Eugen Ionesco, oltean de-al nostru, născut mai hacana, la Slatina, ar fi găsit în Bănie nu doar un cadru ideal pentru o piesă din curentul al cărui ilustru reprezentant a fost, ci un spectacol de-a gata.

În cazul în care nu sunteți Hibernatus pe care îl scoate Louis de Funès dintr-o criogenie naturală de câteva decade, știți că în Craiova sunt două echipe de fotbal, fapt care n-ar fi ieșit din comun, dacă nu și-ar revendica amândouă același nume.

De ce este important acest nume – Universitatea Craiova?

Pentru a răspunde, dați-mi voie să fac un pic pe Cristian Țopescu.

Mă găseam acum nu mult timp în frumosul orășel Amiens din Franța, unde atracțiile principale sunt:

Superba catedrală gotică, campioană din punct de vedere al mărimii între toate edificiile de gen din Franța (apropo, dacă ați vizitat măcar unul dintre acestea, musai să citiți romanul The Spire al lui William Golding, tulburător și bine documentat).

Casa memorială a lui Jules Verne, unde veți găsi inclusiv biroul la care a scris Castelul din Carpați, în care personajul principal, contele Frank de Telek, este din Craiova!

Să încercați interesantele ficelle picarde, niște clătite umplute cu ciuperci, muiate într-un sos smântânos.

Să parcurgeți, a pied sau cu barca, Les Hortillonages, o rețea de canale amenajate de locuitorii din Amiens încă din Evul Mediu, constituind un fel de mini-deltă antropică pe Somme, de un pitoresc aparte.

Ajuns acolo, am constatat că eram singurul străin, spre deliciul barcagiului, care, auzind că un vizitator de pe alte meleaguri a ținut morțiș să îi viziteze, m-a pus la prova luntrei alături de un cuplu în vârstă. Aflând că sunt din România, domnul vârstnic m-a întrebat:

– Et vous venez d’où? Cluj?

– Non, Craiova.

– Ah, Universitatea Craiova!

Mare microbist de nivel local n-am fost niciodată, dar atunci am simțit că-mi plesnește cutia toracică de mândrie, aceeași senzație pe care am avut-o după meciul fetelor de la SCM Craiova cu Brest Bretagne, citind pe un site francez de sport că ”dacă Infernul ar avea un nume, acesta ar fi Sala Polivalentă din Craiova”.

Să revenim la duelul Craiovelor și la piesa ionesciană rezultată.

Așa cum se cuvine unei opere dramaturgice, a avut un prolog memorabil, cu lovitura de deschidere dată la un meci în Craiova, a două echipe cu numele de Craiova, de către un jucător pe nume Craioveanu. Și ce jucător! Cititorii mai tineri să caute golul său împotriva Barcelonei, înscris chiar pe Nou Camp, pe vremea când juca la Villareal. Așa exterior doar la Klinsmann în 1996 am mai văzut.

Apoi, ca orice piesă de teatru, au avut loc și niște efecte scenice. Petarde bubuind ca la Mărăști, Mărășești, Oituz și Turtucaia (să ne obișnuim să amintim și înfrângerile), fumigene mai dense decât ce ne aruncă guvernanții în față și artificii, pentru că sărbătorim.

Ce?

Nu contează, cum n-a contat și că toate astea au pus în pericol însăși desfășurarea meciului, căci suntem pe tărâmul lui Ionesco sau Beckett, nu?

Și așa ajungem la materialul dramaturgic propriu-zis, la care au contribuit cele două galerii, de parcă Vladimir și Estragon s-au mutat la câte o peluză și au început să-și strige replici unul altuia.

O încântare, pentru că, așa cum puteți vedea mai jos, într-un aranjament propriu al mesajelor, acestea nu au vizat doar inevitabilele mui, ci au fost expresii insulte reciproce haioase, pentru care imaginația și lirismul au fost puse intens la bătaie.

Și uite-așa am deslușit eu răspunsul la încă o altă mare întrebare:

De ce ne atrage atât teatrul absurdului?

De ce se joacă Cântăreața cheală la Théâtre de la Huchette din 1957 fără întrerupere?

De ce se încumetă lumea să mai pună în scenă Așteptându-l pe Godot, inclusiv cu deținuți, pentru ca aceștia să evadeze înainte de reprezentația de gală, spre deliciul autorului?

Pentru că e distractiv de nu se poate, de-aia.