Istoria ca lecție, nu ca legitimare

Ca mulți oameni de pe mapamond, sunt revoltat de invazia Ucrainei de către Rusia.

Mi-e limpede cine e agresorul și cine e victima.

Dar, de când a început conflictul, cei care susțin tabăra rusă sau doar au chef să facă pe Gică Contra propagă tot felul de mesaje menite să inducă stare de relativizare și de abstractizare care să ne abată atenția de la tragediile omenești care au loc sub ochii noștri.

Ca să combat astfel de atitudini, am acționat așa cum cred că e mai sănătos, documentându-mă mai adânc, dincolo de știri și articole variind de la pertinente la propagandistice.

Cartea lui Serhii Plokhy – Porțile Europei. O istorie a Ucrainei – o lectură pe care o plănuiam de mult, oricum, a venit la țanc.

Autorul, ucrainean de origine, dar hrănit la sânul cărturăriei occidentale, ne poartă peste un mileniu de zbaterii și evoluții ale popoarelor care au sălășluit și luptat și suferit pe meleagurile care se întind la nord de Marea Neagră, până înspre stepele asiatice.

Sunt multe nume și evenimente, nu vă faceți griji că trebuie să le rețineți pe toate, Serhii Plokhy are o mare capacitate de sinteză și fluență în explicații, fără a deveni pedant sau dogmatic.

Știu că e mare tentația de a sări direct la contemporaneitate, pentru a desluși cauzele conflictului actual, dar merită să parcurgeți volumul pe îndelete, pentru că imaginea de ansamblu astfel formată este cea mai bună pavăză împotriva manipulărilor și prostiilor de tot felul care circulă pe Internet.

Una dintre acestea e chiar din tabăra pro-ucraineană, propagată de Ambasada SUA la Kiev și preluată de mulți amici ai mei, care s-au lăsat seduși de poantă, neștiind că istoria e mai complicată de atât.

După cum puteți vedea, e un fel de insultă la adresa rușilor, care nici nu ființau, pe când ucrainenii înălțau construcții maiestuoase.

Eronat, pentru că la vremea respectivă nu putem vorbi de niciunul dintre cele două popoare, ci de acela numit generic Rus, o combinație a grupului slavilor așezați în aceste ținuturi cu câteva secole mai înainte, peste care s-a suprapus o pătură de cuceritori vikingi.

De partea cealaltă, aceia care vor să banalizeze conflictul și să minimalizeze interesul pe care românii merită să îl acorde susținerii Ucrainei invadate brutal răspândesc sintagma războiului între frați, în care nu merită să ne amestecăm.

Așa cum spuneam mai sus, popoarele rus și ucrainean au rădăcini comune, fapt foarte interesant ilustrat de figura lui Iaroslav cel Înțelept, care apare pe bancnotele ambelor țări.

Dar, tot din cartea lui Plokhy reiese foarte clar că, în cristalizarea sa, nația ucraineană datorează mult și interacțiunilor cu cea polonă vecină, ceea ce explică și orientarea preponderentă a refugiaților către această țară. Cu această ocazie demontăm și tâmpenia potrivit căreia ucrainenii îi detestă pe români și de-asta nu vor să vină în număr mare la noi.

Zbuciumata poveste a cazacilor mi-a adus aminte de Taras Bulba, tragicul roman al lui Gogol, dar și de un joc pe calculator al tinereții mele – Cossacks: European Wars – care, dacă n-a putut concura cu Age of Empires II din cauza că era prea greoi, a compensat printr-o documentare greu de egalat și printr-o amploare a bătăliilor cu care doar seria Total War poate rivaliza.

Poziționarea Ucrainei față de românii minoritari de pe teritoriul ei este des invocată de aceia care susțin că vecinii noștri i-a lovit o pedeapsă providențială pentru intoleranță.

Dincolo de lipsă de omenie a unei astfel de atitudini, putem accepta că ucrainenii ar mai avea de învățat în a deveni cu adevărat europeni în această privință.

Așa cum încă o facem și noi, care n-am strălucit întotdeauna la incluziunea minorităților, așa cum aflăm din pasaje ale cărții, referitoare la șovinismul autorităților române interbelice față de celelalte populații din Bucovina.

Bineînțeles, o să puneți sub chestiune obiectivitatea autorului, care e ucrainean. Eu însumi am făcut-o, dar mi-a câștigat încrederea prin sinceritatea de a nu ocoli pagini negre ale istoriei ucrainene, precum pogromurile împotriva populațiilor evreiești.

Este Ucraina un stat artificial?

Existența sa este doar o anomalie care trebuie corectată de Maica Rusie?

Ca ansamblu, Porțile Europei. O istorie a Ucrainei relevă că relațiile dintre cele două popoare pot fi caracterizate cu vorbele lui Mihail Kogălniceanu din discursul de proclamare a independenței României la 9 mai 1877, în care creiona raporturile noastre cu Imperiul Otoman:

[…]niște legături care erau slabe când românii erau tari; niște legături care erau tari când românii erau slabi.

Acum, în secolul al XXI-lea, Rusia dă semne că nu înțeles că forța nu mai este o soluție, ba, mai mult, nu își dă seamă cât de slabă a ajuns ea însăși și cum se condamnă la un stigmat care o va urmări generații de-acum încolo.

Serhii Plokhy își începe cartea cu o dedicație către poporul ucrainean.

O preiau pentru finalul acestui expozeu, ca omagiu adus curajului unui popor, care, în ciuda greșalelor lui, a ajuns să apere democrația și liberul arbitru în fața întregii lumi.