Să privim pictura! (CXVII)

Peisaj cu sculptorul Medrea

Tabloul de mai sus a fost pictat de Samuel Mutzner (1884-1959) și se intitulează Peisaj cu sculptorul Medrea.

O combinație frumoasă de explorare a perspectivei și un studiu impresionist asupra luminii filtrate de vegetație, dar și un omagiu adus unui confrate dintr-altă branșă.

Pentru mine, însă, pictura a avut un alt înțeles de îndată ce mi-au căzut ochii pe ea la Muzeul Național de Artă al României din București.

Silueta solidă, ca să nu zic masivă, pipa care se ițește din gură și aerul flegmatic general al personajului integrat peisajului mi-au adus aminte de unul dintre marii detectivi din literatura lumii – comisarul Maigret.

Plăsmuit de scriitorul belgian Georges Simenon, Maigret are o aură mai puțin impunătoare decât Sherlock Holmes sau Hercule Poirot, bunăoară.

Nici nu e atât de sarcastic precum Philip Marlowe al lui Raymond Chandler.

E un tip molcom (Jean Gabin i-a fost cea mai bună întruchipare cinematografică), uneori agasat de dificultățile dintr-un caz sau altul, pe care le depășește adunând fapte și bazându-se pe bun simț logic și o profundă înțelegere a naturii umane, în special a scăderilor ei.

Mi-aduc aminte de Cazul Louise Laboine, unul dintre multele romane care îl au ca protagonist (sunt vreo 75, asta dacă nu socotim și niște nuvele).

Citești vreo două sute de pagini de investigație, de detalii ale vieții tinerei eponime, victima a cărei moarte e anchetată, pentru ca totul să se soluționeze într-un paragraf.

Însă nu e nimic nenatural sau ilogic sau superficial din punct de vedere narativ.

Este simpla manifestare a calităților lui Maigret.

Un detectiv de la care avem ce învăța.

Să privim pictura! (CXVI)

Elanul

În imaginea de mai sus aveți o pictură alertă, de o mare intensitate motrică, găzduită de Muzeul de Artă al României și semnată de Aurel Popp (1879-1960).

Intitulată Elanul, se constituie într-o preamărire a actului lucrativ, confirmată stilistic de siluetele din plan secund, dibaci integrate compoziției.

Însă, dincolo de toate aceste decodări estetice, tabloul mi-a adus aminte cum, în repetate rânduri, mi-a povestit mama despre o poezie de Mihai Beniuc, al cărei patetism (din prima strofă) este parodiat simpatic de Marin Sorescu.

Creația lui Beniuc se intitulează Cu Dumnezeu la cot, face parte din volumul Cântece de pierzanie, iar primele ei versuri sună așa:

Când voi izbi o dată eu cu barda,

Această stâncă are să se crape

Și va țâșni șuvoi de ape!

Băieți, aceasta este arta!

Vine apoi replica lui Sorescu din secțiunea Supliment de consacrare (unde sunt luați în răspăr și alții) a volumului Singur printre poeți:

Când voi izbi cu barda eu, profund,

Această stâncă are să se crape

Și va țâșni din ea șuvoi de ape…

Băieți: păzea că vă… inund.

Și uite-așa, o poezie destinată cel mai probabil uitării (a lui Mihai Beniuc) își află un soi de nemurire grație parodiei lui Marin Sorescu.

De asta e bun umorul.

Face viața mai lungă.

Să privim pictura! (CXV)

Madona electrică

La Muzeul de Artă al României se găsește un portret în fața căruia am rămas ca electrocutat.

E de Max Herman Maxy (1895-1971) și se intitulează Madona electrică.

Inițial, am fost captivat de modul de reprezentare, subtil cubist, cu vădite influențe expresioniste.

Apoi, măiastra lucrătură a liniilor și culorilor a început să se conjuge cu titlul și să îmi genereze fel și fel de analogii și interogații.

De ce Madonă?

E vreo artistă care îi era muză autorului, ba chiar îl obseda, precum Sarah Bernhardt pe Alfons Mucha?

Să fie Elvira Popescu, dată fiind coafura?

De ce electrică?

Strălucea în lumina reflectoarelor, care îi potențau prezența scenică?

Sau din actriță de teatru, deci în carne și oase, făcuse tranziția către cinematografie, odraslă a electricității?

Așa te provoacă o pictură.

Își pune simțurile la încercare, câtă vreme ești în prezența ei, și dorința de cercetare, când deja te-ai depărtat.

Ca urmare, nu m-am lăsat până nu am aflat ulterior că intuiția m-a servit bine, mai puțin în privința numelui care i-a inspirat lui M.H. Maxy acest superb portret, căci este vorba mai precis de actrița Florentina Ciricleanu, necunoscută acum, dar care, pare-se, dobândise o faimă bunicică în perioada interbelică.

