Daca vreti sa vedeti pana unde se poate merge cu promovarea de brand, vizitati orasul virtual al celor de la Toyota, in care japonezii ne arata cum vad ei viitorul, iar eu, unul, mai ca ii cred.
Sunt curios cum ar arata un astfel de oras in viziunea celor de la noi. Probabil un Powerpoint cu urmatorii 5 Km de autostrada construiti.
Pentru cei prea rasisti sau care inca nu se simt impacati cu gandul ca in fruntea Americii e un presedinte de culoare, avem o versiune care le mai poate ostoi amarul:::))))))
Obama cel alb
Sursa: www.designyoutrust.com
Gratie unei persoane care a fost suficient de draguta sa lase un comentariu pe blogul meu, am dat peste un test de personalitate destul de interesant, in urma caruia a rezultat ca sunt Self-Knowing Self-Improving Tree Hugger:)))), ceea ce nu e prea departe de adevar.
Niste baieti simpatici de la ….. au, gata, am inteles! Niste fete si niste baieti simpatici si priceputi de la MB Dragan au pus de-o platforma – Craiova mea – in care acei ultimi mohicani care mai cred ca urbea noastra nu este chiar de cacao sa aiba ocazia sa isi exprime parerile si sa iti tina pledoariile pro-Banie. Daca nu sunteti ca alde Coehlo sa stiti sa dati cu condeiul, macar faceti pe Orson Welles-i si uploadati niscaiva filmulete. Daca sunt si cu umor, cu atat mai bine.
Deja s-au indesat vreo 20 de bloggeri la treaba asta, asa ca de spus sunt multe, conexiunea la net sa tina.
Craiova nu e a urmasilor urmasilor nostri. E a NOASTRA!
M-am uitat la ”10 pentru Romania”, adica topurile alea relativ penibile facute de Realitatea TV despre marii oamenii ai tarii. La categoria cel mai admirat a iesit Traian Basescu, iar cel care rostit laudatio a fost DD. Daca alta data mi-a lasat impresia, acum m-am convins iremediabil ca omul asta chiar are umor atunci cand il scoti din vizuina aia a lui pe care o numeste post tv. Vezi si scenele din Ticalosii.
Pentru ca vad si aud in toate partile chestii care ma amuza, enerveaza, intriga sau despre care cred ca ar trebui sa stie si altii lansez si aceasta rubricuta intitulata ”De prin satul planetar”
De cand cu Nobelul acordat anul acesta lui Jean-Marie Gustave Le Clezio, fapt care a starnit burzuluirea in masa a paturii intelectuale romane, m-am hotarat sa ii rulez pe toti laureatii cu acest premiu din ultima decada. Am eu banuiala ca acuzele scriitorilor romani izvorasc din frustrare si nu dintr-o nobila indignare.
Spuneam despre Orhan Pamuk ca i-as da un Nobel pentru tupeu. Dupa ce am citit romanul lui J. M. Coetzee, Maestrul din Petersburg, am ajuns la concluzia ca indrazneala este o conditie sine qua non ca sa intri in gratiile academicienilor de la Stockholm. Un scriitor sud-african se aventureaza sa intre sub pielea si in meandrele psihicului celui mai rus dintre autorii rusi: Dostoievski. Wow! Asa am zis si eu…
Scriitorul rus soseste in Petersburg, ca sa desluseasca motivele mortii misterioase a fiului sau vitreg si, treptat, se vede nevoit sa se confrunte cu proprii demoni interiori. In cel mai pur stil dostoievskian, actiunea are o importanta secundara, trairile din interstitiul fizic-psihic au prioritate, ca si expunerea marilor idei in la fel de mari discursuri.
Dar indrazneala nu provine doar din ideea romanului, ci mai ales din modul cum e compus Dostoievski-personajul. Nu e amanunt deloc onorabil din biografia rusului pe care Coetzee sa il ocoleasca: inclinatie spre pedofilie, concupiscenta, labilitate. Initial am crezut ca toate acestea sunt un tertip de psihologie inversa prin care sud-africanul sa aduca un omagiu modelului sau in ale scrisului. Dupa ce am ajuns la finalul romanului insa, si dupa ce, impins de curiozitate, am cautat cateva amanunte biografice despre J. M. Coetzee, am constatat ca e mai degraba un rechizitoriu la adresa unei figuri mult timp invaluita intr-un fel de aureola.
Coetzee, care in viata publica se remarca printr-o sobrietate exemplara, are suficienta tarie de caracter sa infrunte marea de injurii care i-ar putea fi adresate de admiratorii neconditionati ai parintelui Fratilor Karamazov si sa faca distinctia intre om si opera. Dostoievski-omul a platit scump sufleteste pentru ca Dostoievski-creatorul sa aiba succes. Merita sa il apreciem, dar sa nu facem ca el.
Coetzee nu e numai un mare scriitor, e si un dascal in ale moralitatii. Isi merita Nobelul.
N-am ales sa citesc cartea asta pentru ca sunt pasionat de Hitler, ci pentru ca m-a impresionat profund Der Untergang, prin acuratetea de medic legist cu care descrie ultimele zile ale Reichului si ale infamului ei Fuhrer.
Am fost garda de corp a lui Hitler reprezinta memoriile unui om care a trait si a respirat in preajma conducatorului Germaniei naziste, dar in niciun caz nu se distinge prin vreo informatie care sa socheze. Frapant este mai degraba modul in care sunt descrise faptele si evenimentele, de parca am avea de-a face cu un text generat de o inteligenta artificiala, iar nu de vreo fiinta omeneasca, inzestrata cu opinii sau pasiuni. Rochus Misch este dincolo de arhetipul neamtului care executa orbeste ordinele, este expresia unei infioratoare si inumane detasari.
