Nimic nu se pierde, totul se transformă.

Asta spunea Antoine Lavoisier și o spun și eu, căci acesta a fost motto-ul după care m-am călăuzit în ediția din 2026 a Craiova Jazz Festival.

N-am niciun spectacol din cadrul acestui eveniment care e reper de toamnă pentru mine și am constatat că a stat sub semnul transformării.

Nicio surpriză, jazzul este stilul muzical al perpetuei schimbări prin excelență, însă modul cum au avut loc aceste transformări a fost încântător.

Totul a început cu Romanian Youth Orchestra, un ansamblu de tineri incredibil de fragezi, dar extraordinar de talentați, care ne-au oferit deliciu muzical după deliciu muzical. Dacă ar fi să aleg doar unele, aranjamentele unor melodii ale unicului și irepetabilului Michael Jackson ar fi lua întâietate.

Orice îngăduință față de vârsta lor și de posibilele stângăcii de prestație era inutilă, pentru că au venit pe scenă cu siguranța și plăcerea reprezentației pe care le au îndeobște muzicienii cu ani grei de experiență.

Nu cred că greșesc să prezic faptul că unii dintre ei se vor transforma în nume mari ale muzicii românești și nu numai.

Au fost dirijați de Simona Strungaru, care se tranforma de la minut la minut.

Acum era conducător muzical, iar apoi era profesor care își scoatea elevii în față, dându-le ocazia să se facă remarcați.

Acum era maestru de ceremonii, iar apoi era o simplă iubitoare de muzică, dansând de mama focului, cum ne-a convins și pe noi să procedăm, de altfel.

Din sala de templu al muzici de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, festivalul a suferit o transformare de cadru, mutându-se la localul Silent Garden, care numai tăcut n-a fost, căci a răsunat de ritmurile funk-disco ale membrilor formației Groove Garden, nici ei prea vârstnici pentru calitatea muzicii pe care o prestau.

Acum, jazzul s-a întors la menirea sa dintotdeauna, de a însoți reuniuni sociale, udate de bături de tot felul și animate de zumzetul bârfelor și al râsetelor și al convivialității.

A doua seară de Craiova Jazz Festival a fost una a regăsirii.

Programul i-a inclus pe cei de la Jazzappella și pe Irina Sârbu și Ethnotic Project.

Și pe primii, și pe Irina Sârbu i-am descoperit cu anii în urmă, când făceam ochi (și urechi) pentru acest tip de muzică, prilejuit de eforturile Filarmonicii din Craiova de a o promova în urbea noastră.

Protagoniștii au fost aceiași, dar n-au lipsit transformările artistice și de repertoriu.

Cei de la Jazzappella au impresionat din nou cu trei doamne cu voci demiurgice și cu patru domni galanți, oferindu-le sprijin prin beatbox, dar cu un ansamblu de melodii diferit (spun asta cu un grad înalt de certitudine, pentru că mi-aduc aminte de concertul din trecut ca și cum ar fi dost ieri).

Acum ni s-au oferit niște Edith Piaf, niște Prince și niște Flintstone, printre altele la fel de reușite.

Și din nou am fost uimit de cum vocea omenească e instrumentul care face legătura între pământ și cer.

Zoltan Andras era un pic transformat, fiind departe de pletele de odinioară, dar cu un umor și erudiție care s-au învechit ca un Cabernet Sauvignon de soi.

Irina Sârbu și Ethnotic Project au urmat făgașul de odinioară, de a face un melanj între ritmuri folclorice și jazz (nimic nenatural, căci jazzul e creuzet de armonii și stiluri), dar acum atenția s-a îndreptat către melodii emblematice ale unor minorități din România.

Un fapt lăudabil nu doar în contextul ascuțirii unor ideologii contemporane, dar și pentru că preamărirea purității este contrară esenței jazzului ca artă muzicală.

Linii melodice și versuri rome, armânești, bulgărești sau turcești au suferit această alchimie, distilate de trupă de instrumentiști de o superbă diversitate (chitară bas și țambal în același timp? da, vă rog), și având drept elixir unificator scat-urile Irine Sârbu, care, precum Lisa Gerrard, pare a fi în stare a comunica spectatorilor într-o limbă numai de ea știută.

Seara a culminat cu încă o transformare de cadru, de la acustica sălii filarmonicii la cea deschisă a grădinii Bibliotecii Județene din Craiova, unde au alunecat (precum valuri de vin oferite tot atunci), ritmurile funkistic-jazzistice ale celor de la Groove Garden, unul dintre numeroasele proiecte ale pianistului Sorin Zlat.

Cu o costumație șmecherească, a mânuit orga cu pricepere, dar și discreție, lăsându-i să strălucească pe solistul Robert Patai, pe care, ascultându-l fără să-l vezi, nu prea puteai să-l deosebești de Bruno Mars, și pe saxofonistul Răzvan Trifan, care, dacă ar ajunge vreodată la Eurovision, ar deveni și el ”Legendary Sax Guy” (cunoscătorii știu la ce și cine mă refer).

Același Sorin Zlat a suferit o transformare uimitoare, dezbrăcând hainele funk și îmbrăcându-le pe cele de jazzist pursânge, atunci când a venit pe scena filarmonicii cu formația Sorin Zlat Trio.

Ce ne-a impresionat (folosesc pluraul pentru că am numeroase confimări în acest sens) nu a fost doar calitatea piesele interpretate, ci și poveștile din spatele lor.

Muzica e parte din viață.

Muzica e viață.

Iar ca ideea de transformare să atingă culmi de ciclicitate, Romanian Youth Jazz Orchestra a devenit în încheierea festivalului Big Band Radio România, iar tinerii talentați s-au transformat în meseriași hârșiți într-ale alămurilor și nu numai, precum Cătălin Milea sau Sebastian Burneci, nume deja familiare celor care s-au îndrăgostit de jazz prin intermediul festivalului din Bănie.

Dirijoare a fost aceeași Simona Strungaru, care s-a transformat din profesoară binevoitoare în conducătoare energică, scoțând din muzicieni suficientă energie să acopere deficitul lăsat de seceta de la Cernavodă.

Jazzul nu se pierde, jazzul se transformă.

Iar noi ne transformăm odată cu el.

Credit foto: Craiova Jazz Festival.