Nu, n-am luat-o razna eu însumi, folosind așa sintagmă în titlu, ci doar vreau să îmi exprim deplina apreciere față de Andrew Scull.

Dacă ar fi interpret de manele, cu siguranță i-aș lipi o bancnotă de Euro de valoare mare pe frunte pentru realizarea sa, nu vocală, ci intelectuală din O istorie culturală a nebuniei.

Așa cum o arată și numele, lucrarea ne poartă prin povestea acestei marii familii de maladii, care însoțește practic omenirea în toată evoluția ei.

Așa purcedem de la umorile din antichitate și ajungem la cele mai moderne cercetări și controverse din psihiatrie și psihologie.

Nu e o întâmplarea că titlul cărții are un articol nehotărât și nu unul hotărât. Volumul este viziunea autorului asupra modului cum au fost receptate și tratate diversele forme de nebunie.

De pildă, nu are o părere foarte bună despre terapia prin șocuri electrice, exemplificând-o prin relatări din reviste științifice, dar și cinematografice, o mostră fiind Zbor deasupra unui cuib de cuci (nu zic mai mult, că poate n-ați văzut acest film legendar).

Tocmai de aceea mă întreb de ce a omis a aminti excelentul The Snake Pit, în care Olivia de Havilland are unul dintre cele mai mari roluri ale ei și în care această terapia este prezentată ca benefică.

Poate că nu i-a convenit sau poate că, și pentru un spirit de o erudiție fabuloasă precum al său, a ști totul este imposibil.

Cert este că O istorie culturală a nebuniei impresionează prin amploarea demersului multiplu.

Este o istorie a științei, dar și a mentalităților.

Descrieri ale ororilor ale modului cum a funcționat celebrul azil Bedlam din Londra se alătură unor concepții despre abordarea bolilor psihice, precum aceasta din 1792, care m-a frapat prin omenia ei și caracterul ei practic, încă nu deplin încetățenite peste tot în lume nici măcar în prezent.

Se părea că nebunii puteau fi sensibili la aceleași stimulente și sentimente ca și cei sănătoși mintal. Un rest de rațiune rămânea la aproape toți și putea fi utilizat prin manipularea abilă a mediului lor, pentru a-i încuraja să-și reprime înclinațiile capricioase. Ba mai mult, numai << tratând pacientul ca pe o ființă rațională, atât cât permitea starea sa psihică>>, se putea spera la educarea lui, în sensul autodisciplinării. Plimbându-se, vorbind, muncind, luând ceaiul cu supraveghetorul lor, toate acestea între granițele unui mediu terapeutic construit cu grijă, pacienții puteau fi învățați să se înfrâneze. <<Înclinațiile morbide>> nu trebuiau combătute cu argumente raționale. <<Se folosește metoda diametral opusă. Se iau toată măsurile pentru a abate mintea de la cugetările ei preferate, dar neplăcute>>.

Însă Andrew Scull, cu toate intențiile-i progresiste, nu ocolește mențiunea eșecurilor în anumite situații ale unor astfel de sisteme generoase.

Este nebunia condiționată genetic sau de mediu?

Autorul nu se pronunță definitiv, deși reiese din lectura de ansamblu a cărții că are anumite preferințe sau antipatii față de anumite metode sau teorii, însă, mai mult istoric decât ideolog, se ghidează după sine ira et studio și prezintă păreri din toate părțile.

Dincolo de volumul covârșitor de informații, O istorie culturală a nebuniei m-a stârnit să parcurg mental și variile manifestări ale acestor afecțiuni cumplite cu care m-am întâlnit în viață, atât ca experiență reală (și dureroasă), cât și expresie artistică.

Și uite-așa m-am regăsit la Muzeul de Artă din Craiova, examinând din nou o operă monumentală și tulburătoare, statuia Mihai Nebunul de Ștefan Ionescu Valbudea, care mi-a relevat și mai profund intensitatea psihologică din chipul și ipostaza personajului.

Nebunia.

E parte din noi.

Individual și colectiv.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o istorie a lumii văzută prin prisma distorsionării acelui organ măreț și odios numit creier.