Stări shakespeariene

Recunosc, în ultima vreme mă duc la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova pentru deliciile necunoscute, pentru a explora creații și instrumente și artiști pentru întâiași oară.

Însă, uneori, nu e nimic mai plăcut și mai folositor decât o doză de lucrări legendare, care să fie precum Alfred față de un Bruce Wayne copil, să te ia de umeri și să te convingă că lumea nu s-a sfârșit.

Programul a debutat cu Simfonia nr. 35 în Re major, K. 385, cunoscută și ca Simfonia Haffner a lui Wolfgang Amadeus Mozart, care e o explicație asupra unei percepții colective care dănuie de pe la 1800 încoace.

Acest geniu al muzicii a murit la 35 de ani, o vârstă mijlocie, dacă e să luăm în calcul speranța de viață din perioada respectivă.

Însă și eu, și voi, și oricine avem în minte un copil-minune care s-a stins de tânăr, iar sonoritatea jucăușă a acestei compoziții trebuie să fi contribuit la acest construct mental.

Principala componentă a spectacolului de la Filarmonica din Craiova a fost potpuriul din Romeo și Julieta de Serghei Prokofiev.

Aceste selecțiuni din Suitele I și II ar fi fost captivante în sine, însă o precizare a Ivonei Stănculeasa la început mi-a oferit o cheie de interpretare neprețuită:

Prokofiev n-a urmărit neapărat narațiunea piesei, ci stările psihologice ale personajelor.

Așa mi s-a deschis o nouă versiune muzicală a acestei tragedii, în condițiile în care cea a lui Franco Zeffirelli și Nino Rota este ștanțată iremediabil în psihicul meu.

Am receptat tensiunea insuportabilă a conflictului dintre familiile Montague și Capulet.

Am fost cutremurat de dramatismul morții lui Tybalt și al reverberațiilor funeste ale acestui eveniment.

Am fost sfâșiat de durerea despărțirii dintre cei doi îndrăgostiți.

Am simțit genunile deznădejdii lui Romeo, contemplând chipul stins al Julietei.