Moromete de la Africa

By Iulian in Uncategorized 3 Comments

Dintre toate colectiile initiate de ziare in goana lor dupa cota de piata, cea literara de la „Cotidianul” mi se pare schimba cu adevarat ceva. Am vazut oameni citind tolaniti in tren sau stand in picioare in metrou, am vazut romane pe noptiere de hotel sau pe birouri de stomatologi.

Era sa ratez primul roman si poate ca ar fi insemnat sfarsitul colectiei pentru mine, dar, dupa lungi si istovitoare cautari pe la chioscurile de ziare, l-am gasit, asa ca de atunci nu mi-a scapat niciunul. Inutil sa mai spun ca, pana acum, s-a strans o gramada considerabila de carti care striga sa fie citite. Timpul, dusmanul implacabil al acestei placeri, m-a impiedicat sa tin pasul, astfel ca am lecturat selectiv titlurile „Cotidianului” si, pentru prima oara in scurta mea viata, am intrezarit un beneficiu al pensionarii.

Autorii colectiei vin din toate partile globului si, fara a fi geniali, are fiecare un ce. Ai toata viata inainte de Romain Gary (fluxul irezistibil al amaraciunilor unui imigrant), Domnilor copii de Daniel Pennac (o alegorie interesanta, dar greoaie a relatiilor parinti-copii), Rosu ucigas de Jeroen Brouwers (defularea unui om care priveste inapoi cu o manie halucinanta) sau Poddy si Dingan de Ben Rice (l-am urat de-a dreptul pe acest scriitor pentru ideea dementiala pe care a avut-o) sunt cateva volume privilegiate.

Cand imi aleg un roman, am o metoda care aduce cu cea a sultanilor cu harem: arunc o privire asupra titlurilor si autorilor si de unde iese mai mult abur, acela este chemat in iatacul meu, pe noptiera.

Cel mai recent, m-am aplecat asupra lui Chinua Achebe si a sa O lume se destrama. Motivele pentru care l-am favorizat pe autorul nigerian: vine dintr-o literatura care pentru mine, recunosc, e terra incognita; are doar 200 de pagini.

Ma asteptam la o naratiune gen documentar Discovery, care, urmarind evolutia unui individ, extinde descrierea la intreaga comunitate. Exact asta mi s-a servit, intr-un stil curat, la locul lui si deloc spectaculos. Din povestas cu trasaturi de etnograf (cartea abunda in ritualuri si practici specifice Africii negre), Achebe are la un moment dat o zvacnire: paginile in care o mama e gata sa isi infrunte zeii necrutatori, numai ca sa isi salveze fiica. O mama ramane o mama, indiferent de pana cui e infatisata.

Ce m-a surprins insa cel mai mult a fost asemanarea izbitoare a atmosferei din O lume se destrama cu cea din Morometii. Destinele personajelor principale sunt similare, cu diferenta ca Moromete e mai guraliv, iar Okonkwo e mai bataus: ambii isi vad universul traditional naruindu-se, amandoi constata neputinciosi alienarea copiilor si niciunul nu accepta sa se supuna noii oranduiri.

Banuiesc ca exista o cronica a sfarsitului in fiecare zona a globului. Chinua Achebe a fost cel care a infatisat-o pe a lui si de aceea a avut atat succes.

Ce ne facem cu teoreticienii?

By Iulian in Uncategorized 1 Comment

Detest filosofia in stare pura, asa cum detest tariile. Cu toate astea, din cand in cand, mai iau cate o dusca, sa imi mai ametesc mintile. Dintre cele mai recente experiene intelectual-alcoolice pot numara Marea Ruptura a lui Francis Fukuyama si Tirania penitentei a lui Pascal Bruckner. La primul am admirat luciditatea cu care afirma ca, in societate, structurile si regulile se degradeaza si se recompun continuu, iar la al doilea m-am solidarizat cu opinia ca europenii de acum sunt niste pampalai care isi ascund neputinta de a actiona sub autoflagelarea pentru pacatele inaintasilor. La amandoi m-a plictisit modul cum bat apa in piua, se invart in jurul cozii, o intorc pe toate fetele s.a.m.d. ,s.a., etc.

