Sa privim pictura! (XLII)

Masacrul din Coreea

Si la Picasso ma deranjeaza putin caracterul sau de zurbagiu si senzationalismul pe care l-a propagat, precum si snobismul cu care multi pretind ca este pictorul lor preferat, pentru ca nu au habar de altii. Valoarea ii este insa dincolo de orice contestatie.

Masacrul din Coreea a fost pictat pe vremea cand spaniolul era inscris in mod oficial in Partidul Comunist, care i-a cerut ilustrului membru sa infiereze dezastrele produse de americani in timpul Razboiului din Coreea. Picasso s-a comportat intr-un mod care ii face cinste si acum: omul si artistul s-au dovedit a fi mai presus decat activistul politic si, in loc de imagini realist socialiste care infatiseaza alde GI Joe impungand bieti copii coreeni cu baioneta, a dat nastere unei superbe lamentatii simbolice asupra victimelor nevinovate ale brutalitatii razboiului din toate timpurile.

Nu e exclus ca Picasso sa fi aruncat o ocheada catre Tres de Mayo al lui Goya, dar asta nu stirbeste din originalitatea creatie sale: fetele sunt descompuse si recompuse gen portretul Dorei Maar, caracterul metalic si robotizat al soldatilor din dreapta constrasteaza violent cu fragilitatea imaginilor materne din stanga.

Comunistii au fost crunt dezamagiti de tovarasul Picasso, dar noi nu putem decat sa ne bucuram ca a fost un artist care a creat cum l-a taiat pe el capul.

Sa privim pictura! (XLI)

La maja desnuda

La maja desnuda

La maja vestida

La maja vestida

Pot sa va provoc din nou la un joc al deosebirilor, asa cum am facut-o la picturile lui Georges de la Tour.

Dar ce imi doresc mai mult este sa va indemn sa reflectati asupra arsenalului de seductie al unei femei.

La maja desnuda este un nud frumos, care poate sta alaturi de Venus din Urbino sau de Olympia ca valoare. Dar La maja vestida este tabloul care dezvaluie tainele puterii sexului neinspirat numit slab: privirea lasciva si gesturile lenese care parca invita la pacat.

Cronologic, La maja desnuda a fost pictata prima; admirabil este insa umorul lui Francisco Goya, care, acuzat de indecenta, a acoperit carnurile, dar nu eliminat ispita din a doua pictura.

Nota: Am lasat titlurile in spaniola pentru ca au o frumusete aparte in limba in care s-au nascut.

Sa privim pictura! (XL)

Cafeneaua de noapte

Promiteam la inceputul acestei rubrici ca veti avea parte de mai multe picturi ale artistului meu preferat: Van Gogh. A trecut ceva timp, dar iata ca revin asupra celui care a dat nastere unei picturi grandioase prin faptul ca se adreseaza unei combinatii unice a simturilor si a intelectului.

Cafeneaua de noapte nu iti provoaca nicio stare de beatitudine. Culorile sunt tari si nu se armonizeaza, dimpotriva, parca se ataca reciproc. Rosul peretilor si portocaliul becurilor si podelei proiecteaza o atmosfera maladiva, mustind de violenta reprimata si frustrari refulate in bautura. Paradoxal, desi pare a fi o pictura luminoasa, te duce de fapt cu gandul la o spelunca semi-intunecata, in care isi fac veacul indivizi dubiosi.

Exista  mai multe personaje schitate, iar analizandu-le, observi ca multe sunt in ipostaze deloc glorioase, ale unor infranti ai vietii. Figura centrala insa merge mai departe – albul murdar al hainei, inversunarea abia perceptibila a fetei si solitudinea personajului devin indicatori al delincventei, ai declasarii care insoteste de obicei fauna umana a unor astfel de localuri.

Ma intreb daca nu cumva omul in alb este un alter-ego al lui Van Gogh insusi.

Sa privim pictura! (XXXIX)

Mama artistului

Mama artistului

Pentru ca este 8 martie, adica Ziua Femeii, si pentru ca eu consider ca ipostaza cea mai reprezentativa a femeii este cea de mama, mi-a venit ideea sa fac o mini-incursiune in modul in care mari artisti le-au infatisat pe cele care i-au adus pe lume.

Prima dintre picturi ii apartine lui Rembrandt, iar cea de-a doua lui James McNeill Whistler.

