Bătrânețea acrește, dar și înțelepțește.
Pe Michel Houllebecq, vitriolant cum e din oficiu, n-avea cum decât să îl înmoaie, iar această suprinzătoare omenie e foarte vizibilă în cel mai recent roman al său, Anihilare.
Cartea îl urmărește pe un funcționar guvernamental trecut de vârsta a doua, care are de gestionat crize personale diverse, precum deteriorarea relației cu soția, un atac cerebral al tatălui și înstrăinarea de un frate și o soră, toate în timp ce e implicat marginal în campania electorală pentru prezidențiale și deslușirea ițelor unor atacuri teroriste cu alura satanist-nihiliste.
Nu lipsesc mărcile sale înregistrate, precum caracterizările lipsite de menajamente, proiecțiile îngroșate ale unor evenimente și personalități ale prezentului și, bineînțeles, sexul explicit (comparația între budismul tibetan și cel zen e de tot hazul).
Însă tocmai aici, în acest domeniu al intimității carnale care îl pasionează atât pe Houllebecq, se văd semnele unui om care își întrevede sfârșitul și care înțelege că a nega și ataca totul nu e o soluție pentru niște ultime clipe liniștite.
Întotdeauna s-a strecurat un pic de compasiune în proza sa, însă acum ponderea ei reușește, dacă nu să atârne mai greu ca aciditatea, măcar să o echilibreze.
Faptul că protagonistul său dă pe lângă în anumite interacțiuni umane sau momente-cheie nu e semnul unui eșec general al omenirii. Este doar o viață cu greșalele ei, iar tonul cărții rămâne unul aproape duios, pentru că multe personaje sunt, raportându-ne la un Houllebecq de bază, remarcabil de altruiste.
Fanii acelui scriitor care dădea de pământ cu toate așa-zisele iluzii care fac viața suportabilă vor fi dezamăgiți că idolul lor s-a cam damblagit și le-a îmbrățișat la rându-i.
Pentru mine, însă, Anihilare, în ciuda unui titlu drastic, e mai degrabă o dovadă că Dante avea dreptate când își încheia capodopera cu această sintagmă.
Iubirea care mișcă roți și stele.
P.S. Mulțumesc librăriei online Libris pentru o bătălie pe care personajul o pierde, dar pe care cititorul o câștigă.
