor intr-un pedant profesor de istorie care insira date si fapte, nu m-a deranjat foarte mult, pentru ca astfel de intruziuni nu sunt foarte lungi (in comparatie, in Milleniun 1 de Stieg Larsson sunt pur si simplu iritante) si  macar am avut ceva de invatat.

Daca tot am ajuns la capitolul pacate, am ceva sa ii imput in mod expres lui Radu Paraschivescu. Traducator de exceptie, picant cronicar TV, omul nostru a scris aceasta carte constient fiind de una dintre axiomele publicitatii de azi – Sexul vinde. Asa ca a bagat din belsug sex, prostitutie, homosexualitate, uneori chiar cand nu era neaparata nevoie. Mi-l si imaginez pe autor tastand cu o mana manuscrisul si cu o alta rasfoind prin Decameronul, de unde il cam banuiesc ca s-a inspirat.

As fi insa nedrept daca nu as mentiona si meritele pe care le-am gasit Fluturelui Negru. In primul rand, per ansamblu, cartea ofera informatii exacte despre Caravaggio, un artist damnat si autodistructiv, dar inzestrat si inovator, si epoca lui, iar reproducerea unor picturi si explicatiile pe care le discernem indeamna la acelasi exercitiu estetic pe care il incerc si eu pe acest blog. Mai mult decat atat, nici in cele mai nasoale momente ale sale, romanul lui Radu Paraschivescu n-a putut sa-mi inabuse sentimentul de mandrie ca un fiu al oropsitei noastre natii s-a incumetat sa se aplece asupra unui gigant al culturii universale, sa-l scoata din cartile de istorie si din albumele de arta si sa-l aduca in fata noastra. Poate ca nu i-a iesit ca lui Irving Stone in Agonie si Extaz, dar ceva, ceva, tot a reusit, iar pentru asta merita apreciat.

Andreea, te astept cu comentarii! 😛

P.S. Pentru ca subiectul cartii a fost un pictor, m-am gandit sa comasez doua rubrici si sa va ofer si una dintre operele sale.

 

Sacrificiul lui Isaac

Desi aceasta pictura nu are prea mult din negrul specific lui Caravaggio, de care Radu Paraschivescu pomeneste in dese randuri, fizionomiile sunt insa chintesentiale pentru arta italianului. Omului i s-a reprosat atunci si i se lauda acum ca, in tablourile cu subiect biblic, a renuntat la figurile omenesti hieratice in favoarea unora pline de vitalitate, care palpita de pasiuni mai mari decat viata insasi, inpirate de oamenii de prin mediile rau famate pe unde bantuia.

Momentul sacrificiului lui Isaac mi s-a parut intotdeuna induiosator, dar, sub pensula lui Caravaggio, devine sinistru. Uitati-va la figura crunta a lui Avraam, la modul brutal cum si-a imobilizat fiul si la stransoarea furibunda a cutitului. Dupa ce trece socul violentei, pictura dobandeste, in ochii mei, si accente umoristice; imi imaginez ce-i zice ingerul lui Avraam: Hoooo, mai omule, ca am glumit! Stai calm si lasa cutitul ala pana nu ranesti pe cineva!.

Sa privim pictura! (LI)

Papa Inocentiu al X-lea

Pentru ca in romanul recenzat de curand apare numele lui Diego Velazquez, m-am gandit sa expun si o pictura a acestui mare maestru spaniol.

Fiind vorba despre un portret, nu interpretarile domina, ci impresiile. Papa Inocentiu al X-lea este infatisat ca un exponent al puterii, nu numai spirituale, ci si temporale, dar nu putem spune ca ne aflam in fata unui instrument de propaganda, asa cum e cazul lui Napoleon al lui David. Cu toate intentiile sale laudative, Velazquez nu s-a abatut de la forma realista care i-a caracterizat si cele mai metaforice lucrari.

Gratie penelului sau, il admiram pur si simplu pe un om care vrea sa domine si stie sa o faca, dar care este uman in atitudinea sa superioara. Greu sa nu te pleci in fata fastului discret care il inconjoara, in fata posturii relaxate, dar energice si, mai ales, in fata privirii.

Referitor la asta, inevitabil mi-am adus aminte de o alta pictura in care spectatorul este redus la umila ipostaza de examinat. Dar parca privirea inghetata a Omului cu turban rosu al lui Van Eyck este mai inspaimantatoare, ca a unui om de stiinta pentru care nu esti decat un simplu obiect de studiu. Cea redata de Velazquez pare, totusi, a spune: De te vei supune, iti va fi bine. De nu

P.S. O alta impresie care imi staruie in minte este ca Papa Inocentiu al X-lea seamana cu un mare actor al zilelor noastre, Gene Hackman.