Ce rol să o fi propulsat oare în mintea artiștilor și, implicit, în posteritate?

Ellida Wangel?

Medeea?

Lady Macbeth?

De la răspunsuri, alte întrebări.

Să privim pictura! (CXIV)

Consiliul de administrație

Printre relele aduse de Donald Trump pe scena mondială este și faptul că încearcă să reînvie un stil discreționar de a negocia și lua decizii despre popoare întregi, caracterizat de discuții directe și secrete între doar câteva persoane.

E o reminiscență, desigur, a modului cum obișnuia să facă afaceri și nu doar el.

Citeam undeva că, în ciuda a ce strigă neosocialiștii, capitalismul nu e neapărat rău, dar a fost deturnat de alianța dintre acționarii (deseori nevăzuți) ai unei mari companii și directorii ei executivi, cu efecte nefaste asupra angajaților și a clienților.

Profitul primează, nimic omenesc nu mai contează.

Nu mă pronunț asupra ponderii de adevăr din astfel de afirmații, dar o pictură de Jules Perahim (1914-2008) de la Muzeul de Artă al României a venit ca o ilustrativă confirmare.

Se intitulează Consiliul de Administrație și sugerează excelent secretomania și complicitatea între niște figuri mai degrabă dezagreabile, care controlează finanțe, locuri de muncă și destine.

Apropierea și estemporarea chipurilor e potențată de vidul din jurul lor, pe mine ducându-mă cu mintea către acea imagine cu Trump și Zelenski de la înmormântarea papei Francisc.

Dacă viețile și bunăstarea a mii și milioane de oameni ajung iar să depindă de decizii luate de o mână de indivizi, înseamnă că lăsăm ca fraierii să ne scape printre degete cea mai de preț realizare a societății omenești.

Democrația, așa plină de beteșuguri cum e ea.

Așa că dezaprobarea publică, scandalul mediatic și chiar meme-urile devenite virale trebuie încurajate.

Hai cu laicendșerurile!

Să privim pictura! (CXIII)

Poetul Ienăchiță Văcărescu

La Muzeul de Artă al României, pitit între cele două mari etaje cu exponate de artă veche, respectiv modernă și contemporană, este un cat mai mic, desconsiderat nu doar de vizitatori, dar chiar și de cei care lucrează acolo.

Ultima dată când am ajuns la el, o doamnă plictisită de solitudinea obișnuită mi-a spus:

– Nu prea e mare lucru aici, lucrările mari sunt deasupra.

Însă e o nedreptate, pentru că aceste tablouri de sfârșit de secol XVIII și început de secol XX sunt o oglindă a unei epoci importante din istoria românilor, dar mai ales pentru că eu, unul, am descoperit niște opere sublime dincolo de valoarea lor documentară.

Această pictură realizată de Anton Chladek (1794-1882), artist ceh originar din Banatul sârbesc, stabilit în Țara Românească și care i-a fost profesor lui Nicolae Grigorescu, îl înfățișează pe boierul Ienăchiță Văcărescu (1740-1797).

Acesta a fost un poet și filolog care a promovat limba română, posteritatea înregistrând-i nemuritoarele versuri:

Urmașilor mei Văcărești

Las vouă moștenire

Creșterea limbii românești

Ș-a patriei cinstire.

Tabloul, regulamentar (nicio aluzie la perioada imediat următoare) din punct de vedere iconografic, conține și o mică pagină parțial desfăcută, pe care, în limba română, dar cu litere chirilice cursive, sunt înscrise aceste stihuri.

Nu mică mi-a fost bucuria când am reușit să le descifrez, iar reușita asta mi-a inundat sufletul cu un sentiment de duioșie față de Ilie Vulpe, profesorul din facultate de la care am învățat puținul pe care îl știu despre paleografia chirilică.

Dascăl de modă veche, dar binevoitor și deloc tiranic, cu un umor pe care n-am știut niciodată dacă să îl iau drept involuntar sau nu (colegii de la Istorie și-o limbă vor fi știind despre ce vorbesc), încerca să ne învețe aceste buchii de mult apuse, dându-se să descifrăm diverse facsimile de documente, cu spețe judecătorești îndeobște.

Când ne biruia plictiseala sau neputința (destul de des, de ce să nu recunosc), ne mai povestea din ampla sa muncă de arhivist și paleograf, concretizată în numeroase lucrări, printre care cea mai importantă fiind Divanul Craiovei.

Istorisirea care a făcut cea mai mare senzație a fost aceea despre procesul verbal al judecății dintre doi săteni, unul acuzându-l pe celălalt că i-a necinstit purcica, fapt care o făcea inutilizabilă alimentar.

