Acelasi, altcumva

By Iulian in Carti 7 Comments

Ca sa intelegeti ce va voi spune despre Oameni de hartie de Salvador Plascencia, trebuie sa vedeti cateva imagini:

Ce vedeti sunt cateva franturi dintr-o carte care are nevoie de un noroc chior. Cel putin in ceea ce ma priveste, pentru ca, la ce gusturi clasice am, un asemenea delir narativ, in care asezarea in pagina e la fel importanta precum cuvintele in sine, ar avea darul sa ma descurajeze total. Dar m-a prins intr-o dispozitie toleranta, asa ca a avut ocazia sa mi se dezvaluie.

Sper ca, vazand imaginile, nu aveti pretentia sa va prezent momentele subiectului acestei carti. De fapt ma insel, are un subiect: omul. Da, pur si simplu omul. De la Iliada si pana la sfarsitul lumii, acesta nu va inceta sa fie magma primordiala a literaturii.

Exista o sumedenie de personaje care isi urmeaza destinele amarate, dar care lupta totusi pentru un dram de fericire. Impletirea unor voci care de care mai suprinzatoare, printre care un copil cu mintea goala si o testoasa mecanica, aduce aminte de Ma numesc Rosu de Orhan Pamuk, dar se desparte de cartea turcului prin ineditul formei, careia ii putem stabili o fragila filiatie cu Tristam Shandy. Un tata si fiica se disting ca figuri (oarecum) principale si prin razboiul pe care il declanseaza impotriva unui tiran supra-terestru pe nume Saturn.

As fi curios care va fi momentul cand va veti indragosti de carta asta; desi momentul cand Saturn capata forma e cel in care am facut ochii mari, propozitia de inceput a capitolului optsprezece mi s-a parut sublima: In biserica hotilor totul era prins in cuie…

Dupa ce am terminat Oameni de hartie, am stiut ca eu am avut un noroc chior ca am avut ocazia sa o citesc. Nu va arat coperta cartii, pentru ca, atunci cand va veti afla in preajma ei si va va simti cu mintea deschisa, ii veti auzi chemarea.

Nu va temeti si dati-i ascultare.

Serbet de confesiuni

By Iulian in Uncategorized 2 Comments

Nu stiu care au fost motivele reale pentru care Orhan Pamuk a primit Nobelul, dar eu sigur i-as da un premiu pentru tupeu stilistic. Ma numesc Rosu ofera cititorului puterea mult visata a metempshihozei narative. Toate personajele (moarte sau vii), dar si lucrurile neinsufletite si unele concepte asupra carora multi se feresc sa se pronunte (moartea sau diavolul) isi dezvaluie contributiile, uneori derutante, la povestea miniaturistilor dintr-un Istambul clocotind de crime, vicii si delicii.

Alegand acest subiect, scriitorul turc a facut un pariu riscant – daca arta deja defuncta a miniaturii te lasa rece, sunt slabe sanse sa te apuci de o asemenea carte, mai ales ca are si vreo sase sute de pagini (mult, dom’le, mult, la Kundera era mai putin! – ar zice omul contemporan). Dar am banuiala ca Pamuk a fost mai mult calculat decat pasionat.

Ca in roman sunt amalgamate suspansul, dragostea (cu erotismul aferent), filosofia si istoria nu mai e o noutate, ci un standard impus de Numele trandafirului. Comparatiile cu romanul lui Eco sunt inevitabile (incepand de la titlu), dar Ma numesc Rosu face fata ilustrului predecesor tocmai prin marele sau defect: orientalismul apasat. E lent, e greoi, e aidoma unei targuieli in care placerea procesului e mai presus decat claritatea finalitatii. In era tehnologiei si a vitezei supersonice, o astfel de carte pare de-a dreptul anacronica.

Poate ca asa si e, dar autorul ei nu, fapt pe care Pamuk ni-l reaminteste constant, printr-un cuvant sau printr-o expresie, si nu din stangacie, ci din pragmatism: romanul trebuie dus pana la capat, iar cititorul trebuie sa accepte ca are de-a face cu un scriitor mare. Eu unul n-am avut incotro.