Așa cum la Dungeons & Dragons: Honor Among Thieves îmi exprimam admirația față de modul cum Hollywood-ul reușește să reia la nesfârșit formula basmului și să producă experiențe care încântă generație după generație, tot așa mă văd nevoit să mă înclin în fața capacității industriei de animație japoneze de a folosi o structură deja încetățenită pentru a spune o poveste plină de înțelesuri.

În Suzume no tojimari avem o protagonista eponimă de gen feminin, vârstă adolescentină (arhetip des întâlnit în anime-uri), care îl ajută pe un tânăr arătos, pletos și misterios (alt arhetip standard) să închidă niște uși interdimensionale, pentru a preveni ca devastatoare cataclisme să se abată asupra Japoniei (bineînțeles, intrigă frecventă în peliculele de acest gen).

În periplul lor, au de fugărit și de găsit un animăluț care figurează copios în imagologia niponă modernă. Ați ghicit, o pisică.

La un moment dat survine o metamorfoză a unuia dintre personaje, fapt pe care un Hayao Miyazaki îl propune în foarte multe dintre creațiile sale.

Citind toate acestea, v-ați gândi, probabil, că filmul lui Makoto Shinkai n-ar mai avea ce să ofere.

Aici interveni acel miracol al reînnoirii despre care aminteam la început. Suzume no tojimari te ține prins în mrejele narațiunii sale prin acea combinație de dinamism și emoție atât de dragă universului anime-urilor.

Scenele în care cei doi luptă pentru a zăvorî porțile funeste sau fugăresc mâța buclucașă sunt antrenante, iar secvențele molcome și intime dezvăluie o alegorie a trecutului care, ținut sub lacătul negării sau refulării, produce cutremure de peste 7 pe scara Richter a psihicului.

Sunt locuri și fapte peste care se aștern straturi de praf sau pânze de păianjen.

Dar nu sunt moarte.

Sunt acolo, palpită de energie, care, dacă nu explorată, înțeleasă și captată, poate produce dezechilibre majore.

Cine a străbătut vreodată ruine sau a pierdut pe cineva și nu s-a împăcat cu gândul va găsi în Suzume no tojimari o oglindă a propriilor dileme.