Da, ați citit bine, dar nu-mi aduc aminte detalii și nici nu știu dacă vreau.

Ce știu este că privind această pictură și omagiul adus personajului care o înfățișează, i-am adus și eu în gînd un prinos de recunoștință profesorului Ilie Vulpe.

Să privim pictura! (CXII)

Îndrăgostiții

O pictură poate avea un farmec intrinsec, prin toate trăsăturile ei, sau te poate captiva dând un imbold imaginației.

Această din urmă situație a survenit când m-am aflat în fața acestui tablou semnat de Leon Alex (1907-1944), aflat la Muzeul Național de Artă al României.

Titlul – Îndrăgostiții – e ilustrativ, ipostaza e duioasă, însă ce m-a făcut să mă opresc și mi-a pus mintea la lucru a fost asemănarea chipurilor celor două personaje cu al faraonului Amenofis al IV-lea (mai cunoscut ca Akhenaton) și al soției sale Nefertiti, în special în perioada vremelnică a artei de tip Amarna.

În acel răstimp scurt, grație radicalei reforme religioase întreprinse de conducătorul Egiptului, reprezentarea omului a abandonat siluetele bățoase și bine lucrate muscular îndeobște cunoscute și a adoptat un aer parțial naturalist (vezi statuia cu burtică a faraonului), dar mai ales caracterizat de o alungire a fețelor pentru care nu s-a găsit încă o explicație definitivă.

Bineînțeles, unii au văzut în asta o confirmare a faptului că piramidele au fost construite de ființe extraterestre, dar asta nu mai miră pe nimeni, cred.

Cert este că, aflându-mă în fața tabloului lui Leon Alex, îmi plăcea să îl intitulez în minte Akhenaton și Nefertiti și să consider că e reprezentarea unui scurt moment de răgaz al celor doi, când, scăpați de straiele și ceremonialul puterii, putea redeveni din zei, oameni.

Să privim pictura! (CXI)

Batjocorirea lui Hristos

Hoinărind prin sălile Palatului Rohan, care găzduiește Muzeul de Arte Frumoase al orașului Strasbourg, am dat peste această pictură, care mi-a atras atenția prin ineditul și stilistica ei naivă.

Este intitulată Batjocorirea lui Hristos și îi este atribuită lui Lippo di Benivieni, pictor florentin despre care nu se cunosc foarte multe, doar că a fost activ în perioada dintre secolele XIII și XIV în orașul care va deveni ulterior punctul focal al Renașterii.

Se pare că artistul era la curent cu noile idei despre perspectivă, pe care le redă apăsat, mai ales prin acea cupola de deasupra capului lui Iisus, însă ce distinge această operă de altele din epocă este modul copilăros, aproape literal, prin care acele cei din jurul Său îi adresează aceste insulte.

Renașterea a exploatat acest subiect în diverse moduri, unele mult mai măiastru reprezentate, însă tocmai acest aspect rudimentar al tabloului lui Lippo di Benivieni m-a trimis cu gândul la practica foarte modernă a beștelirii digitale.

Spune omul ceva pe Facebook și este imediat atacat.

La adăpostul anonimatului și protecției date de digital, săgețile sunt cu atât mai veninoase și se întețesc pe măsură ce respectivele comentarii se tot adună. Adică, mai pe șleau, se încinge spiritul de haită.

Sunt atacate psihicul, dar și fizicul, nu contează coerența, ci vitriolul.

Nu e ecran tactil, ci tempera pe lemn de pe la 1300.

Dar natura umană care reiese este aceeași.

Să privim pictura! (CX)

Iudita și servitoarea cu capul lui Holofern

Iudita și Holofern sau, mai bine zis, doar căpățâna-i sunt subiect des abordat în pictura renascentistă.

Povestea macabră a acestui episod biblic este următoarea:

Generalul asirian Holofern asediază și e pe care să cucerească orașul evreiesc Bethulia. O văduva din partea locului, Iudita, se strecoară în cortul său, îl seduce și, după ce îl îmbată, îl decapitează, apoi pleacă împreună cu macabrul trofeu, lăsându-i pe colaboratorii lui să aibă o nasolă surpriză a doua zi dimineața.

Am întâlnit această temă în nenumărate picturi, cele mai multe, precum cele foarte cunoscută a lui Caravaggio sau cea cu un aer de manifest feminist a Artemisiei Gentileschi, redând momentul sângeros al descăpățânării, mai mult sau puțin realist.

Acesta a lui Correggio (1489-1534), pe care am descoperit-o în Muzeul de Arte Frumoase din Strasbourg, m-a captivat prin faptul că e înfricosătoare fără să recurgă la violență explicită.