Sa privim pictura! (L)

Cascada

De iluzii optice si imagini imposibile nu cred ca sunteti straini, mai ales ca, daca ati ajuns si pe acest blog, sunteti oarecum obisnuiti cu mediul online si v-au mai trecut prin fata ochilor astfel de creatii.

Am ales un produs al imaginatiei foarte fertile a artistului olandez Escher nu neaparat pentru evidenta sfidare a logicii pe care va las sa o contemplati singuri, ci, mai ales, pentru cadrul jucaus in care iluzia se manifesta. Formele din varful celor doua turnuri, femeia din dreapta jos, terasele din fundal imi sugereaza un univers concentrat fara sa fie aglomerat, intim, fara sa fie solitar. E o lume linistita, fara tumult, gravitand in jurul unor valori solide, in care fluxul vietii se intoarce la origini.

Sa privim pictura! (XLIX)

 

Pierrot

Inadvertenta este cuvantul care, in opinia mea, caracterizeaza cel mai bine acest tablou al lui Antoine Watteau. Hainele mult prea largi si figura pleostita imi dau impresia unui om care se vede nevoit sa joace un rol care nu i se potriveste, care nu ii place, dar, din varii posibile motive, n-are incotro si nu poate sa il lase balta. Cu toate ca numele personajului, Pierrot (multa vreme tabloul a fost cunoscut sub numele de Gilles), trimite la comedie, nu provoaca rasul, ci inspira un aer trist, mai ales ca figurile vag schitate din josul tabloului, poate chiar tovarasi ai nefericitului protagonist, compun una dintre cele imaginile cele mai dureroase, dar si cele mai intalnite in lumea noastra: multimea care se hlizeste in spatele cuiva care nu stie sau nu vrea sa stie.

Stiu ca intru pe un teren minat, dar cel mai proaspat exemplu care, alegoric, ar putea fi infatisat de acest tablou, este Mircea Geoana in campania pentru prezidentiale.

Sa privim pictura! (XLVIII)

Micul cersetor

Ce ma impresioneaza la aceasta pictura a lui Bartolomeo Murillo este modul cum este sugerata mizeria. Nu vedem nicio plaga sau urma de murdarie pe trupul acestui copil, ciudat de neted si de curat; cu toate acestea, nu ne indoim ca se zbate in josul societatii.

Lumina intretine aceasta sugestie prin intensitatea ei, nici coplesitoare, nici linistitoare, ci maladiva si care lasa un gust de strepezeala in gura. In plus, in partea din dreapta jos exista niste resturi pe care oamenii mall-urilor le-ar confunda cu ramasite dintr-o apetisanta salata de fructe de mare. Cred, insa, ca Murillo a vrut sa ofere speciei paduchilor un omagiu pentru fidelitatea exasperanta cu care au insotit mizeria umana dea lungul veacurilor.

Ce ma mai intriga este si ipostaza personajului. Preocuparea ar da de inteles ca se afla intr-un moment de relaxare, dar umbra din partea stanga care se impotriveste luminii din fereastra ma face sa cred ca acest mic cersetor are de asteptat intr-o ascunzatoare pana ce ecourile ultimului sau furtisag se vor stinge.

Sa privim pictura! (XLVII)

Executia lui Maximilian

N-ai cum sa nu te gandesti la Tres de Mayo de Goya cand privesti aceasta pictura a lui Edouard Manet. Dar imediat vor aparea comparatiile.

Cea mai importanta este ca tabloul spaniolului da nastere cultului unor martiri, pe cand aceasta e lipsita de simtul grandorii, fie el si tragic, deoarece povestea imparatului de origine franceza al Mexicului nu este decat cea a unui pion incapatanat, prins in lupta dintre marile puteri intr-o tara semisalbatica (daca nu va pasioneaza istoria, puteti incerca voluminosul roman De la tron la esafod, al lui Karl May, pentru a va face o idee). Iar sfarsitul sau pare a fi descris pe masura.

