Fetișism sistematic întrupat

By Iulian in Carti 0 Comment

Există visători care pornesc de la cărți și materializează ficțiunea care i-a impresionat profund.pro

Elon Musk, de pildă, mărturisea undeva, cândva, că romanele lui Iain M. Banks (autorul seriei SF Culture) i-au dat multă hrană pentru ideile, care transpuse în practică, influențează însăși lumea în care trăim.

Dar ca un scriitor să compună o poveste amplă, având tot timpul în minte și modul cum să propună în formă fizică, este o raritate.

Muzeul inocenței de Orhan Pamuk reprezintă cazul singular al unui binom imaterial-material remarcabil.

Cartea este o dublă istorie de amor: una este a lui Kemal față de Fusun, adică a unui bărbat de vreo treizeci de ani, pe cale să se căsătorească, față de o tânără de-abia ieșită din adolescență, cealaltă este a autorului față de un Istanbul al anilor ’70, un oraș contorsionat și pitoresc, în plin proces de modernizare și europenizare, dar nu atât de puternic, încât să anihileze tradițiile trecutului.

Admirabilă nu este doar scriitura lui Pamuk, care reușește să te poarte prin 700 (șapte sute!) de pagini de descrieri de locuri, obiecte și sentimente, ci și abilitatea sa de a uni cele două povești, de a da sens atât avatarurilor sentimentale ale protagonistului, cât și pretextelor de a reda fresce ale obiceiurilor cât se poate de mundane ale epocii.

De fiecare dată când Kemal sustrage un obiect legat de Fusun, ca manifestare a unui fetișism pe care Pamuk aproape că îl face scuzabil, ni se deschide spectacolul societății turce a acelei perioade, pe care ajungem să o cunoaștem în intimitate, ca un iubit pe adorata sa.

Muzeul inocenței cel literar ar fi o experiență bogată în sine, dar existența Muzeului Inocenței cel fizic din Istanbul și alăturarea lor sunt o experiența unică.

Nu știam exact la ce să mă aștept când am ajuns lângă clădirea aceea, dar îmi doream nespus să primesc ștampila pe exemplarul meu al cărții, pentru a o transforma astfel într-un artefact valoros.

Și am primit-o, împreună cu intrarea gratuită pe care Kemal însuși o propune în universul paralel al ficțiunii.

Orhan Pamuk declara că muzeul poate fi receptat și decodat independent de lectura cărții. Am rezerve în această privință, cred că asta e valabil, doar dacă apelezi la audio-ghid, dar am mărturie de la companionul meu, care nu citise romanul, de fapt nu avea habar de existența lui, că exponatele sunt elocvente în sine.

Unele sunt ilustrări literale ale câte unui obiect semnificativ de pe tărâmul fictiv.

Altele sunt înduioșătoare și ușor amuzante metafore ale suferinței lui Kemal.

Sunt și unele care subliniază un aspect discret al cărții, critica la adresa condiției femeii turce, condamnate la virtute, înfierate când aceasta nu e nepătată și izolate în fața agresiunilor fățișe sau alunecoase ale bărbaților.

Există chiar și compoziții plastice suprarealiste, care te fascinează, eliberându-se de cătușele romanescului.

Ce unește cele două narațiuni, cea literară și cea muzeală, este senzația de tristețe pe care o încerci la capătul fiecăreia.

Este tristețea care caracterizează marile povești de dragoste ale omenirii.

A lui Kemal față de Fusun e una dintre ale.

Una care ne spune că dragostea stă în lucrurile mici.

Incet, incet, pe malurile Bosforului

By Iulian in Carti 3 Comments

Cu Orhan Pamuk trebuie sa ai rabdare. Nu pentru ca proza lui duce neaparat undeva, ci pentru ca nu ai incotro.

Asta e o concluzie la care am ajuns dupa ce am citit Viata cea noua. Cartea lui Pamuk are tematica occidentala (framantari sufletesti si cautarea identitatii) si un stil curat oriental, agale, exasperant prin lipsa de graba pe care autorul o dovedeste in a tese drama personajului sau, mai ales ca, la suprafata, romanul pare a fi de suspans.

Un tip citeste o carte si e marcat de ea. Se indragosteste de o tipa, care, de asemenea, o citise. Ea are un iubit, foarte initiat in tainele acestei carti. Iubitul dispare. Cei doi pornesc in cautarea lui.

Na, ca mi-am permis sa rezum in doua randuri o carte pe care, probabil, ar trebui sa o copiez in intregime, ca sa fiu sigur ca o redau fara sa pierd ceva. Avem multe ingramadite in Viata cea noua: Lupul de stepa, care pentru mine e reper universal cand dau de vreo carte cu un erou care o ia razna incetisor, dar sigur, apoi povestea de dragoste nemarturisita si pierduta care staruie peste ani (ceva gen la Sud de granita, la rasarit de soare de Haruki Murakami), studiu asupra impactului globalizarii si tablou al realitatilor Turciei contemporane, chiar un dram de structura de roman de suspans, tratate, insa, de Pamuk in cheie parodico-lirica, si intruziunie ale fantasticului in real, ceva intre Borges si Marquez, nu-mi dau seama prea bine.

