Se spune că președintele american Ronald Reagan a văzut de mai multe ori Moskva slezam ne verit (Moscova nu crede în lacrimi), pentru a înțelege cât mai bine sufletul rus.
Nu știu cât i-a folosit, pentru că filmul e simpatic, nimic mai mult.
Mai util i-ar fi fost meargă să vadă cu proprii ochi Epopeea slavă, un ciclu de 20 de picturi monumentale realizate de Alphonse Mucha între 1910 și 1928 și găzduite în prezent de un muzeu dedicat exclusiv lor din Moravsky Krumlov.
Această formidabilă operă prezintă în cheie naționalist-ideatică destinul slavilor, de la sosirea lor în Balcani până la apoteoza suprinsă în ultima dintre picturi, pe care o puteți vedea în imaginea de mai sus.
Parcurând fiecare lucrare în parte multe aspecte de știut și de înțeles în ceea ce-i privește pe slavi, incluzând aici (spre supărarea unora, sunt sigur), atât pe cei din Europa Centrală, precum cehii și polonezii, cât și pe ruși sau ucraineni.
Emil Cioran dădea un diagnostic foarte pătrunzător când spunea că există două nații cu vocație mesianică în Europa – rușii și francezii.
Uitați-vă numai cine a preluat inițiativă în UE în privința sprijinului pentru Ucraina când SUA au încăput pe mână lui Trump.
Cât despre ruși, știm că se cred salvatorii/stăpânitorii lumi, fapt ilustrat și de aceeași imagine cu care am început acest articol.
Regăsim într-o altă pictură, apropiată de cea apoteotică, cultul pentru forță supraomenească, dar și ortodoxismul apăsat.
Suferința profundă e o altă constantă a sufletului slav (în parte, ni s-a transmis și nouă, românilor).
Mucha o înfățișează încă din prima lucrare, în care evocă jugul prin care slavii au fost mânați în bejenie de populații mai războinice. Și nu cred că e o întâmplare că aceeași ipostază a mamei și fiicei reapare într-o pictură ulterioră, cea dedicată dezrobirii șerbilor din Rusia.
O altă trasătură slavă pe care am împrumutat-o și noi, românii, este înclinația de a aștepta și de ne pune încrederea într-o figură mesianică.
Tipic slavă este și celebrarea frumuseții feminine ca expresie a naturii, în speciale florale, semn al persistenței credințelor precreștine (și care nu lipsesc nici la noi).
Toate cele de mai sus nu trebuie să conducă la concluzia că acest ansamblu de picturi este o simplă epopee propagandistică.
Alphone Mucha a fost un artist mare, care se lasă și în voia unor varii jocuri vizuale.
Nu lipsesc, de pildă, ipostaze care trimit neîndoios la faimoasele afișe Art Nouveau care l-au făcut celebru.
Unele scene compuse de ele sunt de o superbă teatralitate, fie că e discretă, precum cea de mai sus, fie de amploarea, precum sugestivul deznodământ al unei bătălii pierdute de invadatorii teutoni (vezi și Aleksandr Nevski al lui Serghei Eisenstein), redat mai jos.
Am dibuit și un răspuns la Țipătul lui Munch, tablou deja celebru în epoca lui Mucha, care sigur îl cunoștea.
Deși clasic în forme și compoziție, artistul ceh utilizează într-una dintre picturi un element de o surprinzătoare modernitate.
Acea bandă neagră pe care o vedeți nu este vreun semn al deteriorării, ci un mod deliberat al artistului de a sugera moartea care însoțea scena respectivă. Am zăbovit mult în fața acestui procedeu simplu, dar eficace de a contempla tragedia omului în tot decursul istoriei sale.
Dar cel mai mult am poposit în fața acestui fragment, în care pur și simplu Alphone Mucha nu face decât să se lase în voia purei plăceri a magiei picturii.
Perspectiva și tridimensionalitatea scenei sunt desâvârșit construite, de la piciorul care depășește bordura la liniile acestei și la minuțioasa detaliere a pieselor de fier care o țin întreagă.
Cămașa de zale este un exercițiu de virtuozitate vizuală, iar faptul că nu-i vedem fața acestui războinic nenumit invită la a ne întreba:
E o brută?
E un erou?
A murit de moarte bună?
Sau sfârtecat de oțel?
Pictura este arta de a spune o poveste fără cuvinte.
