Cele Șapte Minuni ale Lumii Antice sunt un subiect care m-a fascinat dintotdeauna.

Printre explorările-mi intelectuale ale acestor edificii legendare, s-a numărat și a le dibui prezența în filme.

Mare Piramidă a lui Keops a beneficiat, cum e de așteptat, de multă atenție, fiind utilizată în fel și chip în diverse producții, cum ar fi Land of the Pharaohs, James Bond – The Spy Who Loved Me, The Mummy sau Exodus – Gods and Kings.

Grădinile Suspendate ale Semiramidei sunt fugitiv sugerate în Alexander al lui Oliver Stone, peliculă în care, în mod anacronic, apare și Farul din Alexandria, deși narator este Ptolemeu I (Sir Anthony Hopkins), iar impunătorul străjer al mărilor a fost ridicat în timpul urmașului său.

Tot Farul din Alexandria apare și în Agora, de data aceasta corect din punct de vedere istoric, pentru că acțiunea se petrece spre sfârșitul Antichității, iar, dintre toate minunile arhitecturale ale perioadei, aceasta a supraviețuit cel mai mult.

În filmul de animație Hercules, personajul eponim își căută originile și ajunge și în preajma Statuii lui Zeus din Olympia.

Cea mai apăsată exploatare narativă a unuia dintre aceste edificii este, fără doar și poate, The Colossos of Rhodes, regizat de Sergio Leone.

Numele regizorului ar putea să vă surprindă.

Nu e acel Sergio Leone care l-a făcut pe Clint Eastwood durul durilor în westernuri?

Ba da, dar înainte de a deveni maestru al acelui gen, cineastul și-a încercat puterile pe tărâmului tipului de film peplum, iar acesta este primul pe care l-a realizat sub nume propriu, deși a cârmuit neoficial și producția peliculei The Last Days of Pompeii, în condițiile în care regizorul-titular, Mario Bonnard, a căzut grav bolnav în faza timpurie a filmărilor.

The Colossos of Rhodes este, neîndoios, o operă de tinerețe, cu beteșugurile și calitățile de rigoare.

Povestea e străvezie și deloc coerentă în detaliile ei: un erou atenian se vede prins în intrigi și idile în Rhodosul antic, care domina mările cu portul său strașnic apărat de statuia colosală eponimă.

Protagonistul, arătosul Rory Calhoun, trebuie să fi făcut cel puțin câteva doamne (sau domni, ce știu eu) să suspine, apărând în togi care nu îi ascundeau virilitatea, însă nu poate masca faptul că a fost băgat în distribuție în ultimul moment, așa că abordează rolul cu un aer și accent apăsat americane.

Mai în elementul lui pare Georges Marchal, la fel de impozant actor francez, în care spectatorii români îl vor recunoaște pe generalul Fuscus din Dacii lui Sergiu Nicolaescu.

Restul interpreților au limite în exprimare, dar întregesc un film din categoria celor la care, atunci ca și acum, se mănâncă pop corn masiv și se beau cantități industriale de sucuri răcoritoare.

Cu toate scăderile scenariului sau stângăcia unor scene, mai ales a celor psihologice, Sergio Leone se vădește ca un regizor cu idei îndrăznețe și cu știința de a le pune în practică.

Dansul lasciv din templul lui Baal, înfruntarea din arenă sau traseul inopinat prin cripta regilor rhodieni sunt câteva exemple, încă The Colossus of Rhodes impresionează când are în prim plan monumentala statuie care îi dă numele.

Recreerea și plasarea ei sunt copleșitoare, iar importanța în trama narativă nu este doar decorativă.

Leone concepe Colosul ca pe un instrument de opresiune, atât mentală, cât și materială. Luptele care cuprind insula se vor extinde și vor cuprinde și maiestuoasa siluetă a zeului, rezultatul fiind niște secvențe de acțiune unice în istoria cinematografiei.

Colosul din Rhodos era menit a arăta tuturor de ce erau stăpânii săi în stare.

Transpunându-l filmic, Sergio Leone a făcut același lucru cu propriile abilități.

Colosul cel real s-a năruit, dar moștenirea regizorului, nu.

Sic transit gloria mundi.