V-ați întrebat vreodată de ce basmul, în structura și forma lui, a supraviețuit, cu metamorfozele de rigoare, până în zilele noastre?
Are oare ceva care răspunde năzuințelor și naturii noastre umane?
Capete mai luminate ca al meu au varii răspunsuri la această întrebare.
Eu mă limitez să constat și să mă bucur că basmele ne însoțesc.
Una dintre formele pe care le-au luat este cea a jocurilor de societate, ulterior pe calculator, grupate sub denumirea generică de Dungeons & Dragons.
Inspirate din mitologia lui Tolkien, au meritul de fi făcut basmele interactive, de a le fi dezvoltat, dar și de a fi lăsat jucătorilor libertatea de a alege cine să fie și ce să facă.
Din acest univers și-au smuls realizatorii filmului Dungeons & Dragons: Honor Among Thieves personajele și intriga și estetica.
Dar au făcut-o cu o plăcere și o poftă de viață și o veselie care sunt molipsitoare.
Un grup de aventurieri de rase, personalități și abilități diferite are de recuperat un artefact cu puteri magice, ca să salveze o domniță și să împiedice un plan sinistru.
Sună cunoscut, da?
Bineînțeles, e basm și de asta avem nevoie.
Pelicula făcută cu atâta dedicare și haz de John Francis Daley și Jonathan Goldstein are tot ce ți-ai putea dori: acțiune fulminantă (secvența transformărilor multiple ale lui Doric e fabuloasă), efecte speciale inventive și naive (micile stângăcii servesc, mai degrabă decât să dăuneze atmosferei) și personaje adorabile.
Nu întâmplător, unul dintre tăticii cu care am fost la film își întreba băiatul la final:
Personajul preferat?
Și să vezi controversă.
Dungeons & Dragons: Honor Among Thieves abundă în aluzii, nume și tropi din jocurile de tip RPG, gen Baldur’s Gate, Icewind Dale sau Neverwinter Nights.
Aceste trimiteri adăugă savoare pentru cei le cunosc, dar nu sunt indispensabile celorlalți. Oricine se poate bucura de vrăji, de umor și de party banter.
Asta este cea mai mare calitate a celor doi cineaști care și-au dat mână și au scos producția asta.
Au înțeles că într-un Role Playing Game cele mai importante lucruri sunt scriitura și interacțiunile dintre personaje.
Iar primii care trebuie să le fi îndrăgit au fost actorii.
Chris Pine e arătos, dar pișicher, e un fel de Autolycus shakespearian, cu vorbă multă, dar și slăbiciuni care îl fac simpatic.
Justice Smith e vrăjitorul diletant, cu accent britanic irezistibil.
Michelle Smith e smardoaica de serviciu.
Sophia Lillis e curat Annah din Planescape Torment, adolescenta sarcastică și dinamică.
Rene-Jean Page e paladin (aaaa, personajul meu preferat din Diablo 2!) , are dicția de invidiat și vocabularul academic.
Însă, dacă e să aleg vreun actor din toată distribuția haioasă a filmului, acesta este fără doar și poate, Hugh Grant.
Romanticul incurabil din tinerețe nu mai e tânăr. Și, spre deosebire de nouă zecimi din omenire, pare că se simte foarte bine cu asta, pare chiar eliberat de constrângerile anterioare și își poate da frâu liber unui talent care i-a îmbătrânit ca un Cabernet Sauvignon de mare clasă.
Cu zâmbetul de odinioară făcea doamnele, domnișoarele (și domnii, ce știu eu) să se topească de drag.
Cu zâmbetul de acum e cuceritor fără discriminare.
Teoretic, la film eram doi puști și trei adulți.
Practic, eram cinci copii fără vârstă, care s-au bucurat de Dungeons & Dragons: Honor Among Thieves, uitând de teme, credite, like-uri de Facebook și alte necromanții contemporane.
Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus poveste-așa.