Timp de câteva secole, în ținuturile Egiptului stăpânit de romani, în special în zona oazei Fayum, a înflorit o formă de artă funerară unică.

Este vorba de niște portrete care reușesc cu succes să penduleze între naturalism și idealizare, îmbinând practica egipteană a decorării sarcofagelor cu gustul pentru pictură al romanilor.

Rezultatul este o serie de chipuri de oameni care au fost odinioară din carne și oase, dar care acum te privesc parcă din eternitate.

Unul dintre acestea m-a captivat în timpul vizitei la una dintre colecțiile Galeriei Naționale de Artă din Praga.

Dintre toate exponatele din acea sală, acesta mi-a sechestrat atenția fără putință de scăpare.

Admirându-i chipul grațios prin însăși imperfecțiunea lui, mi-am imaginat că această domniță de neam trebuie să fie fost sursa multor suspine masculine și obiect al multor bârfe feminine.

Oare i-a jucat pe bărbați pe degete?

Oare a fost constrânsă să se căsătorească din interes?

Oare a rămas păgână sau s-a creștinat?

Multe întrebări care rămân fără răspuns, dar e plăcut să simți cum o operă de artă din secolul al IV-lea d.Hr. are atâtea de stârnit într-o minte de secol XXI.

Iar această coerență temporală vine, cred, din componenta egipteană a portretului.

Coafura și fizionomia sunt romane stilistic, însă uitați-vă la privire.

Este aceeași cu aceea imortalizată de masca lui Tutankhamon.

Ochi care privesc direct în eternitate.

Am zăbovit mult în fața acestui chip de odinioară.

Și nu am fost singurul, pentru că frumusețea n-are vârstă.