Era (și este) odată ca niciodată o minte strălucită, care putea însăila mesaje complexe, îmbrăcându-le într-o formă subtilă.
Această minte poartă numele de Matei Vișniec, iar una dintre emanațiile sale s-a întrupat la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova în piesa Țara lui Gufi.
Un spectacol realizat stilistic și interpretativ de Dan Tudor ca în vechime, fapt care, paradoxal, îi sporește relevanța pentru prezent.
În țara orbilor, Gufi e văzător și se folosește de acest avantaj pentru a a-și exercita dominația asupra celorlați.
Asta până în momentul când propria-i fiică pornește o revoluție cromatică personală.
Țara lui Gufi acționează pe două mari fronturi.
Primul este al alegoriei dictaturii, simplă în esență, dar ascunsă cu abilitate de Vișniec în straie de tramă de basm inițiatic.
Dacă orbirea e alt cuvânt pentru prostire, atunci Țara lui Gufi e România sau SUA sau oricare alt ținut de pe mapamond unde guvernanții, nici ei prea limpezi la vedere, încurajează și profită de îndobitocirea cetățenilor.
Al doilea front este pitorescul specific (contemporanii mai reduși ar spune unic în lume, ba chiar galaxie) al limbii române. Am auzit în Țara lui Gufi expresii deja considerate arhaice, dar de un farmec irepetabil.
Am auzit proverbe neaoșe, uneori ca atare, alteori răsucite cu tâlc.
Toate au fost declamate clar și bombastic în cel mai bun mod cu putință de distribuția excelentă, condusă de un Nicolae Vicol cu vocea-i tunătoare.
Iar ca suplimentară distincție pentru toți actorii, dicția impecabilă a fost dublată de o dedicare fizică scenică pe măsură.
La final, aplauzele n-au fost furtunoase.
Nici nu aveau cum.
Țara lui Gufi e o piesă care pare grea pentru creierul hiperdinamic hrănit cu digital.
E o creație care îți întrebuințează serios atenția și vocabularul și gândirea abstractă.
E despre metafore și efortul de a le decoda.
Dar tot acest efort a sporit senzația de sublim care învăluie momentul, minunat coregrafiat, când Iola, minunat jucată de Alexandra Francu, descoperă minunatele culori.
Câtă vreme ne putem minuna, tirania n-a obținut victoria definitivă.
Credit foto: Teatrul Național ”Marin Sorescu”.