Dupa ce a trecut perioada de gratie, am pleoscait din nou din neuroni si m-am aplecat asupra lui Giovanni Sartori. Observati, va rog, cat de snob sunt: prefer numele grele, ca macar sa ma pot da mare intr-o discutie. In plus, tipul vine dintr-o tara al carui nou guvern a instituit niste masuri cu un usor iz de fascism. Sa nu va imaginati insa ca am prejudecati. Si palinca miroase naspa, dar iti induce o caldura sufleteasca unica:).

Cartea lui Sartori, Ce ne facem cu strainii?, nu se abate de la linia pe care v-am enuntat-o mai sus. Dupa cateva (sub zece) pagini bestiale, in care italianul argumenteaza fara cusur ca pluralismul si multiculturalismul n-au treaba unul cu celalalt, ca pluralismul izvoraste din toleranta si din nimic altceva, ca imigrantii nu sunt neaparat buni, urmeaza peste 150 de pagini de citate, elucubratii si categorisiri care pe mine m-au bagat in ceata. Ce am putut sa mai deslusesc pe bajbaite e problematica imigrantilor de religie musulmana, care sunt.. o problema, prin rezistenta lor la acomodarea cu principiile democratiei.

De fiecare data cand ma recunosc doborat de o asemenea carte, constientizez ca are si Coehlo rolul lui pe lumea asta: cine nu poate sa inghita sisteme de valori in stare pura, o face diluandu-le cu sifonul motivational al brazilianului.

Serbet de confesiuni

By Iulian in Uncategorized 2 Comments

Nu stiu care au fost motivele reale pentru care Orhan Pamuk a primit Nobelul, dar eu sigur i-as da un premiu pentru tupeu stilistic. Ma numesc Rosu ofera cititorului puterea mult visata a metempshihozei narative. Toate personajele (moarte sau vii), dar si lucrurile neinsufletite si unele concepte asupra carora multi se feresc sa se pronunte (moartea sau diavolul) isi dezvaluie contributiile, uneori derutante, la povestea miniaturistilor dintr-un Istambul clocotind de crime, vicii si delicii.

Alegand acest subiect, scriitorul turc a facut un pariu riscant – daca arta deja defuncta a miniaturii te lasa rece, sunt slabe sanse sa te apuci de o asemenea carte, mai ales ca are si vreo sase sute de pagini (mult, dom’le, mult, la Kundera era mai putin! – ar zice omul contemporan). Dar am banuiala ca Pamuk a fost mai mult calculat decat pasionat.

Ca in roman sunt amalgamate suspansul, dragostea (cu erotismul aferent), filosofia si istoria nu mai e o noutate, ci un standard impus de Numele trandafirului. Comparatiile cu romanul lui Eco sunt inevitabile (incepand de la titlu), dar Ma numesc Rosu face fata ilustrului predecesor tocmai prin marele sau defect: orientalismul apasat. E lent, e greoi, e aidoma unei targuieli in care placerea procesului e mai presus decat claritatea finalitatii. In era tehnologiei si a vitezei supersonice, o astfel de carte pare de-a dreptul anacronica.

Poate ca asa si e, dar autorul ei nu, fapt pe care Pamuk ni-l reaminteste constant, printr-un cuvant sau printr-o expresie, si nu din stangacie, ci din pragmatism: romanul trebuie dus pana la capat, iar cititorul trebuie sa accepte ca are de-a face cu un scriitor mare. Eu unul n-am avut incotro.

Funky fuckin’ Business

By Iulian in Uncategorized 4 Comments

Ce m-a izbit in primul rand la cartea asta a fost infatisarea. Sub un titlu ciudatel, doi tipi plesuvi, dintre care unul seamana cu Bruce Willis mai batran, iar celalalt cu arbitrul Collina, zbiara unul la altul. Cum sunt cat de cat conectat la realitatea inconjuratoarea si am fost atins de valva lansarii ultramediatizatului, inspiratorului si atoatecuprinzatorului Funky Business, i-am recunoscut pe cei doi autori, Jonas Ridderstrale si Kjell Nordstrom (au si cateva chestii deasupra unor vocale, dar n-am ce face).

