Istoria nu se poate schimba, dar se poate miștocări

Pentru o perioadă, o stradă importantă din Craiova a purtat numele lui Ion Antonescu.

Acum s-a revenit la vechea denumire, așa că pot opina că bucata de timp respectivă a corespuns unui zenit al cultului pentru acestui vremelnic lider al României, pe care mulți cetățeni contemporani îl consideră un mare patriot.

Un individ cu unele calități organizatorice, dar cu idei și o personalitate la fel de dezagreabile ca ale comuniștilor care i-au urmat.

Am un simplu argument:

Când era profesoară de română, în prima săptămână de școală a unei noi serii gimnaziale, mama le cerea elevilor să aducă la clasă câte o carte, preferabil cât mai neobișnuită.

Când apărea una care chiar întrunea această caracteristică, o lua câteva zile acasă și mi-o arăta și mie.

Așa am avut ocazia să frunzăresc un manual de alfabetizare pentru adulți din perioada antonesciană.

Era plin, ticsit chiar, de citate ale Mareșalului.

Cumulate, erau o combinație de ortodoxism apăsat, fascism și exaltarea românismului.

Ca unul care se călăuzește, cât mă lasă natura-mi umană, după principiul sine ira et studio în abordarea istoriei, experiența respectivă mi s-a părut o mărturie neprețuită a unei epoci.

Pe regizoarea jucată de Ioana Iacob în Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, însă, ar fi dezgustat-o profund.

Monomania și zbaterea ei se învârt în jurul realizării unui spectacol de stradă, care să redea cât mai sugestiv ocuparea Odessei de către trupele române și atrocitățile comise asupra populației evreiești din zonă, componentă a Holocaustului autohton pe care mulți, de atunci și de-acum, au negat-o și o neagă.

Pentru că filmul lui Radu Jude este despre onestitate, o să încep prin a vă spune că rar mi-a fost dat să fiu agasat în așa hal de un personaj principal.

Poate doar Django din pelicula eponimă a lui Tarantino să se ridice la acest nedorit nivel.

Nu știu dacă a fost actrița, sau partitura, sau vocea, sau atitudinea, sau lecturile alea placide sau idila aia inutilă, însă a o urmări n-a fost ușor și nici plăcut.

Poate și de aceea, când Alexandru Dabija, care e haios tare ca interpret, (deloc un accident, vezi Aferim!), o învăluie în dialectica-i mieroasă și politicianistă, am ținut cu el permanent.

Altminteri, Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (evident, îl pun cu copy-paste) e un film excelent când se îndură să lase tezismul livrat ca o prelegere la o parte și își îngăduie să fie subtil și amuzant.

Durerile facerii spectacolului au o savoare cu nimic mai prejos față de a unor comedii hollywoodiene de marcă, precum Bowfinger, unele personaje secundare sau episodice sunt adorabile (al lui Alex Bogdan e cu atât mai încântător, cu cât e mai insultător), iar prezentul și ai lui ies la fel de șifonați precum trecutul și ai lui.

Și deși primele câteva zeci de minute par un talmeș-balmeș metatextual, totul evoluează coerent, către reprezentația propriu-zisă, care te lasă răvășit, așa cum își propune, fără a fi zgârcită cu momentele spumoase.

Nimic din ce-am spus mai sus n-ar funcționa, dacă Îmi este indiferent daca în istorie vom intra ca barbari (copy-paste, desigur) n-ar fi tehnic fără cusur. Față de reconstituirea de epocă din Aferim!, pare că aici Radu Jude s-a jucat pe la Muzeul Militar din București și printr-o piață din centru și aia e. Dar nu, camera se deplasează când e nevoie, imaginea e clară, sunetul așijderea, iar montajul e de înaltă clasă.

Ca și la Miami Bici, ăsta e rezultatul unei colaborări cu străini care știu meserie. Cum îmi permit să compar filmul de față cu acea porcărioară amuzantă?

Exact cum Radu Jude a putut să se joace cu un mit național de care unii se agață cu dinții și ghearele sau cum Harry Potter îi rostește numele lui Voldemort.

Înțelegând că sclavia începe din minte.

Iar adevărul ne va elibera.

Sursă imagini: www.cinemagia.ro (apropo, ia intrați să citiți comentariile)

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.