Nu stiu care au fost motivele reale pentru care Orhan Pamuk a primit Nobelul, dar eu sigur i-as da un premiu pentru tupeu stilistic. Ma numesc Rosu ofera cititorului puterea mult visata a metempshihozei narative. Toate personajele (moarte sau vii), dar si lucrurile neinsufletite si unele concepte asupra carora multi se feresc sa se pronunte (moartea sau diavolul) isi dezvaluie contributiile, uneori derutante, la povestea miniaturistilor dintr-un Istambul clocotind de crime, vicii si delicii.
Alegand acest subiect, scriitorul turc a facut un pariu riscant – daca arta deja defuncta a miniaturii te lasa rece, sunt slabe sanse sa te apuci de o asemenea carte, mai ales ca are si vreo sase sute de pagini (mult, dom’le, mult, la Kundera era mai putin! – ar zice omul contemporan). Dar am banuiala ca 
Pamuk a fost mai mult calculat decat pasionat.
Ca in roman sunt amalgamate suspansul, dragostea (cu erotismul aferent), filosofia si istoria nu mai e o noutate, ci un standard impus de Numele trandafirului. Comparatiile cu romanul lui Eco sunt inevitabile (incepand de la titlu), dar Ma numesc Rosu face fata ilustrului predecesor tocmai prin marele sau defect: orientalismul apasat. E lent, e greoi, e aidoma unei targuieli in care placerea procesului e mai presus decat claritatea finalitatii. In era tehnologiei si a vitezei supersonice, o astfel de carte pare de-a dreptul anacronica.
Poate ca asa si e, dar autorul ei nu, fapt pe care Pamuk ni-l reaminteste constant, printr-un cuvant sau printr-o expresie, si nu din stangacie, ci din pragmatism: romanul trebuie dus pana la capat, iar cititorul trebuie sa accepte ca are de-a face cu un scriitor mare. Eu unul n-am avut incotro.
am citit-o….bine spus putin cam inceata pt viteza in care traim noi.
Misto cronica. Mi-a placut mult cartea, iar stilul calculat m-a dus mai degraba cu gandul la Hesse si la „Jocul cu margele de sticla”, desi este clar mai aproape de „Numele trandafirului”.