Cartea, asa cum o arata si numele, e despre setul cine?, ce?, cum?, unde?, cand? si de ce? sa faci afaceri. Cei doi suedezi au pretentia ca spun lucruri inovatoare, dar nu fac decat sa aplice o schema clasica: cand ajungi sa cunosti un domeniu cat de cat, te erijezi in expert si iti vinzi pseudo-cunostintele pe bani buni celor suficient de saraci cu duhul sa creada ca succesul in afaceri e vreun bun transferabil. Asta nu inseamna ca spanii nordici spun minciuni. Nici pe departe, ba au chiar meritul ca, la inceputul si sfarsitul cartii, sa exprime raspicat niste adevaruri cu care sunt in asa hal de acord, incat nu ma pot abtine sa nu le citez aici:

Mai multa libertate inseamna mai multa responsabilitate. Daca nu faci alegeri, le va face altcineva, altundeva, in locul tau. Si poti sa fii sigur ca n-o sa-i pese din cale-afara de bunastarea ta.

…oameni si organizatii din toata lumea, iesiti in evidenta – daca nu vreti sa iesiti din joc.

Exact asta au facut si cei doi. Au iesit in evidenta. Credeti ca mai atrageau atentia niste culori sobre pe coperta si un titlu gen Provocarile businessului intr-o economie in schimbare sau Afaceri in conditiile globalizarii? Da’ de unde. Jonas si Kjell (ma veti scuza, desigur, pentru comoditatea de a nu le mai scrie numele de familie:)) au gasit un concept misto, cu un nume misto, in care cred cu fervoare si i-au dat drumul pe piata.

Asta e Funky Business, de fapt. O lectie aplicata despre cum sa te vinzi, fara sa iti vinzi sufletul. Pe mine unul, m-au convins ca mintea bate muschii si ca talentul face capitalul sa danseze.

Sunt un BLOGGER FUNKY de acum incolo!:))

P.S. Cele doua capete lucioase sunt atat de sigure pe ele, incat au tupeul sa tot afirme pe parcursul cartii ca Marx a avut dreptate si sa bage ca motto al unui capitol un citat din Prodigy. Cool!

Elogiu unui roman prost

By Iulian in Uncategorized 2 Comments

Imi place enorm Mario Vargas Llosa. Imi place realismul cu care priveste lumea, asemeni unui frig tare de iarna, care te trezeste pe deplin, imi place faptul ca, la el, dragostea si sexul nu mai sunt separate, ci formeaza un agregat de senzatii si sentimente care ne inalta sau ne degradeaza pe noi, cei care purtam numele de oameni, imi place tehnica lui aproape filmica de a construi fictionalul, imi place umorul pe care il presara in doze cu efect maxim.

Cu stacheta astfel ridicata, i-am citit unul dintre ultimele romane, Ratacirile fetei nesabuite, despre care afirm, fara ezitare, ca e prost. E povestea unui tip, traducator de profesie, indragostit de o tipa cam c…, pardon, usuratica:), care isi bate joc de el in mod repetat pana spre finalul vietii (ei), cand recunoaste ca si ea il iubise (in felul ei). Daca vi se pare ca ati mai intalnit asta in Forest Gump sau chiar la Barbara Cartland, nu va inselati. Unde mai pui ca totul se petrece linear, fara vreo tresarire narativa, cu povesti de context cel putin la fel de siropoase.

Cu toate acestea, romanul m-a induiosat. De ce? Pentru ca mi-am dat seama ca durul Mario Vargas Llosa a fost tot timpul un romantic incurabil, iar acum, la 72 de ani, si-a permis luxul sa se lase in voia visarii, sa isi creeze propria Doamna Bovary, roman pe care il adora, si sa spere ca mai exista ceva frumos in lume.

Ratacirile fetei nesabuite este un suspin al unui om extraordinar, in amurgul vietii.

Apel catre cei de la Academia din Stockholm: Baieti, grabiti-va cu Nobelul, ca nu mai e mult timp!