Pentru că n-am putut să iau parte la mini-festivalul Shakespeare, intitulat Poduri de teatru, al celor de la TNC, mi-am dres moralul participând la o ceremonie dintr-un alt templu al acestei arte.
Theatre de la Huchette nu este un Panteon cu o cupola gigantica, sub care să se adăpostească un repertoriu vast.
Prin destinație și prin atmosfera pe care o degajă înăuntru, este mai degrabă un Mithraeum, un loc unde se desfășoară, neabătut, un anume ritual teatral, care pentru noi, românii, are o importanță aparte.
Din 1957 încoace, fără întrerupere, aici se joacă Lecția și Cântăreața cheală de Eugen Ionesco, cu aceleași decoruri și cu aceleași costume (acestea din urmă fiind refăcute periodic, bineînțeles).
Un record de longevitate cu care doar St. Martin’s Theatre și Cursa de șoareci a Agathei Christie mai îndrăznesc să se bată.
Din motive temporale, am ales să văd doar Cântăreața cheală, nu și Lecția, însă experiența a fost deosebită, fără doar și poate.
Theatre de la Huchette are o sală în care se pot îngrămădi în jur de 80 de persoane, în condiții care nu sunt chiar mulțumitoare din punct de vedere al siguranței evacuării în caz de incendiu. A nu se înțelege că spațiul acesta restrâns provoacă o reacție negativă, dimpotrivă, senzația de apropiere umană, precum și proximitatea fizică de scena, ea însăși mică, favorizează atmosfera de ceremonie.
O ceremonie solemnă, dar nu gravă, după cum puteți vedea indicațiile spre și din toaletă.
Și cum un templu este lăcașul în care se adună energiile comunității, mi-a făcut plăcere să aflu că fiecare din scaune fusese renovat prin donații individuale.
De exemplu, spectatorul din fața mea a stat un pic mai confortabil mulțumită domnului Dominique MacAvoy.
Că tot veni vorba de spectatori, de remarcat că vârsta acestora a variat de la adolescență la senectute, semn că există în dramaturgia lui Eugen Ionesco ceva peren și chiar imuabil.
Fapt confirmat de interpretarea strălucită pe care actorii au dat-o textului său.
Folosesc singularul pentru întreaga distribuție, pentru că a fost un efort colectiv fără cusur.
E ușor să cazi în derizoriu rostind acele replici aparent lipsite de noimă, foarte greu să le dai o coerență globală și să mai păstrezi și comicul foarte bine ascuns de Ionesco printre ele.
Însă, prin mimică, dicție și gestică, actorii au compus o reprezentație care împinge limitele firescului, dar care nu e de negăsit în lumea reală.
De nenumărate ori (în general, fără voia mea) m-am găsit martor la discuții goale în cadrul unor cupluri. Oameni care împărțeau casa și așternutul, care făcuseră copii, își vorbeau de parcă erau străini, minunându-se de aspecte banale ale existenței celuilalt.
Ca să nu mai zic că m-am găsit în sânul unor reuniuni în cadrul cărora interacțiunile umane erau de la serbede sau grotești la lipsite de sens.
De unde să vină asta, oare?
Din prostie?
Din lehamite?
Din psihologia inevitabilă a lui Homo Sapiens?
Nu știu unde se poate afla un asemenea răspuns, dar Eugen Ionesco a făcut-o în genunile absurdului.
Așa că le mulțumesc lui și celor de la Theatre de la Huchette pentru că nu lasă să uităm ce înseamnă a fi om.