Sa privim pictura! (LXXI)

Londra, Parlamentul

Am doua motive pentru care am ales aceasta pictura de Claude Monet.

Primo. Se spune ca viata bate filmul si, implicit, cartea, pictura etc. In cazul de fata nu se aplica. Oricat de impunator ar fi palatul Westminster scaldat in lumina asfintitului, nu stiu daca poate produce aceeasi impresie ca acest tablou. Norocul nostru ca, la un moment in lunga trecere a astrului luminii deasupra leaganului democratiei, un mare pictor s-a aflat acolo si a filtrat acest spectacol, oferindu-ni-l intru posteritate.

Secundo. Acum, mai mult ca niciodata in timpul generatiei noastre, oamenii isi pierd speranta in democratie. Dar sa nu uite ca ea nu e un dat, e un vis de urmat, care se iteste in departare si care se inalta peste toate celelalte forme de societate pe care le-am incercat de-a lungul istoriei. Soarele va apune si va rasari, iar Parlamentul va fi tot acolo.

Monet a pictat o intreaga serie cu Parlamentul britanic; o gasiti pe toata aici.

Sa privim pictura! (LXX)

Raschetatorii de parchet

Niste barbati despuiati pana la brau si care rascheteaza parchet cu greu se pot incadra in conceptul pe care il avem despre impresionism. Si, totusi, nu numai ca autorul acestui tablou, Gustave Caillebotte, a fost contemporan cu greii acestui curent si a expus alaturi de ei, dar pictura in sine ofera multe ochiului si mintii.

In primul rand, atrage modul cum pictorul realizeaza o simetrie perfecta (pozitiile celor doua personaje din prim plan si liniile parchetului), pentru ca, apoi, tot el sa o altereze in mod deliberat introducand un al treilea personaj pozitionat intr-o alta directie.

Spatiul tabloului este inchis, dar nu claustrofobic, gratie luminii gratioase care patrunde prin fereastra de pe fundal, lumina care mai serveste la ceva: confera o dimensiune cvasi-mitica celor trei corpuri omenesti, aceasta venind in completarea naturaletii cu care este infatisata discutia dintre primii doi. Poate ca subiectul acestei convorbiri este la ani lumina distanta de universul artei, dar ce mai conteaza? Caillebotte a surprins un moment de existenta cotidiana si i-a dat o forma incantatoare.

Auzind ca imi place pictura, cineva m-a intrebat: Asta inseamna ca iti place foarte multe si fotografia, nu? Nu, am raspuns. Cum asa? Fotograful este un vanator, pe cand pictorul este un creator. Fotograful se uita in toate partile, doar, doaro surprinde ceva aparte si, daca are la dispozitie un aparat performant, ii si iese. Pana la un punct, pictorul procedeaza la fel, dar, mai departe, nu se bazeaza decat pe ce este in stare sa realizeze.

Sa privim pictura! (LXIX)

Golconde

Ca tot vorbeam de suprarealism in articolul precedent, mi-am adus aminte de Rene Magritte si omul sau cu melon.

Acest personaj apare in multe dintre picturile sale si, pretutindeni, emana o unda de mister, neliniste si clasa. Adica, daca e sa mi se faca inima cat un purice, sa mi se faca din motive stilate.

Aparitia singulara (uneori in tandem) a omului cu melon are acest efect; in Golconde, insa, mi se pare ca umorul e stapan. Fiind vorba de suprarealism, semnificatia pe care a avut-o Magritte in minte e mai putin importanta decat semnificatia pe care i-o conferim noi acum.

Eu, unul, n-am putut sa nu mi-aduc aminte de un hit muzical meteoric de acum cateva decenii, in care doua negrese (pardon, afro-americane) cel putin rubiconde cantau de mama focului si cu o bucurie induiosatoare: It’s raining men, Aleluiah!

Daca e s-o dam intr-un registru mai serios, cladirea de pe fundal poate reprezenta viata in mediul urban, iar oamenii cu melon multitudinea de dari si facturi pe care citadinii trebuie sa le plateasca. Nu dai banu’ pentru electricitate, vin si ti-o taie; nu-ti platesti impozitele, vin si te inhata; nu-ti achiti intretinerea, vin si pun sechestru.