Ce mi-a dat de gandit este cat de mult poate diferi perceptia unui om, in functia de cum ii este oferit filtrul. Si pictura lui Goya, si a lui Manet au, in fond, acelasi subiect. Dar creatia spaniolului, desi mai tenebroasa prin combinarea culorilor, pare ca inspira mai multa speranta in forta omului de a se opune, chiar si mortii, pe cand cea a francezului e foarte amara, in special datorita acelor personaje de pe zid, vag schitate, care nu privesc acest funest si solemn moment decat ca pe o distractie facila.

Sa privim pictura! (XLV)

Intalnirea

Pictura de mai sus mi-a iesit in cale intamplator, in timp ce cautam o alta, a lui Henri Rousseau, dar m-a fermecat instant prin naturaletea si umorul pe care le degaja. Priviti cat de seriosi sunt acesti baietei care se comporta ca oamenii mari. Cel mai inalt, prezentat cu spatele, domina probabil aceasta adunare de la colt de strada, dar nici ceilalti nu se lasa mai prejos si il privesc cu incordare, ironie sau martialitate. Apropo de asta, cel mai mic dintre ei, care sta cu mainile legate la spate si care poarta un veston invers, este de departe cel mai amuzant dintre toti.

Acest tablou mi-a adus aminte de momentul cand a avut loc Revolutia din 1989. Traiam intr-un loc ferit de orice evenimente si tot ce razbatea la noi erau trunchiatele stiri ale acelei vremi. Noi, baietii de la bloc, am inceput sa ne jucam de-a revolutia; cei mai mari si-au rezervat rolurile importante (Iliescu, Roman), iar eu, pentru ca eram cel mai mic, nu mi l-am putut asuma decat pe cel foarte umil de soldat destinat sa ii pazeasca pe Ceausesti, misiune de care m-am achitat cat am putut de bine.

Despre autoarea acestui tablou, Marie Bashkirtseff (1858-1884) am aflat ca a fost o figura interesanta a vremii sale. Rusoaica nascuta in Ucraina si scolita la Paris, s-a manifestat in pictura si sculptura, a tinut inca de la 13 ani un jurnal devenit celebru prin modul cum prezinta zbaterile unui artist in devenire si a fost o ferventa sustinatoare a drepturilor femeii, unul dintre aforismele ei favorite fiind: Sa iubim cainii, sa iubim doar cainii! Barbatii si pisicile sunt creaturi nedemne. (sursa: www.wikipedia.org)

Feministelor care jubileaza la citirea randurilor de mai sus, le atrag atentia ca Marie Bashkirtseff a murit de tanara. De tuberculoza, bineinteles.

Sa privim pictura! (XLIV)

Visul

De cand eram mic si rasfoiam albumele de arta ale mamei, cel al lui Henri „Le Douanier” Rousseau ma intriga.

Pe de o parte, vedeam niste picturi care aduceau cu tentativele colegilor mei de gimnaziu, mai inzestrati la desen. Pe de alta, coloritul viu si bucuria de a trai pe care le degajau ma faceau sa ma intorc periodic la el.

Stiu ca omul, desi a avut printre prieteni pictori de marca, nu a vrut sa ia lectii si a spus ca natura este cel mai bun profesor. Asa este, pentru ca, la fel ca natura insasi, tablourile lui nu au decat un simplu, dar nepretuit efect: ma relaxeaza.

P.S. Mult timp am reflectat asupra sintagmei „pictura naiva”. De regula naiv are un sens mai degraba negativ, dar in cazul de fata nu poti decat sa-l traduci prin inocenta, placere nealterata si vitalitate. Parca merita sa fii cateodata naiv, nu?

Sa privim pictura! (XLIII)

Il Ridotto

Aceasta pictura a lui Pietro Longhi mi-a prilejuit scrierea unei povestioare pe Teoria Jocului. Asa ca m-am gandit ca ar fi fair-play din partea mea sa va prezint tabloul care mi-a servit drept sursa de inspiratie.

Il Ridotto se refera la niste cazinouri speciale din Venetia secolului al XVIII-lea, unde jucatorii purtau masti, pentru a fi feriti de gura lumii. Avand in vedere ca masca este simbolul acestui oras, pictura pare a fi limitata doar la acest univers citadin, dar, pentru mine, metafora personajelor ascunse ii depaseste granitele.

Eu interpretez Il Ridotto ca fiind o oglinda precum aceea din Craiasa Zapezii, de Hans Christian Andersen, in care oamenii isi dezvaluie nu chipurile, ci sufletele, cu toate viciile si defectele lor. Nu mastile sunt false, ci figurile respectabile care ascund in spatele lor multa murdarie sufleteasca.