Capul lui Holofern doar se ițește și totuși are o paloare cadaverică elocventă.

Deși apare din profil, putem intui un zâmbet de satisfacție morbidă pe chipul Iuditei.

Și ce să mai spunem de reacția servitoarei?

E oroare sau încântare?

Sau amândouă?

Artistul pe transpune la poli opuși din punct de vedere estetic.

Iudita e frumoasă și delicată, servitoarea e urâtă și are o un chip vag ne-european, ceea ce n-ar trebui să ne mire, căci tot ce era în afara bătrânului continent era necunoscut și periculos în acea perioadă.

Cu toate diferențele dintre ele, simți complicitatea celor două femei.

Iudita și servitoarea cu capul lui Holofern e Les diaboliques al lui Henri-Georges Clouzot într-o singură imagine.

Să privim pictura! (CIX)

Frumoasa strasbourgheză

Blugi rupți de parcă te-ar fi hărtănit un câine.

Papuci cu puf, inimaginabili în contact cu apa sau noroiul.

Corset care zdrobește cutia toracică și duce la probleme cu plămânii, printre altele.

Crinolina care făcea utilizarea țucalului problematică în cel mai bun caz.

Gulere largi de dantelă, de nu mai vedeai bine pe unde pășeai.

Istoria modei este o prelungă demonstrație a unei iraționalități colective fascinante, care se perpetuează de milenii, care a început odată cu lumea și se va sfârși odată cu lumea.

În Galeria de Artă din cadrul Palatului Rohan din Strasbourg am întâlnit încă o un mic episod al acestei istorii.

Este vorba de pictura Frumoasa strasbourgheză a lui Nicolas de Largillierre (1656-1746), al cărei element distinctiv e greu de trecut cu vederea.

Nu mai contează cât de armonios s-a jucat artistul cu tonurile reci.

Nu contează migală detaliilor (uitați-vă numai cu atenție la minuțiozitatea cu care este redată dantela).

Pun pariu ca unii dintre voi n-au remarcat nici măcar că protagonista portretului are un cățeluș în brațe.

Privirea ne este arestată de acea pălărie puțin spus supradimensionată.

Dacă a avut vreun rol pratic (să îi țină la distanță pe cei din jur, poate?), acesta s-a pierdut de mult.

Acum nu mai este decât un element menit a o scoate în evidență pe doamna cu pricina, a-i sublinia statusul social și, de ce nu, frumusețea.

Să recunoaștem, a reușit, iar noi, peste veacuri, o admirăm.

Și ne minunăm.

Să privim pictura! (CVIII)

Facerea Lumii

Ca subiect pictural, Facerea Lumii nu este un subiect atât de întâlnit precum căderea în păcat a lui Adam și a Evei sau izgonirea lor din Grădina Edenului.

Avem, bineînțeles, frescele lui Michelangelo din Capela Sixtină, grandioase, dar pătrunse de acea abstractizare a neplatonismului care reînviase în Florența Renașterii, unde marele artist își desăvârșise personalitatea.

De aceea, când mi-a ieșit în cale în Palatul Rohan din Strasbourg, am remarcat imediat ineditul acestui tablou al lui Melchior Bocksberger (cca. 1530-1589), pictor născut la Salzburg și care și-a desfășurat activitatea în principal în statele germane ale perioadei.

Intitulată Facerea Lumii, pictura marchează multe momente cheie ale Genezei, dar ce fascinează este atenția acordată viețuitoarelor, a căror creație a precedat-o pe a omului.

Pe cât de realist l-au lăsat talentul și cunoștințele zoologice, Bocksberger redă animale atât din zona noastră temperată, cât și din areale exotice.

De fapt, cea mai mare plăcere a contemplării acestui tablou a fost să identific toate speciile strecurate de artist în compoziție și n-a fost ceva ce s-a soluționat la o simplă aruncare de privire.

Am obiceiul să mă departez și să mă apropii de o pictură care îmi place și de fiecare dată când efectuam o astfel de translație vizuală, mai descopeream o necuvântătoare dibaci plasată în plan secund, printre alte făpturi mai mari.

L-am amintit pe Michelangelo și colosala sa operă, iar ecourile ei se simt și aici.

Undeva, în plan depărtat, Melchior Bocksberger a înfățișat și apariția acelui ”paragon of animals”, cum îl numește Hamlet.

Omul.

Iar scena e inconfundabilă.

E limpede că acel gest de un sublim inefabil al lui Michelangelo devenise deja etalon al expresivității.

Un omagiu mic pentru un om și unul mare pentru natură.

Cu multe secole înainte, Melchior Bocksberger înțelese, intuitiv, că suntem parte a mediului înconjurător, pe care avem datoria de a-l studia, admira și proteja.