Nu stiu daca toate astea se aplica in Romania si nici nu sunt sigur ca un om cu melon ar ramane aici mult timp cu el pe cap.

Sa privim pictura! (LXVIII)

Orasul fagaduintelor

Am foarte multi prieteni care au plecat in orase mai mari, indeobste in capitala, simtind ca aici nu se pot implini profesional. Ii inteleg, dar locurile unde au plecat au ceva nelinistitor in ele, exact ce am simtit si in pictura lui Alberto Savinio.

Orasul contemporan este un mediu care ingramadeste constructii cu briz brizuri diferite, dar in esenta aceleasi: otel, plastic si sticla, functionalitate crasa care mimeaza esteticul. Asta nu e cel mai rau lucru, ci faptul ca nimeni nu mai are suficienta putere sa rada un oras si sa-l reconstruiasca dupa pofta inimii sau dupa un anume plan, ci fiecare isi construiesti bucatica proprie, asa ca rezultatul total e un amalgam de cladiri din ce in ce mai mari, intre care omul se simte din ce in ce mai mic.

Titlul a avut rolul lui in impresia pe care mi-a produs-o acest tablou; „fagaduinta” are o rezonanta ciudata, nu e nici „promisiune ferma”, nici „miraj”, e ca o capcana binevoitoare pe care o pot evita cei foarte puternici sau foarte norocosi.

Sa privim pictura! (LXVII)

Hristos in fata lui Caiafa

O pictura care m-a fascinat instantaneu. Gerrit von Honthorst reuseste in Hristos in fata lui Caiafa sa apropie pictura de literatura sau de cinematografie.

Primul aspect care mi-a placut foarte mult este ca acestui episod biblic ii lipseste adversitatea crancena pe care am vazut-o la Mel Gibson, de pilda. Exista o confruntarea intre cele doua personaje, dar e la nivel de idei, nu e confruntare care sa aiba urmari sangeroase. Iisus este tacut, rece, respectuos, neabatut in convingerile Sale, iar Caiafa nu este vreun habotnic care sa smulga acceptul cuiva prin tortura, ci pare doar a da un avertisment de om mai batran si trecut prin viata.

Si, bineinteles, exista si acea lumanare superb amplasata in centrul tabloului. E drept ca lumina ei pare a servi pentru a lumina mai mult chipul si infatisarea Mantuitorului, dar poate deveni si un personaj in sine. Eu cred ca e o metafora a sufletului omenirii, care poate palpai sau arde cu vapaie, poate oscila intre libertate si reguli, intre sacrificiu si conventii.

Paste fericit!

Sa privim pictura! (LXVI)

Dans la Bougival

Intr-o zi, un profesor, dezolat de rezultatele muncii elevului sau pe nume Renoir, il intreaba:

– Dumneavoastra pictati ca sa va distrati?

– Bineinteles – a raspuns Renoir – credeti-ma, daca nu m-ar distra, nu as picta.

Dialogul de mai sus s-a petrecut in realitate si, chiar daca nu ar fi fost asa, e suficient sa ii privesti tablourile, ca sa-ti dai seama ca exprima exact esenta artei sale. Exista o carte foarte frumoasa, intitulata Bucuria vietii, e scrisa de Irving Stone si prezinta in mod romantat viata lui Van Gogh, dar ar fi putut foarte bine sa fie, judecand dupa titlu, o biografie a lui Auguste Renoir.

Octave Mirbeau spunea ca „Renoir este probabil singurul pictor care nu a realizat niciodata tablouri triste”; subscriu la asta si adaug ca impresionismul sau are ceva aparte: e psihologie fina plus cromatica accentuata.

Dans la Bougival e o dovada elocventa in acest sens. Prim planul e luat de un cuplu care danseaza, puternic angajat in jocul seductiei. El ii invadeaza zona personala alungindu-si gatul spre buzele ei, iar ea il evita cu finete, dar si cu fermitate. In planul secund, niste figuri umane par a se distra de minune in fata unor pahare pe jumatate goale.

Dar farmecul tabloului nu e dat numai de atmosfera de bucurie estivala, ci de anumite elemente cromatice foarte apasat utilizate. Nu cred ca e cineva care, dand ochii de aceasta pictura, nu remarca prima data galbenul palariei lui si rosul bonetei ei. Nu numai ca sunt puternice, dar sunt si alaturate si, desi am o oarecare prejudecata mostenita de la bestiala mea mama, potrivit careia rosul nu merge cu galbenul, aici nu m-am putut sustrage atractiei pe care cele doua culori o emana.