Ambii pictori si-au redat mamele la varste inaintate pe care nu s-au sfiit sa le arate. Si intr-un caz, si in celalalt, femeile aduc a niste hoaste batrane, asa cum a denumit-o Mr. Bean pe mama lui Whistler, in dezastruos de comicul sau discurs. Dar, asa cum si actorul englez remarca, oricine poate simti dragoste filiala cu care cei doi artisti s-au aplecat asupra celor carora le datorau viata. E o impresie care merge dincolo de simturi, dar pe care o poate experimenta oricine isi mai aduce aminte din cand in cand de mama sa.

La multi ani femeilor de pretutindeni!

Sa privim pictura! (XXXVIII)

Macelarie (Bou jupuit)

Unii pictori mari si-au plamadit opera oarecum detasati de propria viata. Dar incep sa cred ca aceia care sunt considerati maestri si-au dobandit acest supranume punandu-si farame de suflet pe panza.

Astfel cred despre Van Gogh si tot asa am ajuns sa cred despre Rembrandt. Pictura de mai sus e din ultima parte a vietii lui, cand, dupa scandalul provocat de Rondul de noapte, olandezul s-a zbatut in saracie si deznadejde, dar a continuat sa faca ceea ce stia si ii placea: sa picteze. S-a pictat pe sine atunci cand notabilitatile nu i-au mai comandat portrete, a bantuit prin macelarii si alte medii dubioase, atunci cand cele ale potentatilor i-au fost refuzate.

Ce impresioneaza si provoaca un fior in Macelarie (Bou jupuit) este lumina nepamanteana pe care care o degaja carcasa partial descarnata a animalului transat, in contrast cu restul mohorat al tabloului. Nu e insa lumina datatoare de viata si speranta, ci una livida, cadaverica, ce induce sentimentul atotputerniciei si inevitabilitatii mortii. Ce altceva ar fi putut sa simta un om care a avut si a pierdut aproape totul?

Mai putin acel ceva pe care astazi il numim pur si simplu Rembrandt.

Sa privim pictura! (XXXVII)

Portretul lui Henric al VIII-lea

Unor pictori precum Hans Holbein cel Tanar trebuie sa le fim recunoscatori pentru ca sunt atat artisti, cat si documentaristi. Prin intermediul lor, putem vizualiza crampeie din istoria petrecuta acum multe secole.

Acest portret ne ofera o imagine a vestimentatiei engleze din secolul al XVII-lea si e foarte putin probabil sa nu fie cineva impresionat de inumana minutiozitate cu care Holbein a redat detaliile – alegeti-va o particica a tabloului, concentrati-va atentia asupra ei si nu veti inceta sa va minunati.

Mai mult, tabloul ofera si cea mai apropiata de realitate imagine a unui personaj istoric, pe cat de controversat, pe atat de rasfatat de cinematografie. A fost un om cult, dar crud, pasional, dar si pragmatic, a instaurat o noua oranduire a bisericii in tara sa din motive asupra carora nu s-au pus toti de acord inca. Si, nu in ultimul rand, a iubit, dar a si urat femeile.

Nu e de mirare ca dintre nenumaratii actori care l-au intruchipat, multi nu i-au evidentiat decat cateva dintre aceste trasaturi. Cel mai reusit portret cinematografic este cel realizat de marele actor englez Sir Charles Laughton intr-un film (The Private Life of Henry VIII) plin de umor, dar si de destula exactitate istorica. Richard Burton face si el o treaba excelenta in Anne of the Thousand Days, creionand un Henric al VIII-lea la fel de patimas, dar mai intunecat, iar Robert Shaw, fara a avea vreo asemanare fizica izbitoare cu personajul real, ii surprinde latura colerica intr-un rol secundar in extraordinarul A Man for All Seasons. Alegerea lui Eric Bana in The Other Boleyn Girl mi s-a parut neinspirata, iar cea a lui Jonathan Rhys Meyers in miniseria The Tudors de-a dreptul catastrofala.

Sa privim pictura! (XXXVI)

Lectia de dans

Edgar Degas are o pasiune pentru balerine si din cauza asta multi oameni, printre care si eu, au facut o pasiune pentru el.

Balerinele,  niste fiinte cand eterice, cand foarte umane, nu foarte deslusit infatisate, ceea ce le face cu atat mai atragatoare, sunt elementul central al impresionismului sau aparte.

