Sunt curios de ce s-a mai apucat sa scrie J.K. Rowling. De foame nu cred, pentru ca a atins miliardu’ cu seria Harry Potter, iar eu, unul, in situatia asta financiara, as proceda precum Dan Diaconescu dupa ce a bagat tot felul de ipochimene in Parlament: mi-as lua o mega-vacanta si m-as duce de la izvoarele Amur-Dariei pana pe crestele Muntilor Stancosi.
Deci varianta cu subzistenta cade. Catarandu-ne pe piramida lui Maslow, dam de nevoi de implinire pe plan social si de auto-realizare. Aici ar fi ceva. Nu cred ca Rowling vrea sa-si duca restul zilelor cu eticheta de mama a lui Harry Potter, vrea sa fie receptata ea insasi drept scriitoare, vrea ca lumea sa o tina minte pe ea, nu pe produsul imaginatiei ei.
Ca urmare, in Moarte subita, a schimbat registrul. De la fantezie a trecut la realism frust, prea frust pe alocuri. Moartea unui consilier local intr-un orasel englezesc catalizeaza conflicte politice, dar si sociale sau personale, intre categorii economico-profesionale distincte (traiasca inventatorul limbii de lemn!). Sub pretextul ca nu mai scrie pentru minori, Rowling se lasa contaminata de sindromul Inarittu (= 1. subst. propriu regizor mexican; 2. tendinta a creatorilor de fictiune de a-si face personajele sa sufere excesiv – n.a.) si aloca fiecarei figuri a romanului un set de defecte, binele uman pe care l-a promovat cu atata tarie in septupla serie vrajitoreasca aparand aici doar sporadic. As fi fost si mai exigent cu aceasta alegere stilistica, daca scriitoarea nu ar fi oferit momente (petreceri, mai precis) in care personajele tarate pe care le construise cu o raceala vecina cu cruzimea se ciocnesc fizic, dar si ideatic, rezultand pagini de o savoare deosebita.
Structura romanului nu-i rea, pentru ca Rowling isi exploateaza abilitatile de configurare a narativului, rafinate pe parcursul a sapte romane si construieste drama cu mana sigura. Relatiile cauza-efect si rolul unor detalii, initial fara semnificatie, fac din moarte subita un mozaic similar cu Oscarizatul Crash sau cu romanul Capital de John Lanchaster, despre care am scris mai demult. Diferenta dintre cele doua carti ar fi ca, din punct de vedere al interactiunilor dintre personaje, in Capital personajele se ating usor in parcursurile lor, iar in Moarte subita isi dau pumni si ghionturi.
Scriitura, ca mod de a alege cuvintele si de a lucra frazele, seamana cu aceea din Harry Potter, dar difera prin inevitabile expresii colocviale si prin o abundenta de locuri comune contemporane, pe care cititorii de peste 50 de ani nu le vor mai intelege, decat daca au interesul sa se uite la notele de subsol. Asa ca, daca vreti sa savurati aceasta carte, grabiti-va cata vreme mai exista Facebook si forum-uri asa cum le stim (mai ales ca prietenii de la Libris ii fac in perioda asta si o reducere consistenta).
Verdictul: J.K. Rowling vrea sa il intarce pe Harry Potter; e pe drumul cel bun, dar mai are pana sa scrie inca o capodopera.
P.S. Finalul cartii seamana izbitor de mult cu al Cruciadei copiilor de Florina Ilis. Aluzia ca englezoaica s-a luat dupa romanca e hilara, iar aceea ca a noastra compatrioata a spionat-o pe Rowling inca de cand avea romanul in proiect si i-a furat ideea e paranoica de-a dreptul. Nu voiam decat sa remarc o situatie rarisima in care am luat-o inaintea Occidentului. Take that, Western countries!
P.P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-a facilitat accesul in salonul de lauza al lui J.K. Rowling.
Cred c-o sa aiba succes din inertie cartea asta.