Daca e sa judec cartea ca un intreg, cea mai staruitoare comparatie este cu Midnight Children de Salman Rushdie, care e, totusi, cu cateva trepte mai sus in privinta savorii si a nivelului de imaginatie.

Viata cea noua a inceput promitator pentru mine, dar a continuat lent, din ce in ce mai lent, pana la limitele zzzzz, fapt pentru care m-as fi suparat pe Orhan Pamuk, dar care a fost evitat de ultimele 100 de pagini, care au fost parca mai limpezi, fara a inceta sa fie lirice, si m-au scuturat din buimaceala.

Spuneam ca trebuie sa ai rabdare cu Orhan Pamuk, pentru ca nu ai incotro. Pana la urma, omul stie sa scrie si nu e vina lui daca vreo creatie nu rezoneaza in intregime cu personalitatea ta.

Acelasi, altcumva

By Iulian in Carti 7 Comments

Ca sa intelegeti ce va voi spune despre Oameni de hartie de Salvador Plascencia, trebuie sa vedeti cateva imagini:

Ce vedeti sunt cateva franturi dintr-o carte care are nevoie de un noroc chior. Cel putin in ceea ce ma priveste, pentru ca, la ce gusturi clasice am, un asemenea delir narativ, in care asezarea in pagina e la fel importanta precum cuvintele in sine, ar avea darul sa ma descurajeze total. Dar m-a prins intr-o dispozitie toleranta, asa ca a avut ocazia sa mi se dezvaluie.

Sper ca, vazand imaginile, nu aveti pretentia sa va prezent momentele subiectului acestei carti. De fapt ma insel, are un subiect: omul. Da, pur si simplu omul. De la Iliada si pana la sfarsitul lumii, acesta nu va inceta sa fie magma primordiala a literaturii.

Exista o sumedenie de personaje care isi urmeaza destinele amarate, dar care lupta totusi pentru un dram de fericire. Impletirea unor voci care de care mai suprinzatoare, printre care un copil cu mintea goala si o testoasa mecanica, aduce aminte de Ma numesc Rosu de Orhan Pamuk, dar se desparte de cartea turcului prin ineditul formei, careia ii putem stabili o fragila filiatie cu Tristam Shandy. Un tata si fiica se disting ca figuri (oarecum) principale si prin razboiul pe care il declanseaza impotriva unui tiran supra-terestru pe nume Saturn.

As fi curios care va fi momentul cand va veti indragosti de carta asta; desi momentul cand Saturn capata forma e cel in care am facut ochii mari, propozitia de inceput a capitolului optsprezece mi s-a parut sublima: In biserica hotilor totul era prins in cuie…

Dupa ce am terminat Oameni de hartie, am stiut ca eu am avut un noroc chior ca am avut ocazia sa o citesc. Nu va arat coperta cartii, pentru ca, atunci cand va veti afla in preajma ei si va va simti cu mintea deschisa, ii veti auzi chemarea.

Nu va temeti si dati-i ascultare.

Serbet de confesiuni

By Iulian in Uncategorized 2 Comments

Nu stiu care au fost motivele reale pentru care Orhan Pamuk a primit Nobelul, dar eu sigur i-as da un premiu pentru tupeu stilistic. Ma numesc Rosu ofera cititorului puterea mult visata a metempshihozei narative. Toate personajele (moarte sau vii), dar si lucrurile neinsufletite si unele concepte asupra carora multi se feresc sa se pronunte (moartea sau diavolul) isi dezvaluie contributiile, uneori derutante, la povestea miniaturistilor dintr-un Istambul clocotind de crime, vicii si delicii.

Alegand acest subiect, scriitorul turc a facut un pariu riscant – daca arta deja defuncta a miniaturii te lasa rece, sunt slabe sanse sa te apuci de o asemenea carte, mai ales ca are si vreo sase sute de pagini (mult, dom’le, mult, la Kundera era mai putin! – ar zice omul contemporan). Dar am banuiala ca Pamuk a fost mai mult calculat decat pasionat.

Ca in roman sunt amalgamate suspansul, dragostea (cu erotismul aferent), filosofia si istoria nu mai e o noutate, ci un standard impus de Numele trandafirului. Comparatiile cu romanul lui Eco sunt inevitabile (incepand de la titlu), dar Ma numesc Rosu face fata ilustrului predecesor tocmai prin marele sau defect: orientalismul apasat. E lent, e greoi, e aidoma unei targuieli in care placerea procesului e mai presus decat claritatea finalitatii. In era tehnologiei si a vitezei supersonice, o astfel de carte pare de-a dreptul anacronica.

Poate ca asa si e, dar autorul ei nu, fapt pe care Pamuk ni-l reaminteste constant, printr-un cuvant sau printr-o expresie, si nu din stangacie, ci din pragmatism: romanul trebuie dus pana la capat, iar cititorul trebuie sa accepte ca are de-a face cu un scriitor mare. Eu unul n-am avut incotro.