Dans la Bougival se desprinde de realitate exact asa cum trebuie sa o faca orice opera de arta: subtil.

 

Sa privim pictura! (LXV)

Bar la Folies-Bergère

O pictura tarzie a lui Manet pe care si eu am descoperit-o tarziu si care demonstreaza inca o data ca impresionismul sau, in comparatie cu al celorlalti grei, a vizat o altfel de natura, cea umana.

Trei chestiuni mari si late au construit admiratia pe care o am pentru acest tablou.

Prima este precizia cu care este sugerat cadrul, un bar pe care in zilele noastre l-am numi „de fiţe”, cu bauturi fine si scumpe si cu oameni multi care sunt convinsi ca simpla prezenta acolo ii imbiba cu status social si cu noblete.

A doua este ceva ce in termeni literari s-ar numi „licenta poetica”, un fel de „Cobori in jos, Luceafar sfant” a lui Eminescu, in varianta vizuala. In spatele figurii centrale este o oglinda, deci eu, privitorul, ar trebui sa ma reflect in ea si, conform pozitiei si legilor fizicii pe care vag mi le amintesc din liceu, ar trebui sa ma regasesc fix in spatele barmanitei, ocupand o mare parte din panorama localului. Manet si-a permis insa sa mute reflectia in partea dreapta si m-am chinuit in fel si chip sa ma pozitionez mental pentru a gasi o logica in aranjamentul spatial al picturii si nu am reusit.

E clar, francezul si-a permis in amurgul vietii sa sfideze inca o conventie, de data asta a fizicii, asa cum facuse cu multi ani inainte cu cele sociale, in Olympia sau Dejun pe iarba. Ce e extraordinar e ca „licenta artistica” e perfect justificata: impresia generala pe care o produce ar fi ciuntita fara imaginea de pe fundal.

Ce de-a treia calitate a acestui tablou este figura sa feminina. Nu sunt un impatimit al barurilor, dar am umblat prin destule si am fost servit de destule chelnerite si barmanite, incat sa mi se para ca recunosc in cea infatisata de Manet o universalitate a acestei profesii – un amestec de oboseala, dezamagire, atractivitate, lascivitate si un pic de ingustime.

Ros de o boala pe care o avea de la femei, Edouard Manet a mai gasit totusi putere sa nu le poarte pica si sa le aduca inca un omagiu cu arta sa irepetabila.

Sa privim pictura! (LXIV)

Internationala

Ne intereseaza sau nu, ingrijoreaza sau nu, protestele incepute acum cateva zile si bataile de ieri seara sunt pe buzele si pe retina tuturor, asa ca merge sa privim lucrurile si dintr-o perspectiva artistica, nu? 🙂

Tabloul acesta al lui Otto Griebel (1895 – 1972), pictor a proletariatului si care a avut niste problemute si cu Gestapo, m-a fascinat de cand am pus pentru prima data ochii pe el in antologia Istoria uratului, ingrijita de Umberto Eco. E ceva respingator si nelinistitor in el, dar pana aseara nu eram foarte constient ce anume.

Luati fiecare figura umana in parte si veti descoperi indivizi care nu par a avea prea multa scoala, cultura sau chiar minte, fara ca toate astea sa fie neaparat vina lor. Acum priviti-i ca un intreg, luati aminte la masa de priviri hipnotice si de frustrare mocnita si veti descoperi cea mai de temut stihie a societatii umane: multimea.

Avere, rang, inteligenta, nimic nu rezista in fata multimii. Daca ajungi in situatia ca multimea sa se dezlantuie in comunitatea in care traiesti, ori i te laturi, ori te feresti din calea ei, altfel vei fi zdrobit.

La noi, multimea nu s-a dilatat inca suficient pentru a fi de neoprit si probabil ca va fi dispersata curand. Dar gandul linistitor ca astfel de porniri s-au diluat de-a lungul secolelor si ca lumea s-a civilizat in mod statornic va iesi cam zdruncinat dupa toata povestea asta.