La pictura asta imi place ca dansatoarele, pe care mi le inchipui vesele, guralive, frivole, unele chiar obraznice, stau si asculta de un batranel, un pic surd, schiop cu siguranta, care a vazut multe la viata lui si stie cum sa le tina in struna. Unele incearca sa il ia in raspar, altele sa traga chiulul, dar, cu ironie, fermitate si cate un baston peste fund, le readuce la matca si le transforma in niste artiste si atlete desavarsite.

Daca in locul batranului ar fi Bela Karoly si balerinele ar fi imbracate in gimnaste, inevitabil m-as intreba care dintre ele este Nadia.

Sa privim pictura! (XXXV)

Tacere

Daca vi se pare ca pictura aceasta a lui John Henri Fuseli este o continuare a starii generate de filmul descris in articolul anterior, nu va inselati prea mult.

Pictorul englez de origine elevetiana a avut o inclinatie pronuntata spre supranatural, celebre fiind tablourile sale in care creaturi hidoase se plimba nestingherite pe trupuri de femei care dorm, revarsate, somnul drogatilor.

Tacere e o pictura mai simpla, dar mai de efect, in opinia mea. Surprinde ajunul asaltului pe care deznadejdea il va declansa asupra plapandului suflet omenesc si ne face martorii unui moment unic:

Cutia Pandorei s-a golit definitv.

Sa privim pictura! (XXXIV)

Aivazovski

Marea talazuita

Desi rusii nu au fost navigatorii cei mai titrati ai istoriei, din randul lor a iesit pictorul care a redat marea cu o dragoste inegalabila: Ivan Aivazovski.

La el nu e nici geografie rece, dar nici personificare absoluta. E o entitate nedefinita care te poate inghiti fara mila daca esti in mijlocul ei sau iti provoaca un adevarat extaz cand o admiri de departe, infatisata cu acea spectaculozitate pe care numai romantismul a putut-o plasmui.

La finalul sectiunii de arta europeana de la Muzeul National de Arta din Bucuresti, privirea mea, deja rasfatata cu nenumarate creatii superbe, dintre care un Rembrandt si un El Greco, mi-a cazut pe un tablou de Aivazovski, care, desi de dimensiuni considerabile, era, in mod regretabil, amplasat undeva intr-un loc stramt. Nu e acesta pe care vi-l prezint, dar trebuia sa va impartasesc ca a vedea o pictura a rusului in original e o experienta pe care n-o poate egala nici cel mai glossy album de arta.

Vizualul se distribuie si la celelalte simturi si foarte curand te gasesti inconjurat de aerul tare si sarat al unei mari ostile si grandioase deopotriva.

Sa privim pictura! (XXXIII)

Boticelli-Venus

Nasterea Venerei

Venus din Urbino

Venus din Urbino

Luate separat, Nasterea Venerei de Botticelli si Venus din Urbino de Tizian sunt doua tablouri extraordinare. Impreuna, provoaca un superb joc al asemanarilor si diferentelor.

Ambele o infatiseaza pe zeita dragostei, numai ca pictura lui Botticelli o plaseaza intr-un cadru mitologic (o zeitate a vantului, poate Zefirul, o impinge usor spre taramul oamenilor, asa cum dragostea ii impinge usor pe unii spre pierzanie), pe cand cea a lui Tizian are un aer foarte lumesc (in planul secund sunt niste servitoare care scotocesc intr-un cufar).

Daca din punct de vedere al compozitiei lucrarea lui Tizian este mai realista si detaliile ajung la un nivel mult mai inalt (priviti numai cutele cearceafului sau ale draperiei verzi), cea a lui Botticelli are un colorit care pe mine m-a captivat mai mult prin modul cum pana si culorile indeobste denumite reci contribuie la luminozitatea tabloului si, implicit, la potentarea aerului alegoric al scenei.

Elementul care a asociat in mintea mea cele doua tablouri este gestul delicat cu care ipostazele Afroditei isi ascund comoara cea mai de pret. Insa acest gest capata conotatii diferite la fiecare.

Venera lui Botticelli este mai plina de pudoare, iar privirea ei, absenta. Este o fiinta nepamanteana, inaccesibila, un simbol al frumusetii abstracte.

Venus a lui Tizian, in schimb, este o femeie in carne (si ce carne reuseste maestrul venetian sa redea!) si oase. Mana ii atarna relaxata, privirea ii este usor provocatoare, atitudinea cocheta, iar frumusetea este aceea menita sa infierbante sangele barbatilor. Figura ei parca spune: Ma vrei? O sa ai de munca!

Sa nu indrazniti sa ma intrebati care dintre cele doua picturi imi place mai mult!