O carte mai degraba pentru psihologi, decat pentru istorici.
Prima data cand am dat peste Martin Amis, facea parte dintr-un teanc de carti luate de la biblioteca, in care mai erau Ian McEwan si Kazuo Ishiguro. Nu e de mirare ca, intr-o companie atat de selecta, romanul sau de atunci, Sageata timpului, n-a reusit sa-mi starneasca decat un palid interes; am ramas totusi cu impresia ca omul, daca vrea, poate mai mult astfel ca nu i-am dat erase din memorie. Zarindu-i intamplator ultima carte tradusa in romana, Casa Intalnirilor, mi-am zis: De ce nu? si am purces la citit.
Amis e contemporan cu noi, deci foarte constient de publicul pe care il ataca, astfel ca mai mult si-a dat silinta sa nu scrie un roman prost, decat sa scrie unul bun. Ca orice veteran din bransa, stie ca, daca scrii la persoana I, ai sanse mai mari sa il implici pe cititor, ca un tringhi amoros scalen da bine oriunde si oricand, ca daca te iei de modul cum au dus-o si cum o duc unii pe alte meleaguri vei starni compasiunea sterila a concetatenilor, ingredient necesar pentru un succes literar.
Un rus batran si muribund isi rememoreaza dragostea neimpartasita pentru o tipa cam vagaboanta, care, culmea ghinionului, se indragosteste de fratele lui, un tip sensibil, urat si firav. Relatia dintre cei doi frati e urmarita in timpul detentiei in Gulag (e prea spectaculos pentru occidentalul comod, ca sa lipseasca) si apoi dupa, cu toate traumele aferente.
Ata alba cu care e cusut totul se iveste inca de la inceput, cand personajul principal, un individ necizelat, cu cateva violuri la activ si cu cativa ani prin lagar, isi tine solilocviile cu un limbaj in care il recunosti de la o posta pe autor englez, fan declarat Nabokov. Elucubratiile despre trecutul, prezentul si 
viitorul Rusiei mi s-au parut de-a drepul deplasate prin oportunismul cu care urmaresc satanizarea apasata a unei natii (culminand cu paginile despre tragedia din Osetia de Sud). La urma urmei, ce nevoie mai am de patetismul gratuit al lui Amis, care sade fara griji in Anglia, cand am realismul frust al Annei Politkovskaia, care e rusoaica si care si-a mai luat si doua gloante pentru ce a scris?
Singurul merit al acestui roman e ca m-a obligat sa caut un cuvant in dictionar. De vreo cateva ori e amintit termenul solipsism, pe care l-am gasit explicat ca fiind conceptie filosofica potrivit careia pe lume nu exista decat omul si constiinta sa. Daca e pe-asa, atunci sper ca lui Martin Amis sa-i spuna macar constiinta ca a scris o carte mediocra.
Cand un autor e condamnat la moarte, opera lui e condamnata la succes. Lui Salman Rushdie nu i-o fi cazut bine sa stie ca musulmanilor de pretutindeni le e promisa o rasplata divina babana pentru capul sau, insa, deocamdata, e bine mersi, asa ca nu are de ce sa se planga, mai ales ca Versetele Satanice a devenit un fel de Mecca a curiozitatii mondiale.
Manat de acelasi imbold, de a descoperi motivul pentru care ayatollahul Khomeini a decretat sentinta capitala impotriva coreligionarului sau scriitor, m-am aventurat si eu in paginile acestei carti atat de disputate. Fara a fi expert in religia islamica, la finalul ei imi cam dadusem seama ce i-a suparat in asa hal pe adversarii lui Rushdie si chiar de ce Biserica Ortodoxa a protestat impotriva traducerii acestui roman in limba romana. Pe scurt: Versetele Satanice nu ia in calcul nicio prejudecata, nu respecta nicio regula prestabilita.
Sa rezum aceasta carte, ar fi o sarcina dinainte sortita esecului; am sa incerc, totusi, ca sa va arat cu ce am avut de-a face. Dupa explozia unui avion deturnat, doi tipi de origine indiana supravietuiesc in mod miraculos, iar cand ajung inapoi pe pamant, vietile li se schimba, unul devenind inger egoist si diletant, celalalt diavol nefericit. Ciudat? Nici n-aveti idee ce va asteapta. Pe acest schelet straniu, Rushdie ingramadeste o atat de variata expresie a umanitatii, incat cartea devine, deseori, extenuanta. Din fericire, s
unt scutit de efortul de a enumera tot ce reprezinta asta, pentru ca in Versetele Satanice am recunoscut acelasi demers trufas de a cuprinde tot ce inseamna nesfarsitul vis al omenirii, pe care l-am mai intalnit in Maestrul si Margareta de Bulgakov sau in Un veac de singuratate de Garcia Marquez. Desi ii lipseste naturaletea ilustrilor sai predecesori, indianul, cu toata calofilia lui si preocuparea excesiva pentru experimental, da dovada de aceeasi indrazneala: jongleaza cu valorile (binele si raul sunt in osmoza), rescrie povestea Profetului (banuiesc ca paginile astea i-au infuriat pe cei care l-ar arunca nitelus in aer) si desfide corectitudinea politica.
Am sa dau si eu o sentinta: poate ca Salman Rushdie e smecher si stie sa atace subiectele care sa ii asigure succesul, dar blasfemiator nu e. Dimpotriva, e un om foarte credincios, care a inteles ca, in lumea noastra materialista, tehnologizata si dezumanizanta, credinta are nevoie sa fie supusa probei nemiloase a indoielii.
Indoiala e visare, iar visarea e credinta.