Sa privim pictura! (LXIII)

Angelus

Sunt multe picturi care imi provoaca senzatii diverse, emotii de tot felul sau care imi par ca redau miscarea. Dar nu sunt multe pe care sa le consider picturi auditive, precum Angelus a lui Jean-Francois Millet.

Cand privesc aceasta pictura, aud clopote de biserica, nu puternic, ci precum o soapta care vine din departare. De unde o aud eu si cum stiu acesti doi oameni care trudesc la camp ca a venit momentul rugaciunii? Acesta este marele farmec al picturii lui Millet: un element foarte discret, dar, in acelasi timp, vizibil, din planul indepartat.

Imaginea aproape imperceptibila a bisericii da acestui tablou perspectiva, dar intr-o maniera aparte. De obicei, pictorii, dupa puterile fiecaruia, isi folosesc tehnica pentru a da imaginii profunzime, adica de a-l face pe privitor sa uite ca are in fata o imagine bidimensionala. Millet nu e strain, e chiar stapan pe acest mestesug, dar perspectiva din Angelus izvoraste mai mult din deductie, decat din vizual.

Avem doua personaje in prim plan si stim ca undeva departe exista o biserica. Ergo, trebuie sa existe un spatiu intre cele doua puncte aflate la distante diferite de locul unde se gaseste privitorul si astfel, dintr-o imagine statica, pictura pare ca se deschide intr-o maniera aproape cinematografica.

Nu am sa insist asupra luminii pe care o emana tabloul, specifice Scolii de la Barbizon careia i-a apartinut si Millet, si care imbiba tabloul de spritualitate, la care contribuie de asemenea si pietatea superb sugerata de ipostazele celor doua personaje.

Nu m-ar mira daca vreunul dintre blogger-ii care si-au proclamat cu atata tarie ateismul la recensamant si care apoi si-au povestit ispravile in mediul virtual sa sara cu gura pe mine, facandu-ma obscurantist, retrograd sau ca avand prieteni imaginari.

Daca a crede ca un dram de spiritualitate si cateva repere morale (apartinand oricarei religii vreti voi) sunt indispensabile unei vieti normale sau daca a fi pur si simplu entuziasmat de frumusetea unui tablou cu subiect religios sunt pacate impardonabile ale lumii moderne, atunci accept cu bucurie epitetele de mai sus :).

LA MULTI ANI!

Sa privim pictura! (LXII)

Scoala din Atena

Am terminat de curand o carte intitulata Lumea Sofiei, de Jostein Gaarder, care nu m-a impresionat cine stie ce, fapt pentru care nici nu i-am dedicat o recenzie separata. Este o incursiune in istoria filosofiei, altoita pe scheletul unei naratiuni, cum sa-i zic, filosofice, na, despre o fetita si un misterios mentor care o ghideaza in acest fascinant taram.

Cum spuneam, nu e ceva iesit din comun, partea didactica e uneori prea apasata, iar ceva narativa te cam lasa rece, dar de invatat, am invatat cate ceva, iar apetitul catre acest domeniu imi creste pe zi ce trece.

Tot citind-o mi-am adus aminte insa de grandioasa pictura a lui Rafael, Scoala din Atena. Spun grandioasa nu numai pentru ca are o compozitie superba, dinamica, dar si pentru ca, stiind ca personajele sunt filosofi ai antichitatii, am simtit un fior de admiratie pentru cata intelepciune si indrazneala in gandire pot fi adunate la un loc.

O comparatie imi staruie in minte: aceea dintre aceasta pictura, un all stars al lumii Sofiei, si reclamele care ii adunau la un loc pe toti fotbalistii de top de la un moment dat. De obicei erau la bauturi racoritoare sau la echipmente sportive si nu cred ca fost vreuna de-a lungul timpului care sa nu-mi fi placut (una de demult cu Eric Cantona et comp. inca mi se pare cel mai tare).

Ca si in cazul Scolii din Atena, nu ma puteam sustrage farmecului lor, generat atat de executia impecabila, cat si de senzatia de a avea in fata ochilor ce era mai bun, o summa sumorum a fotbalului, adunata intr-un spatiu atat de restrans.

Doua lucruri sunt care-mi umplu spiritul de o mereu crescanda uimire si teama plina de cinstire: cerul instelat deasupra mea si legea morala in mine.

(Immanuel Kant)

Da, stiu, nu e din antichitate, dar conteaza prea putin :P.